Fuga pentru fugă
1. Eram cândva alături
Totul s-a sfârşit!... Coardele timpului au îngheţat pentru mine şi tărâmul relaxării e pustiu... Amintirile mi se preling oaselor desperecheate ... Cândva, la o scară temporală poate, undeva, la un capăt de Univers o raţiune post-umană îmi va pătrunde amintirea contemplativă căutând prin amintiri ecoul începutului, repercutat îndelung în vidul memoriei celeste. Va regăsi atunci sub frunze ruinate de rugina anilor galactici o amintire a Timpului, un fulger de iubire ce luminând un cer al spaţiilor oarbe... pustii... a născut gândul Destinului... gândul meu de...
Eram cândva alături, dar... Ciocnirea fusese inevitabilă, era întrun fel apriori. Inerţia unui război al Lumilor ne azvârlise întrun colţ de Univers, undeva unde planete verzi se înfăşurau haotic în jurul unui soare portocaliu, al hăurilor de portocaliu. Ţinându-ne, păşeam printre aceste ruine ale unui început imprevizibil încă... Păşeam la rândul meu haotic, când Fascinaţia, obtuză, dar persistentă, se exercită în creierul meu obosit de Timp. Provenea din alte spaţii, deosebit legiuite şi totuşi atât de familiare simţurilor mele...
Cu siguranţă că toate acestea nu sunt decât rodul rănilor suferite în toiul luptelor, însă totul părea atât de logic, de real, încât de acolo, din străfundurile hăului în care odihneam, vedeam: se apropia. Întro linişte singuratică până la durere şi în acelaşi timp oarbă... Nu spunea nimic... Se apropia şi atât. Era sfâşiat pe toate părţile, pătruns de un indefinit număr de culoare întortochiate, prin care zăream, întrevedeam ce era dincolo... Dincolo, în urma Lui! Se apropia lin, picurând parcă, ostenit... Se apropia şi mă privea ţintă, mă hipnotiza. Orice încercare de a mă feri din drumul său era zadarnică. Intevitabilul TREBUIA să se producă, iar ciocnirea... ciocnirea ne va distruge... trebuia să ne...
Era aproape, nebănuit de apropape şi totuşi mai avea încă mult de parcurs până la mine. Acum vedeam clar ce era Dincolo, în urma Lui: vedeam nimicul! Un început de nimic din care deabia apoi avea să renască o nouă EXPLOZIE. O explozie eternă, fără sfârşit şi fără început, plină de spaţii... dar Atemporală. Pentru EA timpul nu avea putere de pătrundere.
Şi nu avea, pentru că EL se apropiase, îşi trăsese ultima suflare iar imensul său Trup se prăbuşise... se cufunda ireversibil în Mine ... TIMPUL MUREA... Timpul... pentru totdeauna?!
Urmă Tăcerea. O tăcere imensă ca bolţile unui Univers de nepătruns. Şi peste ea un ecou. Un ecou imperceptibil prin puterea sa de a se repeta, dar pe care EU îl descifram de fiecare dată: era ecoul ultimelor Sale sclipiri de viaţă, ecoul a ceea ce nu trebuia nicicând să moară! Iar eu, Spaţiul cu infinitele-mi dimensiuni eram silit şi aveam obligaţia morală să-L port în Mine, să-L dăruiesc urmaşilor mei, precum şi predecesorilor mei... pentru că totul era atunci posibil, doar EL murise...
... Din Trupul Timpului un nectar al Spaţiului aţi tânjit şi v-aţi războit cu însuşi Universul pentru EL! Acum beţi-l, când amintirile prins-au să se-ngroape. Beţi-l îndulcit cu sânge şi cu moarte. E MULT ŞI PENTRU TOŢI!
Doar Timpul nu mai este. Voi v-aţi vrut stăpâni pe Univers şi V-aţi robit pe veci statorniciei. Aveţi tor spaţiul, dar aţi uitat CE-I UNIVERSUL!
... Şi mă gândeam că totul a pornit atunci când în neguri îndepărtate ale unui început un Om a azvârlit cu o piatră întrun semen al său...
-->
Răspunsuri
Lecturat cu mare drag...Felicitări!