Getta Berghoff
Ultima Ninsoare
Într-un Israel frământat de războaie şi de probleme existenţialiste de tot felul, Getta Berghoff descoperă târziu impulsul şi obsesia scrisului. Crescuse deja o familie, doi copii, ca în sfârşit, la vârsta de 50 de ani, găseşte energia aşternerii pe hârtie a romanul de debut "Ultima Ninsoare", carte tipărită în limba ebraică la Editura Reshafim şi în limba română la Editura Minimum.
Suntem în 2001, primul an al unui mileniu care nu aduce pacea mult visată ci din contra, începe cu un terbil atac terorist la New York în luna septembrie. Lumea e în fierbere, la fel şi nevoia scriitoarei de a pune pe hârtie o carte autobiografică de mare suflu şi frământare. Exact aşa cum spunea Benjamin Fundoianu în anul 1921: "Fiecare carte este istoria unei nelinişti".
Cartea începe specatculos, cu o cronică-jurnal care se întinde între martie 1963 şi iunie 1966, ani care preced emigrarea Gettei în Israel în anul 1970. Suntem la Bârlad, la înmormântarea cuiva drag, un bărbat iubit. Şi tot ce va urma este un spectaculos document literar încărcat de trăiri şi emoţii. Eroul este un om care a trăit şi s-a întâlnit cu destinul autoarei. Getta alege să scrie un roman şi nu o biografie liniară.
Regretatul scriitor Al Mirodan compară stilul Gettei cu cel al lui Ştefan Zweig sau al lui Andre Maurois, care prin anii 30 publicau cu succes biografii romanţate. Getta intuieşte corect setea cititorilor pentru memorii, confidenţe, al exhibiţionismului dus la extremă, la care suntem martori azi. Schema cărţii se axează pe acţiunile unui misterios avocat: Miltiade Băcauanu, un nume despre care nu mulţi au auzit. Lectura ne oferă prilejul să cunoaştem de aproape realitate unor sentimente extreme, cum tot Mirodan subliniază:
Getta se simte relaxată între personajele din trecut, în atmosfera timpurilor trăite. Limbajul folosit este cursiv, dinamic, bogat în dialoguri. Ne aminteşte de vremea când ne adresam obligatoriu cu "tovarăşe", când lumea era împărţită între comunişti şi toţi ceilalţi care sufereau persecuţii ideologice. Destinul este motivul care traversează cartea. Este destinul evreilor căutând să ajungă cu orice preţ în ţară promisă, Eretz Israel. O amică studentă la chimie este exmatriculată a două zi, după ce depune cererea de emigrare în Israel. Ai devenit "duşmanul poporului" i se explică. Dar avea un avantaj, învăţase în particular limba ebraică. Prin această stratagemă autoarea ridică problematica învăţării limbii ebraice, atât de diferită de limba noastră maternă:
Conform cu acest credo Getta se întoarce în trecutul unde se simte comod, acasă, o noţiune discutabilă în anii trăiţi sub comunism. În anii care au precedat revoluţia din 1989 (care a dus la înlăturarea regimului de rea amintire), viaţa era un infern în crescendo. Problemele încep în 1964 odată cu instalarea la putere a dictatorului Ceauşescu. Care închide graniţele României, se îmbată în cultul personalităţii, cenzurează şi hărţuieşte intelectualitatea care nu îl preamăreşte. O categorie specială de oameni, trataţi ca atare, erau evreii. Goniţi de la locul de muncă, acuzaţi că sunt agenţi ai Israelului, sionişti, corupţi, trădători de patrie ei suferă un dublu calvar. Era nevoie de o ideologie care să explice publicului "faptele odioase ale evreilor". Deci se deschid procese regizate contra evreilor, numiţi "duşmanii regimului".
În anii 70 evreii devin marfă pentru regim, care îi vinde cu bucata statului Israel. Procesele continuă, părinţii noştri sunt umiliţi şi daţi afară din servicii, care cu greu permiteau o viaţă decentă. Un personaj al cărţii este Miltiade=Mauriciu, eroul principal. Are un frate cu care nu se înţelege. Prin scrisul Gettei căpătăm o imagine edificatoare a unei familii disfuncţionale aflată într-o ţară debusolată. Oamenii trăiesc în teroare, au frică de cei din jur, frică de vecini, din care unii dispar fără urmă. Până şi glumele erau rostite în şoaptă, de teama unui denunţ. Şi toţi sperau să capete vestea plecării spre ţara lor, viza pentru Israel. Deşi Ceauşescu căpăta dolari pentru fiecare evreu lăsat să plece, politica regimului era absurdă în chestiunea vizelor. Cererea de plecare era pedepsită cu concedierea, uneori ţi se confisca locuinţa râvnită de vreun "tovarăş" bine văzut.
Ce va intriga cititorul critic, este siguranţa, abilitatea textului, încrederea autoarei în forţa naraţiei. Descrierile sale sunt precise, datele istorice clar definite, cu trimiteri edificatoare la subsolul textului, atunci când este necesar.
Şi totuşi, neliniştea de care am vorbit, va apare, se face prezentă pe căi ocolite, aşa cum găsim într-o confesiune legată de o carte tipărită, 15 ani mai târziu(*):
Şi toate mizerile se petrec pe fondul României post belice aflată întâi sub controlul sovietic, jefuită sistematic ca pedapsă pentru nefericita alianţă cu Germania, iar apoi distrusă sistematic de perechea Ceauşescu.
*
Să revenim la poveste. Mauriciu, avocat de stil vechi, cu educaţia căpătată între cele două razboaie mondiale, pe când România, ca şi toată Europa, încerca să revină la o rutină relativ normală, înţelege situaţia imposibilă în care se află. Este arestat, soţia sa moare în timp ce el este deţinut şi condamnat pentru o faptă imaginară. Avocatul realizează că se află în plin absurd al unei existenţe false. Destinul îi aduce în drum pe "fetiţa", tânăra care este chiar autoarea. În ciuda diferenţei de ani, între cei doi, se înfiripă o iubire arzătoare. România devine cenuşăreasa Europei, se închide în timp ce toţi evreii vor să fugă spre liberate. "Cu ochii la Kotel". Între evrei erau infiltraţi turnători, securişti, miliţia cea de rea faimă, se aflau pretudindeni. Mulţi dintre ei erau oameni simpli, neciopliţi, fără multă carte. Getta îi descrie cu o limba critică, acidă. În schimb, legătura sa cu avocatul se întăreşte. Viaţa lor este relativ bună, în timp ce afară e corupţie, prigoană şi suspiciune. Cei doi se mulţumesc cu puţin, cu dragoste, chiar îşi doresc un copil.
Cartea se termină cu un vis în care iubitul apare ca să treacă împreună cu autoarea graniţa spre libertate. Este aici un dialog emoţionant care va rezona în urechile cititorului:
Încet, încet comunitatea evreiască se dizolvă, dispare sub cizma religiei comuniste. Mauriciu care a luptat pentru eliberare, este învins de boală. Alţii vor pleca în ţara visată unde îi aşteaptă mari probleme. Muncă, locuinţe, adaptarea la o altă climă, cultură şi o altă mentalitate.
"Ultima ninsoare" incită şi ne obligă memoria, care uneori este vinovată de o inerentă, inevitabilă uitare.
* Din volumul „Femei şi destine”, Editura Ofakim, Tel-Aviv, 2015
Adrian Grauenfels. Editura SAGA
Răspunsuri