M-am născut pe o insulă pustie. Copilăria a fugit pe lângă mine ca un vânt călduț, iar părinții nici nu știu cum și când i-am pierdut. O fotografie alb-negru, îngălbenită de ani, îmi sugerează că nu sunt fiica pustiului. Totuși sunt blocată aici pentru veșnicie, ca într-o vrajă malefică. Mă consolez cu acest gând și rezist singurătății și degradării cu și prin ajutorul iubitului meu Frank, care mă vizitează o dată la două luni.
Inima-mi tresaltă de bucurie. Undeva în zare, corabia lui tocmai a ancorat și o barcă nărăvașă se îndreaptă spre mal. Nu înțeleg însă, de ce nu-i singur?
Îi fac cu mâna, trimițându-i în zbor bezele, fără să-mi fie rușine de păsările care-mi privesc agitația sentimentală, dar... nimic. Ajutată doar de picioare, avansez în apa rece a oceanului. O voce din barcă, agitată peste măsură, mă îndeamnă să mă reîntorc pe insulă. Nu e vocea iubitului meu! Decepționată și cu frica unui repetat stop cardiac al depărtării de mal, revin pe insula mea.
Barca nu mă urmează liniar, ci face o buclă îndepărtându-se puțin de mine, dar nu și de mal. Privesc puțin zăpăcită spre Frank și nu-nțeleg cum de stă ca o stană de piatră, ținut de un tovarăș de-al său. Nisipul umed de la mal parcă-ar vrea să-mi fugă de sub picioare când îl văd pe iubitul meu luat la propriu în brațe de coechipierii săi și aruncat ca o cârpă pe mal.
– Ia-ți piratul, sălbatico! N-a vrut să te părăsească nici mort...
Și visul meu de a-mi uni destinul cu Frank se ascunde în nisip. Doar cuvintele, încurcate în lacrimi, clădesc întrebări fără răspuns:
– Cum Frank, tu... pirat? Cum, cum ai putut să decazi în acest fel? Cum?
-->
Răspunsuri
Foarte frumos! Felicitări!