18. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Oftatul lui Apollo - povestea zambilei
Când luna se suie sus pe cer și stelele încep să clipească din genele lor de argint, când copiii închid ochii și visele își deschid aripile, atunci, în tăcerea nopții, se adună florile la horă în poiană și-și spun poveștile, pe care eu le-am auzit și vi le spui vouă, așa cum mi le-au șoptit lor viorelele și lăcrămioarele, într-o seară de mai, demult, tare demult..
Într-o vale ascunsă a Greciei, unde izvoarele curgeau peste pietre netede ca marmura și lumina soarelui cobora ca o mângâiere caldă peste coline, trăia un tânăr de o frumusețe atât de liniștitoare încât până și păsările își încetineau zborul când îl vedeau. Numele lui era Hyacinthus.
Avea părul negru, ușor ondulat, și ochii limpezi ca cerul dimineții. Dar ceea ce îl făcea cu adevărat iubit de lume era felul în care se mișca printre lucruri: cu o blândețe care părea să înțeleagă tot ce este viu.
Într-o dimineață de primăvară, când iarba era încă udă de rouă, Hyacinthus auzi o muzică. Nu era o muzică omenească. Era sunetul unei lire. Notele curgeau prin aer ca fire de aur.
Tânărul urcă pe colină și acolo îl văzu pentru prima dată pe Apollo, zeul luminii. Apollo stătea pe o piatră albă, cu lira sprijinită pe genunchi. Părul lui strălucea ca razele soarelui, iar ochii îi erau calzi și adânci. Hyacinthus rămase nemișcat. Apollo îl observă și zâmbi.
– Nu te teme. Muzica nu mușcă.
Hyacinthus râse ușor.
– Nici eu nu mușc.
Apollo își înclină capul, curios.
– Cum te numești?
– Hyacinthus.
– Un nume frumos, spuse zeul. Aproape la fel de frumos ca tine.
Tânărul roși.
Din acea zi, Apollo coborî adesea în vale. Nu venea ca zeu. Venea ca prieten. Îl învăța pe Hyacinthus să cânte la liră, să citească stelele și să asculte liniștea pădurilor.
– Fiecare sunet are o poveste, spunea Apollo.
– Chiar și vântul?
– Mai ales vântul.
Hyacinthus învăța repede.
Dar mai presus de toate, Apollo învăța altceva: cum este să privești un muritor și să simți că timpul devine mai prețios.
Într-o după-amiază, stăteau întinși în iarbă. Cerul era atât de albastru încât părea o mare răsturnată peste lume.
– Spune-mi, Apollo, întrebă Hyacinthus, zeii se plictisesc vreodată?
Apollo zâmbi.
– Uneori.
– Și atunci ce fac?
– Caută ceva care să-i facă să simtă.
Hyacinthus întoarse capul spre el.
– Și ai găsit?
Apollo nu răspunse imediat. Își trecu degetele prin iarba subțire.
– Da.
Vântul trecu peste ei, mișcând iarba ca o respirație lungă. De atunci, zilele lor erau pline de jocuri și râsete. Aruncau discul pe câmpuri, alergau prin păduri, cântau lângă izvoare.
Zeul soarelui, obișnuit cu eternitatea, descoperise ceva rar: fragilitatea timpului. Dar nu toate lucrurile din lume iubesc liniștea. Vântul Zephyros, care trecea adesea prin vale, îi privea.
El îl iubise pe Apollo în felul tăcut al aerului care înconjoară totul fără să fie văzut. Dar Apollo nu îl observase niciodată. Iar acum vedea cum zeul râde cu un muritor.
Într-o zi, când soarele era puternic și aerul tremura de căldură, Apollo și Hyacinthus se jucau aruncând discul. Zeul ridică discul de bronz.
– Privește, spuse el. Așa.
Aruncă. Discul tăie aerul cu un sunet clar. Hyacinthus alergă să-l prindă. În acel moment, Zephyros suflă. Nu cu furie. Cu durere. Discul se întoarse brusc din zbor. Lovitura fu scurtă și ascuțită.
Hyacinthus căzu. Apollo alergă spre el.
– Hyacinthus!
Sângele tânărului curgea încet peste iarbă. Apollo îl ridică în brațe.
– Nu… nu… murmură zeul.
Hyacinthus deschise ochii.
– De ce ești trist? întrebă el cu voce slabă.
– Pentru că nu pot opri timpul.
Hyacinthus zâmbi ușor.
– Dar l-am trăit.
Sângele lui picura pe pământ. Apollo îl ținea strâns, iar în ochii zeului apăru ceva rar: lacrimi.
– Nu te voi lăsa să dispari, spuse el.
Zeul atinse pământul cu mâna. Din sângele tânărului începu să crească o floare. Tulpina ei era dreaptă, iar pe ea se deschideau multe flori mici, parfumate, violet-albăstrui. Apollo o privi.
– Hyacinthus… vei rămâne în lume.
Petalele se deschiseră mai larg, răspândind un parfum dulce, profund.
– Ce parfum ciudat… murmură vântul.
Apollo răspunse:
– Este durerea care a învățat să fie frumoasă.
Zephyros tăcu.
Vântul trecu ușor prin flori, iar ele se legănau ca niște mici torțe parfumate.
– Cum se va numi? întrebă pământul.
Apollo ridică floarea.
–Zambilă.
– Pentru că poartă numele celui iubit.
De atunci, în fiecare primăvară, zambilele înfloresc cu parfumul lor puternic și dulce. Nu sunt flori timide. Sunt flori care spun o poveste. O poveste despre frumusețea care a făcut până și un zeu să plângă. Iar când vântul trece prin ele, uneori pare că se aude un oftat.
O amintire a lui Apollo.
Și-am încălecat pe-un nour de seară și v-am spus povestea rară.
Acum, stelele să vă vegheze somnul,
Iar ghioceii să vă șoptească în vis cum e drumul
Spre țara poveștilor fără de sfârșit,
Unde florile vorbesc și totul e fericit!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii