Eternul Caragiale
Anul Caragiale pare a fi un an ce se desfășoară sub zodia alegerilor noastre locale și parlamentare.
Iată o cuvântare-pamflet, stil Rică Venturiano, ținută de Caragiale în folosul conservatorilor-democrați, anunțându-și ,,șeful” că intră în partidul democraților:
,, Șefule,de când ai răsărit pe firmamentul vieții mele, ca un luceafăr plin de lumină și democrație, am fost cuprins de pofta turbată de a fi deputat. Fără deputăție nu pot trăi. Nu poți fi ingrat și primește-mă printre aceia care au norocul să fie încălziți și pârliți de razele tale arzătoare, soarele vieții mele. Să nu mă tratarisești cu refuz, că mă nenorocești.
Al matale cu dulce, Caragiale”
În celebra sa comedie,, O scrisoare pierdută”-1884, Caragiale a proiectat o viziune apocaliptică asupra societății noastre românești în preajma alegerilor. Teatrul lui Caragiale este și rămâne astăzi mai actual ca oricând. Ca și acum o sută și ceva de ani, avem azi aceiași Tipătești, Trahanachi, aceleași Zoițici, aceiași Cațavenci, Dandanachi, Farfurizi, pseudointelectuali de provincie care se zbat pentru ciolan, fonfi și agramați, politicieni corupți moral, care nu-și urmăresc prin politică decât interesul personal.
Când le sunt interesele în joc, partidele se unesc sub ,,aceleași scene înălțătoare”, îmbrățișindu-se.
Avocatul Nae Cațavencu vrea cu tot dinadinsul să ajungă deputat pentru că deputăția aduce beneficii care nu puteau fi egalate nici cu postul de primar, de avocat al statului, de epitrop sau de moșier al Zăvoiului, pe care cu atâta larghețe i le oferă Tipătescu, prefectul județului. Acest Nae Cațavencu căruia Caragiale îi îngroașă toate defectele de demagog, îl vedem și astăzi în adunări, în piața publică, la televizor, debitându-și incoerența logică a ideilor pentru a-și ajunge scopurile. Depătăția pentru el înseamnă așezarea oficială în rândul marilor profitori.Lacrimile vărsate de Cațavecu pentru țărișoara lui, ,clamările despre,, lupta electorală”care este ,,viața popoarelor”, adeziunea călduroasă pe care o găsețte la ,,confrați”, gata să-i aplaude, toate aceste ascunde o lipsă crasă de principii.
Acel Farfuridi, ,,sincer și onest” este un prost fără pereche, el crede sincer în ceea ce spune. Își începe cuvântarea de la ,,1821 fix”, trecând prin toate etapele ridicolului, terminând cu monumentala ,,ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”.
Tipătescu, prefectul județului, care consideră județul ca pe propria moșie, acționează cu dispreț, poruncește arestări după cum îl taie capul, etc.
Dandanache este o lichea politică aparte, virulentă, el negociază soarta ,,scrisorii de amor”, amenințând că o dă la ,,Războiul” dacă nu obține deputăția. Alegerea și trimiterea în parlament a acestei lichele are semnificații cu mult mai largi, privind sistemul ce se pretinde ,,reprezentatv” al democrației.
Pristanda, polițaiul orașului, servește autoritatea cu zel, el e omul de casă al stăpânului, un fel de slugă care aprobă orice, culegând firimiturile de la masa lor.
Ionescu, Popescu, ,,băieți buni” și Cetățeanul turmentat sunt poporul descumpănit. Cetățeanu turmentat stă săracul în Piața universității și strigă: ,,USL și PSD aceeași mizerie!” cu cine să mai voteze, săracul?
Cațavencu, Tipătescu, Zoe, Trahanache, Pristanda și ceilalți conturează o lume românească eternă al cărei spirit l-a precizat însuși Caragiale: ,,Principii- fleacuri! Omenie- mofturi! Chiverniseală-pricopseală și ciupeală- acestea sunt principiile. Lipsa de omenie și de caracter, asta e pecetea timpului nostru. A nu gândi nimic, a nu simți nimic, a nu voi nimic în afară de chiverniseală personală și a nu te da în lături de la nimic ca să ajungi- iată maxima cea mai înaltă a vieții noastre publice.”
Parcă după revoluția din decembrie 1989 numărul lor s-a înmulțit, caracterul lor s-a pervertit în așa hal, încât impresia e că lor li se cuvine totul. Înfruptați din banul public, din averea țării vândută pe doi lei,din sinecuri politice, ca niște căpuși, s-au îmbogățit fără rușine. Își lasă nevestele pentru altele mai tinere, au amante, iahturi, mașini de lux la care un adevărat capitalist din țările occidentale nici nu visează, își petrec concediile prin locuri exotice, trai, năneaco, pe banii statului…
Cănd Caragiale în 1901 este dat afară din postul de registrator administrativ, sub pretext de economii, el le răspunde:
,,Ați aruncat pe lefegii,
În drum cu dame și copii,
Le-ați smuls modestul lor dejun,
Le-ați smuls și francul de tutun
Mai bine ați
Fi hotărât să suprimați
Atâtea mii de sinecuri
Nu pâinea la atâtea guri »
Nu vă spun nimic aceste versuri ?
Ion Ionescu-Bucovu 05.02.2012
-->
Răspunsuri
Moartea lui Caragiale
„Cum trebuia să se prezinte la Caragiale oricine, aşa s-a prezentat şi moartea. Fără anunţare. Fără multe preambuluri şi, dacă ar fi avut vreme să o salute, Caragiale desigur că i-ar fi adresat o ironie”, scria un confrate ziarist, în iunie 1912, la aflarea, în ţară, a veştii morţii lui Caragiale. Dureroasa ştire fusese comunicată, de la Berlin, unde dramaturgul se autoexilase, de către soţia acestuia, care în chiar ziua morţii, sâmbătă, 9 iunie, a trimis o telegramă lui Take Ionescu conţinând doar aceste două cuvinte: „Caragiale a murit” şi o semnătură simplă: „D-na Caragiale”. Dar a murit, oare, şi spiritul lui Caragiale? La un secol distanţă, în timp, pare să fie tot mai viu şi, cu cât ne-am strădui mai mult să ne detaşăm de el, cu atât mai vie îi simţim prezenţa.
Chiar şi marile spirite care i-au urmat – Cioran, Eliade, Noica, Eugen Ionescu – au încercat să se dezică de moştenirea lui şi au sfârşit prin a o accepta. Cum trebuie să ne poziţionăm azi faţă de Caragiale, când ne izbim de el încă şi mai mult în viaţa civică decât pe scenă sau în fila de carte?
Un răspuns ne-a oferit şi academicianul Eugen Simion, editorul seriei de Opere fundamentale Caragiale: „După părerea mea, în primul rând că nu putem să ne detaşăm de Caragiale şi nici n-ar fi de dorit, pentru că ne detaşăm de un mare scriitor. Trebuie să facem o disociere între personajele lui Caragiale, această tipologie comică, creaţie a unui mare spirit comic, şi spiritul lui Caragiale, care este foarte profund şi foarte bogat. Cred că Pompiliu Constantinescu a observat acest lucru, că din Caragiale pornesc două ramuri şi există două cuvinte care definesc relaţia cu Caragiale. Este spiritul caragialesc, care este de natură comică şi, dacă vreţi, calomnios, şi spiritul caragialian, care este cu totul altceva. Asta vă spuneam, când îl citesc pe Caragiale în totalitate, incusiv scrierile lui epistoliere, dar şi celelalte articole ale lui, vezi ce lume complexă, ce spiritualitate complexă este Caragiale. Deci să nu facem confuzia între coana Zoiţica, şi lumea care se învârteşte în fals şi care nu face decât să bage intrigă tot timpul, care este lumea, creaţia unui spirit comic, şi creaţia din interiorul spiritului comic, care este foarte puternică şi foarte bogată.”
Constantin Baraschi, I. L. Caragiale, București, 1957
Dar e greşit să spunem că spiritul românesc se identifică cu spiritul caragialesc, cu lumea politică intrată într-o farsă eternă, şi uităm că există spiritul lui Eminescu, cel profund. Poeţii şi moraliştii noştri sunt creaţiile noastre cele mai bune, spune Eugen Simion, iar în dramaturgie, Caragiale este marele nostru creator.
Simona Lazăr
Material editat de Florenţa Zaharescu, Radio România Internațional
Un Material foarte interesant despre Caragiale, pentru care vă mulțumesc.
Placerea este de partea mea. Caragiale este unul dintre preferatii mei.
Proză
Dacă am fi păstrat forma clasică de prezentare a prozei literare caragialiene, ar fi trebuit, în mod firesc, să începem cu cele mai cunoscute creaţii ale sale. Am ales să începem cu un text apărut în „Ghimpele”, scris la tinereţe, la numai 22 de ani, intitulat simplu: Cronică fantastică. Sigur, autorul a plasat acţiunea în mileniul patru, în anul 3874, în China, dar critica indirectă este adresată societăţii timpului său. Citind această proză, m-am gândit la romanul politic al lui George Orwell, 1984, scris în anul 1948, publicat în 1949. Acțiunea romanului are loc în viitor și prezintă o parte din viața intelectualului Winston Smith sub opresiunea guvernului totalitarist al Oceaniei. O mie nouă sute optzeci și patru (cu titlul scris și 1984) a imprimat foarte mulți termeni și idei în cultura contemporană și mai ales în limba engleză, de exemplu Fratele cel Mare, dubla gândire, poliția gândirii etc. „Fratele cel Mare stă cu ochii pe tine” este un simbol al controlului excesiv, iar adjectivul orwellian este folosit pentru a descrie acțiunile și organizațiile Oceaniei. Şi în Cronică fantastică întâlnim termeni precum Cancelaria Mandarinului Păcei, Casa Justiţiei, Edificiul Mumei Tutulor etc., parcă pentru a vizualiza acest stat al sinecorzilor, un fel de „trib de chinezi”. Mergând mai departe, evident fantazând puţin, ca să păstrăm nota fantastică a textului, ne-am gândit că Ion Luca Caragiale a citit profeţiile lui Nostradamus (tot ce este posibil!), în care se spune că rasa galbenă va stăpâni lumea. Însă numele oraşului, Tâmpitopole, dă măsura sarcasmului şi ironiei caragialiene. Unele personaje trimit la persoane reale din epocă: Mandarinul Ti-Li este Titu Maiorescu, ministru al Instrucțiunii în guvernul conservator din acea perioadă.
Alegerea noastră este, în ultimă instanţă, o invitaţie la lectură, la dezbatere de idei. Finalul cronicii este lămuritor în privinţa demersului „fantastic”: „Luaţi bine seama, a fost numai o glumă fantastică: sunteţi acasă, la dv., între ai dv… în Bucureşti, în Ţara Românească. Priviţi în jurul dv.; îmi pare că cetiţi «Ghimpele».”
Pușa Roth
Citește
Cronică fantastică
Sigur, titlul este lămuritor în privinţa intenţiei autorului Momentelor şi schiţelor, faptul că îşi imaginează cum ar fi, dacă ar fi, cum ar arăta o capitală, dacă clasa politică (despre ea e vorba, chiar dacă nominalizarea nu este explicită!) ar avea grijă ca oraşul Bucureşti să devină o capitală europeană. „Sublima civilizaţiune” clamată de toţi şi evocată de Caragiale nu a pătruns pe uliţele Bucureştilor, fiindcă cetăţenii ei pleacă de acasă pe picioroange, să-şi ferească şalvarii de noroi. În privinţa vredniciei oamenilor, Caragiale are o explicaţie pe măsura geniului său creator, referindu-se la lucrul în echipă. Scena din Cişmigiu cu prinderea broaştelor pentru a le exporta sub formă de conservă este unică prin amestecul dintre planul real şi cel imaginar, încât ironia este copleşitoare. „Simt enorm şi văz monstruos” nu este doar o sintagmă. „Simt enorm şi văz monstruos” sunt două repere ale geniului caragialian.
Pușa Roth
Citește
Cronica fantazistă
Dumneavoastră ce credeţi, doamnelor şi domnilor, iubiţi cititori, că domnul Caragiale critica societatea din vremea lui pentru că o considera nevrednică, hoaţă, coruptă, leneşă etc.? După umila mea părere, domnul Caragiale observa, nota şi comenta realitatea vremurilor sale. O minte strălucită precum cea a scriitorului reţinea esenţa situaţiunii căreia îi adăuga ingredientele necesare pentru a da impresia că el critică.
Conu Gugumano, primar al Bucharei, este „nobilul erou”, cel căruia Caragiale i-a dedicat Cronica publicată în „Ghimpele”, în 27 iunie 1876. Conu Gugù-manò („citiţi ca tătarii”, ne îndeamnă autorul!) excelează prin obrăznicie, grobianism, lipsă de educaţie, făcând caz de putere, fiindcă el este primul om al oraşului, primarul. Singur recunoaşte însă, în discuţia cu feciorul din casă care intervine la şeful său să-l ajute ca nepoata Mariţa să treacă clasa, cum spuneam, singur recunoaşte că feciorul este mai deştept ca el, primarul. Marea preocupare a conului Gugumano este cea a meselor îmbelşugate, udate cu băuturile potrivite. Vrea să zică domnul Caragiale că primarele umbla cherchelit cam toată ziua.
Cel vizat prin personajul Gugumano este Gheorghe Manu, primar al Capitalei în acea perioadă.
Pușa Roth
Citește
Cronica
Dacă ne uităm în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, una-alta este o expresie care are sensul „de toate”. Domnul Caragiale îşi începe „discursul” atrăgând atenţia asupra mulţimii epitetelor pe care le foloseşte domnul de Marsillac*), vară fiind, căldură mare, „era să zic tropicale”, la fel ca autorul.
Asta-i una. Alta, ca din întâmplare, tot pe căldură mare, domnul Caragiale îşi întreabă cititorii (atenţie că situaţia e aproape identică şi azi!) ce-ar face pe o asemenea vreme dacă s-ar întâlni cineva cu vreun prieten şi ar trebui să dea mâna cu el? S-ar lipi mâinile, dar nu numai din cauza căldurii, ci din cauza asfaltangiilor, adică a fumului de asfalt, dar şi a prafului, „pulbere fină ce zboară în atmosfera Capitalei”. Puteţi afirma că situaţia nu e cam la fel şi acum prin unele zone ale urbei noastre? Eu zic că nu. Şi cu una şi cu alta, adică acel „mixtum compostum lipicios” este liantul perfect pentru prietenie… Una: critică domnul Caragiale? Da, dar cum? Alta: cu talentul lui a găsit calea cea mai simplă să arate cu degetul spre autorităţi, care nu au grijă ca oraşul să devină o capitală în adevăratul sens al cuvântului? Şi una, şi alta! Dar cum? Genial. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, domnul Caragiale își aduce aminte de nepoţi şi nepotism. De, căldură mare! Noi, cei de azi, ca şi cei de ieri, ce mai putem face? Să citim şi să luăm aminte.
Pușa Roth
*) Ulysse de Marsillac (1821, Franța–1877, București), jurnalist francez care s-a stabilit în București în anul 1852. A fost angajat ca profesor la Colegiul Național, apoi la Facultatea de Litere. În 1861 fondează gazeta bisăptămânală „La Voix de la Roumanie”, ce va apărea până în 1866. Între 1868–1870 a fost redactor șef la „Le Moniteur Roumain” , iar între 1870–1876 a editat „Le Journal de Bucarest”. A scris și Guide du Voyageur à Bucarest, volum apărut la București, în anul 1877.
Citește
Una-alta
Enumerarea este o figură de stil simplă, dacă, la rigoare, o privim comparativ cu altele, care presupun o elaborare semantică și morfo-sintactică mai complexă. Cum însă în artă rareori clasificările și teoriile se adeveresc, rămâne de văzut cazul concret. Folosind simpla enumerare, fără nici un alt artificiu retoric, Caragiale construiește un text uluitor, în care impresia suverană este de Turn Babel și de apocalipsă conturată din bazarul nebunesc în care orice poate sta lângă orice: copii, abțibilduri, miniștri lângă pungași de buzunare, „Moftul român”, „revistă spiritistă națională, organ hebdomadar pentru răspândirea ştiinţelor oculte în Dacia Traiană” (în fond, radiografie a epocii), doice și bone, lămâi și urdă, sticle și doage, porci, mătănii și paiațe, invenții prezentate pe la expozițiile internaționale, minuni de tot felul care împânzesc bâlciurile dintotdeauna, bibilurile-deliciu pentru mătuși și țațe, fleacuri ademenitoare care, cu ceva mărunțiș, îți satisfac, vai, micile orgolii, tot ce se poate și nu se poate imagina. Că deverul e slab, fiind „criză teribilă, monșer”, nu mai contează, nici pentru bietul negustor, pentru că și el e bucuros fiindcă l-a văzut pe „Alexe, omul lui Dumnezeu”, a văzut și „copilul cu trei picioare”, chiar și pe „Vasilache” l-a văzut…
Cuvintele se atrag, se ciocnesc și se despart, îți imaginezi obiectele-cuvinte, ele comunică, se iubesc, se ceartă, se disprețuiesc, se urăsc… Pe cât de concret e totul, de vizual, pe atât de absurdă rămâne alăturarea sau disputa dintre ele. Progresiv, ritmul devine amețitor în această enumerare.
Să mai spunem că Târgul Moșilor se organiza anual, între Înălțare și Rusalii (în ultimele zile ale lui mai sau primele din iunie), în București, în zona Pieței Obor de astăzi. Originea acestui iarmaroc pitoresc se află în vechea sărbătoare numită „Moșii de vară”, comemorare a morților. Aproximativ în forma de la începutul secolului al XX-lea, Târgul Moșilor exista încă pe la începutul anilor ’70.
Costin Tuchilă
Mai jos, publicăm textul apărut în „Moftul român” și interpretarea acestuia datorată actorului Virgil Ogășanu, realizată în anul 1998, pentru emisiunea Caragiale și moftul român, din seria Clasicii dramaturgiei universale (realizatori: Pușa Roth, Costin Tuchilă, Vasile Manta).
Citește
Moșii (Tablă de materii)
Îmi amintesc că, înregistrându-l în februarie 1998 pe Virgil Ogăşanu, am avut noi, în regie, emoţii. Stăteam lângă Vasile Manta la pupitrul acela lung, complicat, răspunzător de mii de ore de teatru. Priveam prin ciclop. Domnul Ogăşanu intrase în transă: Moşii (Tablă de materii). Un crescendo uluitor, apocaliptic în lectura textului, combinând nuanţele cele mai expresive, fără nici o respiraţie în plus. Spaima noastră – numai a noastră – era subînţeleasă: o atât de omenească bâlbă, o vocală inexpresivă, o virgulă omisă şi totul ar fi trebuit luat de la început. Nici vorbă: Virgil Ogăşanu a interpretat textul pe nerăsuflate. După finalul: „Criză teribilă, monşer!”, a respirat adânc, parcă nesfârşit. A rămas puţin timp pentru felicitări şi mulţumiri, actorul se grăbea la teatru, avea repetiţie…
Ascultă
Moșii (Tablă de materii)
***
Se împlinesc astăzi, 8 august 2012, 142 de ani de la Republica de la Ploieşti. Cum, în ciuda cercetărilor, multe aspecte ale acestei mişcări antimonarhice, lovitură de stat nereuşită, rămân încă enigmatice, imaginea ei este cea anecdotic-burlescă, înfăţişată de Caragiale în schiţa Boborul!, publicată în ziarul „Epoca” din 21 noiembrie 1896, la rubrica „Tribuna literară”. Această rememorare târzie, după mai bine de un sfert de veac, în care pana satirică este totuşi muiată într-o aparenţă de nevinovată duioşie (un truc, desigur, efectul fiind cinic), duce, progresiv, totul în derizoriu. Aşa încât, oricât s-ar încerca discutarea serioasă a faptelor, mai mult prin deducţie decât pe baza documentelor, rezultatul este sortit eşecului. Stigmatul caragialian este de neînlăturat, mai ales că faptele nu s-au derulat altfel decât le prezintă scriitorul. Ceea ce nu ştim cu exactitate este cât de „locală” a fost, la origine, această tentativă de înlăturare a lui Carol I. Deznodământul ei, adică procesul şi achitarea vinovaţilor şi ascensiunea ulterioară a conducătorului revoltei, căpitanul Alexandru Candiano-Popescu, devenit adjutant al regelui, continuă să producă mirare. Adăugând la aceasta că unii dintre participanţii la „revoluţia” ploieşteană aveau să ajungă parlamentari şi miniştri, e cu atât mai greu de explicat.
Dar încurcate sunt iţele politicii! Cert este, literar vorbind, că evenimentele trăite de tânărul Caragiale, care se declară în schiţa Boborul! de „şaptesprezece ani” (avea însă 18 împliniţi), l-au urmărit înscriindu-se printre ţintele satirice preferate (v. Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D’ale carnavalului). De la ei de acasă, „din urbea revoluţionară”, republicanii de ocazie devin, prin ridicolul ataşat de Caragiale, tipuri universale!
Ploieşti, Statuia Libertăţii, 1908
Se presupune astăzi că revolta antidinastică din oraşul prahovean urma să fie doar un episod dintr-o preconizată mişcare de înlăturare a domnitorului Carol I, desfăşurată simultan în ziua de 8 august 1870 în mai multe oraşe. Faptul că ea a avut loc, cu entuziasmul popular şi precipitarea „cinematografică” a evenimentelor, s-a datorat, se pare, unei defecţiuni de comunicare. Contramandată în ajun de capii de la Bucureşti, fie din motive legate de suspiciunea faţă de succesul ei, fie datorită descoperirii conspiraţiei, mişcarea antidinastică s-a realizat, culmea!, doar la Ploieşti. Pesemne, cei mai apropiaţi de Bucureşti n-au putut fi anunţaţi la timp. Poate o defecţiune a telegrafului, poate altceva…
Cert este că scenariul naşterii şi sfârşitului unui „stat foarte interesant, pe care nu-i este permis unui istoric conştiincios să-l piarză din vedere”, deşi a durat „numai vreo
cinsprezece ore” – tratat în presa vremii drept aventura politică a unor cheflii – s-a desfăşurat, în linii generale, ca în schiţa lui Caragiale. Nu ne putem îndoi, mai ales că participantul Caragiale, angajat copist la Tribunalul Prahova din iunie 1870, a fost şi grefierul judecătorilor care au anchetat cazul. Că tânărul grefier cunoştea dedesubturile „afacerii” dar prefera să nu le dezvăluie şi să treacă totul în registrul satirei acide şi să se amuze, iar nu ne putem îndoi.
În noaptea din ajun, conspiratorii s-au aflat la Hotelul Moldova, aşteptând semnalul începerii „revoluţiei”. În varianta lui Caragiale:
„De cu seară din ajun, 7 august, mai mulţi conspiratori, între cari şi Stan Popescu, aşteptând veşti (de unde? istoria nu poate încă spune), jucaseră, în salonul de la otel Moldova, la chilometru. Ce însemnează la chilometru? E un joc inocent, foarte puţin complicat – iată. Jucătorii, indiferent de numărul lor, se aşază la o masă în colţul unui salon. Se aduce fiecăruia câte o sticluţă de vin. Încep să bea. Când unul şi-a isprăvit porţia, aşază sticla goală pe jos, lângă zid, în lungul salonului. A doua sticlă golită, o aşază cu fundul în gâtul celei dintâia, şi aşa mai departe, până când şirul sticlelor ajunge la zidul din potrivă – la chilometru. Cel ce a ajuns mai întâi la chilometru a câştigat partida – ceilalţi trebuie să-i plătească sticlele băute, în proporţie dreaptă cu numărul de sticle ce le lipseşte lor până la ţintă. Se înţelege, când jucătorii sunt toţi de talie, se-ntâmplă să se joace o contra şi adesea partida să fie remisă. În seara aceea, Stan câştigase cu mare avans partida-ntâia.
Cronologia evenimentului (cucerirea telegrafului, eliberarea republicanilor aflaţi în arest preventiv în închisoarea de pe strada Rudului, supunerea batalionului, organizarea gărzii civice) este redată sec până la momentul crucial al oricărei revoluţiuni, acela care, în vizunea lui Caragiale, transformă totul în ridicol şi derizoriu: discursul solemn al Prezidentului Republicii, urcat pe un „scaun de tocat cârnaţi” şi cheful monstruos care îi urmează:
„La 7, se desfundă în toate răspântiile boloboace, în sunetele marșului eroic de la 48.
La 8, o parte din popor, cu polițaiul și un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului.
Aci, pe iarbă, se-ncinge un ziafet nepomenit în analele celor mai bătrâne republice. Grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte și gras, ca niște altare antice pe cari se ard ofrande unui zeu tutelar. Canalele o dată deschise nu se mai închid. Boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca niște ruginite instituțiuni ce nu mai corespund exigențelor moderne, și, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca niște reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului și interesele vitale ale societății. Ce veselie! ce avânt! ce entuziasm!… A! sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele și cătușele tiraniei și, aruncându-le departe, tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate și – te pupă! O!”
Ochiul satiric al lui Caragiale surprinde cu exactitate datele psihologiei colective, felul în care mulțimea poate fi cu ușurință manevrată și condusă la fanatism, făcând-o însă mereu cu simțul burlescului, care trece totul în registrul derizoriului generator de comic. Poporul „tare de dreptul său”, poporul martir își însușește viitoarea reformă republicană sfârâind grătare și rostogolind „boloboace”, Prezidentul e și el fericit de acest sacrificiu pe altarul libertății și aici, pe pământul sacru al noii Republici, se adresează acum, în toiul revoluției, concetățenilor săi. Ca gest suprem, „sparge o oală cu poporul lui”, că doar republica e a poporului care a rupt cătușele tiraniei și înoată acum printre resturile de fleici și cârnați. Nu trebuie totuși exgerat, căci cheful de câteva ceasuri din grădina Lipănescului, care se afla aproape de bariera Bucovului, la ieșirea din Ploiești spre Buzău, e o „frugală gustare” care va trece în bugetul tinerei și înfloritoarei Republici…
Dincolo de satira caragialiană, se subînţelege că, în cronologia reală a evenimentelor, telegrama pe care Candiano-Popescu pretindea că ar fi primit-o de la ministrul I. C. Brătianu era, desigur, un fals, care întăreşte ideea că mişcarea ce ar fi urmat să
izbucnească fusese contramandată: „În centrul oraşului s-au adunat circa 300 de ploieşteni în faţa cărora s-a decretat Republica! Aici, Candiano-Popescu a jucat marea sa carte, dând citire unei telegrame pe care pretindea ca ar fi primit-o de la Bucureşti: «Vă anunţ definitivul succes al libertăţii pe tot teritoriul României. Din înaltul ordin al Regentului, primiţi, ca prefect al judeţului, jurământul funcţionarilor civili, precum şi al trupelor de acolo. Nesupunerea consideraţi-o ca înaltă trădare către naţiune. Ministrul I. C. Brătianu». Aderenţa locuitorilor era mare, dar implicarea forţelor militare rămânea limitată şi şovăielnică. Cele mai vigilente au rămas trupele de grăniceri de la Predeal, al căror comandant, căpitanul Georgescu, nu numai că nu a răspuns imediat apelului noului prefect, ci, luând legătura cu Bucureştiul şi obţinând infirmarea zvonului răsturnării Domnitorului, a ameninţat că se îndreaptă spre Ploieşti, în vederea reprimării răzmeriţei. În acelaşi timp cu acţiunea guvernului, din partea «conspiratorilor» a avut loc o deplasare fulger la faţa locului a lui Eugeniu Carada, «omul secret» al liberalilor, care a avut o «explicaţie» definitivă cu Al. Candiano-Popescu. Trupele guvernamentale au pătruns în «capitala Republicii» şi au instaurat repede ordinea, atât de tulburată.
Odata afacerea astfel încheiată, au urmat capturarea şi pedepsirea «revoluţionarilor». Al. Candiano-Popescu a fost prins la Buzău, unde fugise spre a se ascunde, adus la Ploieşti, unde îşi face intrarea, în aplauzele devenite acum batjocoritoare ale mulţimii şi depus într-un beci al cazărmii oştirii. Alţi 41 de capi ai dezordinilor au fost întemniţaţi şi au început imediat cercetările. Grefier al judecătorilor de instrucţie a fost amploiatul I. L. Caragiale, proaspăt angajat al tribunalului Prahova, unde tatăl său, Luca, funcţiona ca magistrat.” (Mircea Duţu, Republica de la Ploieşti, o lovitură de stat à la roumaine, confidentialpress).
Hanul Călugărului
În versiunea fostului copist de la Tribunalul Prahova asupra prinderii revoluţionarilor, amănuntele, devenite groteşti, sunt valorificate în acelaşi registru de umor cinic. Cum Prezidentul, „curajosul” Candiano-Popescu răspunde, pentru a se dezvinovăţi, că „se plimba” şi cum e indiferent, când te plimbi, în ce sens te deplasezi, reacţiunea îl pune „să se plimbe-napoi.” Cât despre răspunsul noului poliţai al Republicii, Stan Popescu, surprins în ridicola situaţie de a sforăi cu capul pe masă, după oboseala nopții de beție „la chilometru” și a zilei cruciale a revoluției, el fixează pentru eternitate, în limba română, nuanţa peiorativă a formei bobor (pentru popor). Adăugaţi la aceasta semnul de exclamare prezent şi în titlu şi veţi avea la îndemână, printr-o singură imagine, instrumentele satirice ale lui Caragiale:
„Pe la trei şi jumătate după-amiazi, în vagoanele de material ale liniei ferate Bucureşti–Ploeşti, atunci încă-n construcţie, sosea grabnic în Republică un grozav oaspete. Ce era? Era Reacţiunea. Reacţiunea cu tot ce are ea mai oribil şi mai hidos – un batalion complet de vânători sub comanda maiorului Gorjan. Cum puseră piciorul pe pământul sacru, începură vânătoarea după republicani. Reacţiunea căuta însă mai cu seamă pe Prezident; dar acesta, printr-o inexplicabilă coincidenţă, ieşise prin graniţa de răsărit a Republicei, bariera Bucovului, pe când Reacţiunea intrase pe graniţa de apus, bariera Rudului. În trei ceasuri de goană, vânătorii arestară mai bine de şease sute de copii ai poporulul. Puşcăria şi patru hanuri, prefăcute în puşcării, gemeau de republicani. Cuminte mama! Dumnezeu s-o odihnească! Era o femeie fără multă învăţătură, dar ce prevedere politică! Dacă mă prindea Reacţiunea cu sabia la brâu!
Reacţiunea restabili cu brutalitate statu quo ante. Pe Prezident l-au prins călăreţii prefecturii către seară de tot, pe drumul Buzăului, dincolo de Lipia, la vreo două poşti
departe de graniţele răsăritene ale Statului său. Când i-au strigat călăreţii din goană: «Stăi!» el, care era pe jos, a avut curajul să stea. Iar când l-au întrebat: «Ce făceai aici?» el a răspuns scurt: «Mă plimbam». Şi fiindcă este indiferent, când te plimbi, dacă te plimbi aşa ori aşa, l-au pus mizerabilii să se plimbe-napoi. Tot înapoi şi iar înapoi! niciodată înainte! iată deviza Reacţiunii.
Dar poliţaiul?… Ce se făcuse Stan Popescu? Se dusese să ia în posesiune jeţul lui de muşama în cancelaria poliţiei. De două zile nu dormise… Partida la chilometru… apoi alergăturile cu poporul… pe urmă festivitatea de dimineaţă la Lipănescu… entuziasmul… Se simţea zdrobit, şi era atât de plăcută răcoarea în cancelarie. O dulce aromeală, foarte naturală după atâtea emoţiuni, după atâta triumf, îi apăsa cu putere brava cerbice. Omul îşi încrucişă mânile pe biuroul său, îşi aşeză bine capul şi, gândind cu drag la viitorul tinerei Republice, adormi butuc.
Pe dânsul îl căutau mai întâi după Prezident – a cărui urmă o aflaseră şi în goana căruia porniseră călăreţii – şi l-au şi găsit. Maiorul Gorjan, dând uşa de părete, intră cu zbirii săi în cancelarie. Poliţaiul horcăie cu capul pe masă. Maiorul face patru paşi mari şi trage o puternică lovitură cu palma pe masă. Stan Popescu tresare cu ochii cârpiţi.
– Cine te-a pus pe tine aici? răcneşte straşnic reacţionarul.
– Boborul! răspunde foarte răguşit republicanul.
Atâta i-a trebuit Reacţiunii! Când a auzit de bobor, a turbat: l-a şi-nhăţat pe Stan şi, valvârtej cu el, drept la hanul Călugărului!
Aşa s-a sfârşit cu Republica noastră! Aşa Reacţiunea a sfâşiat cea mai eroică pagină a liberalismului român!”
Costin Tuchilă
Hotelul Moldova, Grădina Lipănescului, Hanul Călugărului – fotografii din albumul I. L. Caragiale şi Prahova de Ieronim Tătaru, Ploieşti, Editura Premier, 2000.
Citește
Boborul!
Ascultă
Boborul! în interpretarea actorului Virgil Ogășanu
Boborul! în Trei schițe prahovene de I. L. Caragiale, citite de Virgil Ogășanu, Editura Casa Radio, colecția „Lecturi pe întuneric”, 2012. Vezi pagina Eveniment.
CD-ul Trei schițe prahovene poate fi comandat online la adresa: prod.shtml?grp=3&cat=31&prod=781
Pentru a înțelege micul articol semnat I. L. C. (I. L. Caragiale) și publicat în „Moftul român”, seria a doua, nr. 6, 6 mai 1901, e necesar să reamintim împrejurările în care l-a scris autorul. În primăvara anului 1901, administratorul Domeniilor Coroanei, I. Kalinderu, lansa inițiativa înființării unor teatre la sate, inițiativă cu larg ecou în presa vremii. Circulara emisă de Kalinderu conținea instrucțiuni destinate agenților săi. Inițiativa fusese comentată favorabil, dar și ironizată. Procedeul ales de Caragiale pentru a stârni râsul este cel consacrat: comicul numelor proprii, folosit cu virtuozitate și în comediile O scrisoare pierdută și D’ale carnavalului. Aici însă, în cel mai pur registru grotesc, pentru a spulbera asemenea năzdrăvănie, demnă poate de închipuirile şi ideologia macabră a profeților „artei pentru masse”. Ideile păguboase și fanteziste în sensul sinistru al cuvântului sunt vechi de când lumea și iată cum un distins reprezentant al administrației regale dădea chiar astfel de circulare, umplându-se pe veci de ridicol. Ce alt nume mai semnificativ decât Cocioc putea alege redactorul „Moftului român” când răsufla ușurat că, în sfârșit, ideea măreață a fost pusă în practică și încă după modelul Teatrului Național, cu nu mai puțin de 18 societari? Și încă 16 de clasa I, neputându-se, vai, face vreo ierarhie între mărețele nume ale strălucitei scene de la Cocioc… Firește, numele satului din apropierea Bucureștiului este cât se poate de stimabil, numai că în context el devine ținta tuturor ironiilor, mai ales că substantivul cocioc, cu etimologie necunoscută, înseamnă „nămol vegetal amestecat cu bucăți de rădăcini de stuf și de papură (care formează mici insule plutitoare)” dar și „baltă mică, izolată, în regiunea inundabilă a unei ape curgătoare, care nu-și poate împrospăta apa.” (cf. DEX). Prin urmare cociocul este un loc sublim, ba chiar predestinat pentru funcționarea în condiții optime a „unei societăți dramatice naționale rurale”… Cum să nu fie?! Imaginați-vă că la Cocioc distinșii societari anunțau pe afișul stagiunii Hamlet, Maria Stuart, ba chiar și piese moderne la care tânjea întreaga suflare dramatică rurală, ca râvnita dramă Rosmersholm de Ibsen, sub bagheta primarului Oancea Toroipan, distins și remarcabil regizor… Dar asta e un fleac pentru că trebuie să vă imaginați în continuare grozăvia: adică pe Niță Zâmbatu în rolul lui Hamlet și pe domnișoara Sultănica Pârțan în rolul Ofeliei, plutind pe ape la Cocioc! Adică… Și multe altele vă invită redactorul „Moftului român” să vă imaginați oferindu-vă lista eminenților societari diriguiți de mărețul director de scenă, ajutat de distinsul domn Pană Foale, la o adică, sufleor.
Desigur, s-ar mai putea comenta că, într-un sens general, mica proză-bijuterie a lui Caragiale satirizează și ea, prin răsfrângere, cu o aprigă trăsătură de condei, formele fără fond, practica noastră dragă de când veacul, și amatorismul.
Să ne veselim?
Costin Tuchilă
Citește
Teatrul la țară
Ascultă
Teatrul la țară, în interpretarea actorului Dan Condurache
Ei, doamnelor şi domnilor, am ales de data aceasta un drept la replică sau întâmpinare, aşa cum se spunea pe vremea domnului Caragiale. Citind această proză sau, mai bine spus, recitind-o, am realizat (oare a câta oară?) că umorul lui Caragiale este „enorm şi monstruos” ca şi simțul și văzul domniei sale. Mă gândesc cum ar fi jubilat maestrul dacă ar fi avut calculator şi televizor, la câte mii de subiecte comice ar fi trebuit „să facă faţă”. Doamne, câte Miţilici ar fi avut de înfruntat, câte scrisorele de întâmpinare ar fi trebuit publicate, încât ar fi luat măsura de a inventa Bobârnacul de dimineaţă, de prânz şi de seară, plus suplimentele acestora! Râzând îndrepţi moravurile? Poate. Dar moravurile sau năravurile s-au nărăvit pe aici, pe malurile Dâmboviţei. Râdem şi azi ca pe vremea Domnului Caragiale, dar ne lipseşte chiar el: Domnul Caragiale.
Pușa Roth
Citește
O întâmpinare
Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu: „Conu Leonida față cu reacțiunea”
Trecuseră doar cinci zile de la premiera cu O noapte furtunoasă (20 ianuarie 1952) și, ca și aceasta, Conu Leonida față cu reacțiunea prindea viață mai întâi la teatrul la microfon și abia apoi pe scena Naționalului bucureștean. Eroii farsei lui Caragiale au identitatea actorilor care urmau să intre în scenă la Teatrul Naţional pe 4 februarie 1952: G. Timică (Conu Leonida), Sonia Cluceru (Efimiţa), Eugenia Bame (Safta). Lor li se adaugă Horia Șerbănescu, folosit în rol de comentator în toate cele patru comedii de Caragiale montate la Radio.
Se difuzau în acea seară, vineri 25 ianuarie 1952, ora 22,20, la Radio Bucureşti 1, Conu Leonida faţă cu reacţiunea şi Trei schiţe scenarizate (Arendașul român, Lanțul slăbiciunilor, Tren de plăcere), toate în regia lui Sică Alexandrescu, cu mari actori ai scenei românești, înregistrări rămase de referință până astăzi.
Aceasta este subiectul celei de-a treia emisiuni audio-video din seria celor patru dedicate pieselor lui Caragiale în regia lui Sică Alexandrescu. Realizatori: Costin Tuchilă și Pușa Roth.
Amănunte și cele trei emisiuni pe Portalul „Centenar Caragiale”.
G. Timică, portret de Bogdan Calciu realizat pentru emisiunea Comediile lui Caragiale în viziunea lui Sică Alexandrescu (3), august 2012
Fotografii de Andreea Gheorghiu pentru Lanțul slăbiciunilor