‘’Fiind băiet’’ ades, păduri cutreiera,
Cântând din frunza lui, şi cerul tremura.
Natura o-ntrupa în sfânta lui menire
Împletea din flori un leagan de iubire.
Din lacrima-i curată un râu el zămislea,
Oglindă omenirii să se privească-n ea.
Prin vorbele alese, el a-nvăţat pe mulţi
Dragostea de ţară, cu câmp mănos şi munţi.
Iubind deopotrivă, pe cei, ce l-au cântat,
Sau, pe cei în derivă, de răi, l-au criticat,
Azi rândul i-a venit să îl slăvim şi noi
Să tremure-n zenit, cei de simţire goi.
Lira-i fermecată a tors alin de dor
Când luna-ntunecată, n-aşternea covor.
Azi, steaua ce răsare va străluci în veci,
Va lumina cărări, chiar şi, în inimi seci.
-->
Răspunsuri