HORIA ZILIERU- UN „ORFEU ÎNDRGOSTIT” DE MAREA POEZIE
L-am întânlit pe Horia Zilieru prin anii 1968, pare-se, când se serba o sută de ani de la înființarea Școlii Pedagogice din Câmpulung –Muscel. Era vesel, exuberant, pus pe șotii în grupul unor colegi de școală pedagogică cu care copilărise. Știam că este poet și curiozitatea m-a făcut să-i urmăresc traiectoria vieții până astăzi. Argeșan de origine (născut la 21 mai 1933 în comuna Racovița, județul Argeș, cu liceul făcut la Câmpulung și Facultatea de filologie la Iași), ieșean prin adopție (secretar general de redacție la „Iașul literar”,redactor la „Convorbiri literare”, ajuns un mare poet al Iașului și un mare om de cultură.)
Horia Zilieru s-a format ca poet în ambianța „Iașului literar”, debutând în 1959 cu placheta de versuri „Fluierul”, continuând cu „Florile cornului tânăr” cu o prefață de Otilia Cazimir, neconcludente pentru evoluția ulterioară.
Deabia cu „Orfeu îndrăgostit” începe să-și desăvârșească marea lui pasiune. Având un cult al formei, trimițându-ne la poezia parnasiană pe care se pare că o cunoștea bine, autorul ne-a oferit o plăcută surpriză. Acum distingem forme lirice din Mallarme, din Ion Barbu, Baconsky și chiar din Eminescu. În „Umbra Paradisului” distingem printre rânduri pe Baudelaire, Verlaine, Rimbold:
Ca umbra unei harfe pe cetate
Prin nervi îmi umblă păsările rare
Și toată-ntemeierea vie doare
În albii mari de mări însingurate
Și trece-n sus pe osuar de lume
cu vetre goale în orbite oarbe
Ca-ntr-un spital bolnavele parfume.
Cine citește pe „Amon- Ra” își dă seama că petul s-a maturizat. Aș cita acest poem pentru că aici cuvintele lucrează mai mult ca ideea:
Se-ngroapă, iubito, dreptatea-n polen
Balcoane cu nuduri în golfuri dispar
Silabe de rugă migrează adânc
În nervii romanței cu plopii impari
Serafic pagode de crini în amor
Nutresc-și explozii de cupe în ger
Acoper țărâna cu cu mov de parfum
Și harfe-n orbită de lună ne cer
Bolnavul meu aer divinul țesut
Destramă sub coaste și-n văi de cristal
Ținutul cu iarbă în veșted balans
Cu preșuri de aur ne-așteaptă la bal
……………………………………..
Virtuozitatea poetului de a crea imagini fastuoase, luxuriante se manifestă în câteva piese din volumul „Iarnă erotică”, care nu sunt altceva decât imense metafore: Leagănul de unde în orgie/ cu zvâcniri de sfere în lagună/ vulturi negri sperie în lună/ pe deschise răni cu masca vie. (Fântână)
În poezia lui erotică există o acumulare de elemente vegetale, idila sau declarația de dragoste plasându-se totdeauna într-un cadru fabulos: Și vântul se face un șarpe gelos,/ pe trunchiuri cu semne secrete de ieri/ și-n iarba vicleană, un fluier de os/ respiră colombe de lut, învieri, (…) Doar mâna-ți subțire, în taină de fum,/ târzia garoafă o sună încet/ și-mi pică pe buze, un dulce nescrum,/ miresme ca-n urne cu tristul verset,/ căci urnă ți-i gura, în care sărut/ o castă tristețe de noapte și-un vin/ ceva săvârșește-n lăuntrul durut,/ în tulburi infuzii, cu-n clinchet virgin…(Nevinovata superstiție)
Urme eminesciene găsim în „Muzică”, miros bacovian în „Altfel de toamnă”, pe Ion Barbu îl bănuim în „Doamna în albastru”, „Zidul plângerii” are ceva din Macedonski, „Asfințitul crinilor” ne amintește de asemenea de autorul rondelelor:
Agonizează crinii în cetate
Și muzici pun pe tâmple o paloare
Și pene ard în albul în lingoare
În ochii orbi visând singurătate
………………………………
În „Umbra paradisului” cele 30 de elegii sunt tot atâtea confesiuni revendicate din vechii truvieri „ ce se visară, clopotnițe, sub malul ce irupe, la râul de infern cu flora rară.”:
O febră crește încălzind carmina/
și-n jumătăți de marmuri coapse pure;/
pe patul de logodnă plâng femure,/
în golul dintre stea și rădăcine.
„Nunțile efemere” aduc ceva din ermetizarea barbiană:
Paznicii la vechi tenebre/ bat cu tirsul greu de moarte/ prin dulci râpe în vertrebe/ sculând fluturii departe/ strânși ân coamă-n flori deșarte. (Luceafăr)
Vrsuri memorabile sunt și în „Iarna străveche”:
E verde frigul dincolo de tine
Corăbii lungi alunecă pe lume
Fruct înaintea florilor virgine
c-un blând adio de curate brume
Sau:
Și baruri mari se umplu de pahare
o ceață moale închizându-mi chipul
ca morții fără glorie-n uitare
în fața nopții-nsângerând nisipul
Poet al melancoliei, Horia Zilieru temporizează atmosfera poemelor din semitonuri, din cuvinte meșteșugite ca mătăsurile cu o moliciune șerpească, așa bunăoară în „Tragica muză”:
Te ninge basm pe umărul virgin
cu oasele în diafanul frig
pe coapsele lacustrei, când te strig
cu nervii-n rocile fierbinți de vin
cu scrum de timp în vasul funerar
(odată tandru îl voi bea și eu)
scobor la bal pe verdele ghețar
în tonuri vii și cu misterul viu.
Iată, deci, umărul virgin, frigul diafan, lacustra cu coapse , timpul are scrum, vasul e funerar, băutul vinului e tandru, acest bal oniric are loc pe un ghețar cu o culoare stranie, având senzația de frig.
Ca și la Eminescu, urmele înaintașilor se topesc în originalitatea discursului lui poetic, desprinderea de ele ne dă un poet de o originalitate nebănuită:
Deasupra vetrei fumul ne-mpreună
În ritual de nuntă lungi fiole
Trag probele de foc dintr-o lagună
Cu cratere zidite din viole.
Și petre multe de eternul mării
evocă-n scoicile de mult închise
Strigări de păsări în prohod ucise
Cu gâtul lung în lăcrimarea serii.
El a scăpat de zeii tutelari care l-au obsedat și l-au hrănit spiritual, poezia lui fixează imaginea unui poet cu un talent neobișnuit, exprimând sensuri adânci și profunde, rămânând un virtuoz al cuvântului, cu o imagistică barocă de priceput orfevru.
Prof. Ion Ionescu-Bucovu
-->
Răspunsuri