Zestrea genetică a lui Mihai Eminescu
Dan Stănescu
Alina, citind articolul meu „Neamul şi numele lui Eminescu. Originile”, postat în ianuarie pe internet, a remarcat negativ căutările originilor lui Eminescu şi în afara spaţiului românesc.
Desigur, Alina este de cea mai bună credinţă, în acord cu însuşi George Călinescu: :…năpăstuit de legendă şi de ştiinţa biografică, (Eminescu) este întins de zece naţii deodată, spre a fi pe rând turc, albanez, persan, suedez, rus, bulgar, sârb, rutean, polon, armean. (Viaţa lui Mihai Eminescu, 1932)
Este, însă, necesar să înţelegem cu toţii următoarele (citez dintr-un articol Genealogia – de la prezent înapoi în trecut de Mihaela Marinaş, 14.12.2012):
„Omul are vocaţia memoriei şi a transmiterii..
Ca indivizi, nu apărem din neant, ci suntem, fiecare dintre noi, rezultatul a nenumărate “izvoare” de filiaţie. Avem ochii bunicului patern, ţinuta bunicului matern, temperamentul unui străbunic, vocea altuia.
Aici e vorba de genetică, ale cărei legi ne influenţează chiar fără să fim constienţi de asta şi fără să ne putem sustrage.
Purtăm în noi zestrea genetică a strămoşilor.”
Este de remarcat că unele caracteristici transmise au caracter latent, ele putându-se manifesta abia după mai multe generaţii; şi am în vedere nu numai caracteristicile fizice menţionate de autoarea citată, ci şi pe cele psihice, imunologice, intelectuale …., inclusiv unele deficienţe
Aşa dar, nu trebuie să ne mirăm privitor la ipotezele originilor lui Eminescu.
Încă în timpul vieţii, prieteni sau adversari îl numeau oriental, persan, turc (prietenul Slavici), bulgar.
Însuşi Eminescu încerca să-şi afle originile, dar, când îşi incita tatăl să-i vorbească despre strămoşii săi, acela evita subiectul, în primul rând pentru că el însuşi nu-i ştia mai mult decât pe părinţii şi pe bunica lui.
La rându-mi, incitat de menţionata remarcă a Alinei, am avut curiozitatea să aflu cam care ar putea fi zestrea genetică - independentă de voinţă, naţionalitate, vieţuire - a marelui nostru poet naţional.
Cele mai recente cunoaşteri documentare şi evaluări privindu-l pe Eminescu - şi anume, cartea lui Ion Roşu: Legendă şi adevăr în biografia lui M. Eminescu. Originile, Ed. Cartea Românească, 1989 - indică rădăcini paterne româneşti din Banat, iar linia maternă este moldovenească, dar şi cu o infuzie de sânge rusesc de la un refugiat (probabil politic), Donţu (donţu = de la Don).
Dincolo de genele sale – obiective - Eminescu este român din Moldova de sus, prin mediul în care s-a născut, instruit, educat, conştientizat.
În schema de mai jos, am expus numai liniile directe dintr-un arbore genealogic stufos, făcând următoarele precizări privitor la factorii genetici luaţi în consideraţie:
Am acordat importanţă egală femeilor şi bărbaţilor, deoarece transmisiile genetice sunt de pe ambele sexe, deşi gradul de transmitere este aleatoriu, iar ştiinţa încă nu-l poate cuantifica. Exemplific prin relatările lui Matei Eminescu despre fraţii şi surorile sale: (Mihai avea) piciorul şi mîinile mici, ca ale mamei. Cânta bine din gură, ca şi mama şi Harieta. (Tata avea) o memorie uimitoare (calitate moştenită de Mihaiu. Mama (Raluca) era femee măruntă, dar robustă, brună-albă, la faţă îi semăna Iorgu perfect şi puţin şi Mihaiu. Iorgu semăna la faţă cu mama. Era înalt, brun-alb. Ilie semăna cu tata; blond; cu ochi albaştri. Bine semăna cu mama Iorgu şi ceva Mihai. Cu tata – numai Ilie. Ceilalţi un fel de amestecătură şi dela tata şi de la mama.
În sensul celor de mai sus, convin că zestrea genetică a unui individ preia părţi egale (½ : ½) din structurile genetice ale părinţilor biologici.
ADN-ul, purtătorul programului informaţional de construcţie corporală şi de viaţă, are nu numai componente „fizice” moştenite de la toţi străbunii de ambe sexe, dar şi componente energetice – abordate deocamdată doar de ştiinţele metafizice şi, încă timid, de ştiinţele oficiale. Între acestea, am luat în consideraţie energiile locurilor de origine (ex. Banat, Ardeal, Moldova), deoarece, chiar dacă aparţin spaţiului de românitate, ele au totuşi caracteristici energetice specific locale, care fac diferenţă - uneori uşor de depistat – spre exemplu un între bucureştean, X, de origine ardeleană şi alt bucureştean, Z, de origine moldoveană, după înfăţişare, reactivitate, atitudine, masivitatea corpului etc.
O linie genetică îşi păstrează marca, indiferent unde se nasc descendenţii, până în momentul întretăierii, prin căsătorie, cu altă marcă genetică. De aceea, am convenit să consider mărcile gene-tice după locul naşterii primului strămoş din marca respectivă:
A – marca ardeleană (Blaj)
B – marca bănăţeană
b – marca bucovineană
H – marca nord-basarabeană (Hotin)
M – marca nord-moldoveană
R – marca rusă
Admiţând aceste convenţii, schema de mai sus a relevat următoarea zestre genetică a lui Mihai Eminescu:
1/4 b = 25,0 % bucovinean
1/4 M = 25,0 % nord-moldovean
1/8 H = 12,5 % nord-basarabean
1/8 A = 12,5 % ardelean
1/8 B = 12,5 % bănăţean
1/8 H = 12,5 % rus
Pentru o corectă informare a cititorului, în tabelul-schemă am subliniat numele primilor strămoşi ale căror existenţă şi legătură cu Eminescu sunt cert dovedite prin documente şi mărturisiri (precum cele ale lui Matei Eminescu, fratele mai mic al poetului).
Ploieşti, 15 iunie 2014
Structuri genetice de-a lungul arborelui genealogic al lui Mihai Eminescu
Imin (n. 1675)
B |
soţie
B |
|
|
|
|
|
|
|
|
Iovul Iminovici (n. 1705)
½ B + ½ B = B |
soţie
B |
|
|
Iuraşcu din Hotin (n. 1720)
H |
soţie
H |
|
Ion Brihuescu
M |
|
|
Petre Iminovici (1735-1811)
½ B + ½ B = B |
Agafia Şerban (1736-1818)
A |
|
Ion / Iov Iuraşcu (n. 1750-?)
½ H + ½ H = H |
Maria
M |
Gafiţa * Brihuescu
M |
Iacob Donţu ** (m.1830)
R |
|||
Vasile Iminovici (1778-1844)
½ B + ½ A |
Ioana Sârghie (1781-1844)
b |
Vasile Iuraşcu (1780-1856)
½ H + ½ M |
Paraschiva Brihuescu-Donţu (1785-1834)
½ M + ½ R |
||||||
Gheorghe Iminovici / Eminovici (1812-1884)
½ (½ B + ½ A) + ½ b = ¼ B +¼ A + ½ b |
Raluca Iuraşcu (1816-1876)
½ (½ H + ½ M ) + ½ (½M + ½ R) = ¼ H + ½ M + ¼ R |
||||||||
Mihail Eminovici / Mihai Eminescu (1850-1889)
½ (¼ B +¼ A + ½ b) + ½ (¼ H + ½ M + ¼ R) = 1/8 B + 1/8 A + 1/4 b + 1/8 H + 1/4 M + 1/8 R |
|||||||||
* şi ** Conform Pomelnicului redactat de cele 3 mătuşi ale lui Eminescu, călugăriţe la mânăstirea Agafton. În amintirile - nu prea fidele - ale lui Matei Eminescu, figurează Catrina, respectiv Alexa Potlof f / Donţu
Eminescu – victimă a imperiilor
Dan Stănescu
Eminescu a avut o susţinută activitate politică-activistă, implicându-se în organizarea de evenimente şi organizaţii cu caracter politic naţionalist (ex. Societatea Carpaţii), de aceea soarta sa a fost puternic determinată de evenimente şi împrejurări istorice.
Astfel, în iunie 1883, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomtice cu România timp de 48 ore, iar Germania, prin cancelarul Bismark, a ameninţat pe regele Carol I cu ocuparea ţării şi nerecunoaşterea independenţei statului român dacă nu se semna imediat tratatul cu Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Italia) ceea ce impunea anihilarea tuturor vocilor care militau pentru unirea României cu Ardealul (de altfel, în Tratatul dintre România şi Puterile Centrale există un articol secret care stipula că România nu are voie să ridice niciodată problema Transilvaniei). De la Viena, Petre Carp îi cerea lui Maiorescu: „Mai potoliţi-l pe Eminescu".
Urmările au fost imediate. La 28 iunie 1883, au loc descinderi şi percheziţii simultane la sediile mai multor organizaţii care luptau pentru Ardeal, precum Societatea Carpaţii, închiderea ziarului Indépendance Roumaine şi expulzarea directorului său, Emil Galli.
În acest context, Mihai Eminescu şi Zamfir C. Arbore au fost arestaţi în calitate de ziarişti, unionişti şi conducători ai Societăţii Carpaţii. La intervenţia lui Maiorescu, poetul este internat pe motive medicale – de altfel reale – la spitalul Caritatea (Caritas) al doctorului Al. Şuţu, cu diagnostic de psihozǎ maniaco-depresivǎ, fiind astfel îndepărtat pentru un timp din spaţiul public.
Tot cu motivaţie politică, povestea arestării, internării, elimininării lui Eminescu din spaţiul public se repetă în ianuarie-februarie 1889, evenimentele conducând la decesul acestuia la 15 iunie, în acelaşi spital Caritas, ca urmare a ignoranţei medicilor români privitor la ineficacitatea şi toxicitatea cumulativă a tratamentului cu mercur.
De fapt, Mihai Eminescu a fost o victimă <colaterală> a Testamentului lui Petru cel Mare, o piesă sacrificată pe tabla de şah a devenirii noastre naţionale, căci statul român abia înfiinţat în 1859 şi abia devenit independent în 1877, avea nevoie stringentă de recunoaştere şi apărare externă faţă de continua ameninţare a expansionismului rusesc, lucru realizat prin tratatul din 1883, cu consecinţa „colaterală” a arestării şi internării poetului.
Statul naţional rus, fondat în jurul Moscovei de Ivan al III-lea cel Mare (1462-1505), s-a extins permanent prin forţă în toate direcţiile, devenind imperiu prin secolul XVII. Creştinaţi la 988, ruşii s-au considerat continuatorii Bizanţului, astfel că, după suprimarea de facto a Constantinopolului (ocupat de otomani la 1453) ca lider religios al tuturor creştinilor ortodocşi, ţarii şi-au arogat rolul de părinţi spirituali ai acestora, ţinta lor declarată devenind stabilirea capitalei imperiului rus la Constantinopol. Afirmarea intereselor ruse (mai mult politice decât religioase) la Dunăre-Marea Neagră împotriva Imperiului Otoman (acesta stăpânea tot malul nordic al Mării Negre) coincide cu începutul decăderii otomane, sesizat şi descris de Dimitrie Cantemir în Istoria Creşterii şi Descreşterii Curţii Otomane (1716). În Testamentul său politic din 1725, ţarul Petru I cel Mare (1682-1725) a trasat etapele şi obiectivele expansioniste ale Rusiei, program urmărit neabătut de toate regimurile politice ulterioare: graniţa vestică pe Carpaţii Orientali - cu ocuparea Moldovei şi a Ţării Româneşti, state autonome aflate sub suzeranitate otomană în baza Capitulaţiilor din vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi a lui Ştefan cel Mare (1457-1504) - ocuparea Constantino-polului, controlul Strâmtorilor Bosfor şi Dardanele şi a Mării Mediterana. Un prim mare pas l-a făcut Rusia obţinând - prin Pacea de la Kuciuk Kainargi (1774) - dreptul de a „ocroti" pe toţi creştinii din Imperiul Otoman.
Cu sau fără motive ori pretexte, ţările române au fost permanent obiectul acestei politici expansioniste, adeseori fiind ocupate şi ciuntite teritorial, militar, administrativ.
Astfel[1] :
- 1739 – Rusia ocupă temporar Moldova în războiul ruso-austro-turc din 1735-1739;
- 1769-1774 – ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1768-1774; Caterina a II-a cerea anexarea lor la Rusia.
- 1792 – ocuparea definitivă a Moldovei transnistrene (între Nistru şi Bug), teritoriu cu populaţie exclusiv românească, stăpânit de Moldova din secolul XV;
- 1806-1812 - ocuparea ambelor state române pe timpul războiului ruso-turc 1806-1812);
- 1812 – În tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti, Poarta a cedat Rusiei paşalâcurile Hotin şi Bugeac (la nord şi la sud de actuala Republică a Moldovei), teritorii cu populaţie majoritar românească [2]. De asemenea, ca urmare a complicităţii primului dragoman al Porţii (executat ulterior pentru trădare), s-a extins fraudulos vechea denumire românească Basarabia de la judeţele sudice asupra tuturor ţinuturilor dintre Dunăre şi Hotin - deşi acestea nu făceau parte din vilayeturile (provinciile) otomane - şi astfel şi acestea s-au cedat definitiv Rusiei, prin Tratatul de pace de la Bucureşti, semnat la 16/28 mai în Hanul lui Manuc. Deci, la 1812, s-a extins numele Basarabia la tot teritoriul dintre Prut şi Nistru, în interiorul căruia vechea Basarabie sudică era denumită mai mult cu turcescul Bugeac, azi teritoriu ucrainean.
- 1821 – ruşii invadează Ţările Române cu ocazia răscoalei Eteriei contra turcilor
- 1828-1834 – ocuparea Moldovei şi Dobrogei cu ocazia războiului ruso-turc din 1828-1829, dar cu prelungirea protectoratului rusesc până în 1856, când guvernatorul rus Pavel Kiseleff a elaborat, în spirit liberal, Regulamentele organice (1831-1832), primele cvasi-constituţii române ;
- 1848 – înăbuşirea armată a Revoluţiei române
- 1853-1856 – ocuparea Principatelor Române fără declaraţie de război, determinând Turcia să declanşeze Războiul Crimeii, 1853-1856, în urma căruia, prin Pacea de la Paris (1856), s-a înlocuit protectoratul rus cu garanţia a 7 puteri vest-europene asupra Principatelor. Bugeacul (3 judeţe) a fost atribuit Moldovei. Profitând de ambiguitatea Tratatului, românii au realizat Unirea Principatelor la 1859 prin alegerea aceluiaşi domnitor Al exandru Ioan Cuza. Unirea a fost acceptată / recunoscută de Puterile garante doar pe perioada domniei lui Cuza, însă a devenit ireversibilă atât în urma reformelor cuziste, cât şi în urma venirii pe tron a domnitorului Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, care se bucura de sprijinul Franţei şi Prusiei.
- 1877, aprilie 12 – armatele ruse traversează abuziv România spre Bulgaria, înainte de ratificarea Convenţiei româno-ruse de la Livadea (sept. 1876) de către Parlamentul român.
- 1878, 3 martie - deşi românii, prin luptele de la Plevna şi Griviţa (septembrie-noiembrie 1877), au determinat victoria în războiul ruso-turc şi, deşi prin convenţia de la Bucureşti din 4 aprilie 1877, Imperiul Rus garantase apărarea şi menţinerea integrităţii teritoriale a României, colonelul român Arion nu a fost acceptat la tratativele de pace de la San Stefano, în cursul cărora Rusia a obţinut de la turci crearea unui Principat al Bulgariei sub protecţie rusească, legătura cu el urmând a se face prin ţările române, scop în care Rusia era pregătită a le ocupa şi anexa. La protestul românesc, ruşii au ameniţat că „Majestatea Sa va ordona ocuparea ţării şi dezarmarea armatei române” la care Carol I a răspuns „armata de la Plevna va putea fi sdrobită, dar nu dezarmată” şi a pus armata în poziţie de apărare .
Aşadar, Războiul pentru Independenţă a dus milimetric pe lângă situaţia transformării Principatelor în gubernii ruseşti.
- 1878, iulie – Prin Tratatul de la Berlin, Rusiei i s-au redus pret-enţiile de mai sus, cerându-i-se Rusiei să recunoască României independenţa, să-i cedeze Dobrogea (cu portul Constanţa), Delta Dunării şi Insula Şerpilor, primind în „compensaţie” cele 3 judeţe din sudul Basarabiei (Bugeacul), ce-i fuseseră restituite Moldovei la 1856. „Mărinimoasă”, Rusia a acceptat transferul fostului paşalâc Dobrogea, în ideea de a-l folosi în viitor drept culoar spre Bulgaria plasată sub protecorat rusesc ;
- 1883, iunie – aşa cum am arătat deja, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România 48 de ore, iar Germania a ameninţat-o cu războiul dacă nu încheie tratatul de alianţă.
Aşa se poate explica de ce, în deceniul IX al secolului XIX, România a optat – temporar ! - pentru temperarea mişcării naţionale (printre ai cărei militanţi de seamă se număra Mihai Eminescu) în favoarea salvării şi apărării proaspătului stat naţional român independent.
Ploieşti, 28 iunie 2014
[1] Majoritatea acestor date sunt extrase din recenta carte a Vioricăi Moisuc : Românii şi politica externă rusească, Bucureşti, 2013.
[2] În vechime, teritoriul sudic intrase în stăpânirea lui Basarab I (1310-1352), unificatorul Ţării Româneşti, apoi fusese preluat de moldoveni pe timpul lui Alexandru cel Bun (1399-1432) sub numele de Basarabia, pentru ca, în 1484, Ştefan cel Mare să-l cedeze turcilor care l-au numit Bugeac („ţinut de frontieră“)
-->
Răspunsuri