Ce-o face Katy? De ce nu dă un semn de viață?
Refuz să-mi mut gândurile în adolescența mea pigmentată cu filme despre apocalipsă. Astăzi, la câteva săptămâni înainte de a bifa șapte ani peste șase decenii, viața bate filmul. Cum să le explic nepoților, sosiți mult prea târziu pe axa timpului că de fapt mobilele lor nu s-au defectat, curentul nu e în avarie. Mă consolez cu faptul că ne-a prins la căbănuța noastră, departe de lumea civilizată. Totuși un ochi plânge acumulând lacrimi în sufletul meu de tată, de bunic... incapabil!?
– Papy John, ne-ai promis că facem o excursie la peștera cu nuferi...
– N-am uitat, însă mai așteptăm câteva zile, poate ajunge și... mami.
Cu fiecare răsărit de soare, speranța mea își pierde din strălucirea că-mi voi revedea fiica. Judecând realist, i-ar fi foarte greu, poate imposibil, să răzbată distanța până la noi. Nu fabulez! În urmă cu două luni, când am coborât la canton să verific de ce nu avem curent electric, o turmă de morți mișcători m-a întâmpinat pe nepusă masă. Nici nu știu cum m-am furișat să nu mă încâlcesc definitiv în zeama lor.
– Dora, ce cauți în măr? Nu mai sunt doar frunze!
– Analizez linia orizontului, bunicule. Poate vine mama, n-aș vrea să se rătăcească.
– Katy va sosi la sfârșitul vacanței.
– Zău, papy John? Așa fraieră mă crezi? Nu vezi că frunzele au îngălbenit? E toamnă târzie, acuși cade iarna peste noi... Și tu?
– Eu ce, Dora?
– Nu știu, parcă ne-ai ține sechestrați.
Arunc un zâmbet condimentat cu piper înspre nepoții mei, dar refuz să le explic realitatea. Dacă le-aș spune că doar panta pe care e poziționată cabana constituie norocul nostru de a fi feriți de zombi, posibil c-ar vrea să-i vadă sau cine știe, poate c-ar fi fugit, curioși să facă cunoștință cu ei. Tăcerea, în cazul acesta, e o protecție.
– Uite, dacă vreți, mergem astăzi în excursie la peștera cu nuferi.
– E departe, bunicule? silabisește bucuros Alex.
– Nu vreau la nici o peșteră, papy John! Vreau la mama!
– Coboară, te rog, din pom, dragă Dora.
– Ce primesc? Mi-e foame!
Inteligentă fată... și eu? Un bătrân neputincios care refuză să explice nepoților situația în care ne-am blocat, fără mâncare, fără comunicare cu restul lumii, fără energie electrică. Mă fac că nu înțeleg aluziile fetei. La vârsta mea se poate să fiu și surd.
– Plecâm Alex la peșteră?
– Fără Dora, papy John?
– Ei, cum? Va veni și surioara ta cu noi.
O interjecție zgomotoasă, urmată de desprinderea involuntară a Dorei din pom mă îngrijorează. O prind totuși pe fată, cu greu, în brațele mele solide.
– Papy John... mergem la peșteră! afirmă silabisind și tremurând Dora.
– Ce repede te-ai răzgândit!
– Nu, nu m-am răzgândit, dar...
Cuvintele fetei s-au ascuns în esofag, lăsând loc unui zgomot de fond care ne șoptește că suntem în pericol. Sar în pomul de unde-am recuperat-o nevătămată pe nepoțica mea și privesc spre vale, apoi cobor rapid. Se pare că peștera cu nuferi ar fi salvarea noastră. Pericolul e la doi pași de noi. Îl iau pe Alex în cârcă, și pe Dora o țin de mână și pornim. O ploaie apărută de nicăieri ne încurcă socotelile. Curajul meu cedează, colorându-mi ridurile cu lacrimi.
– Nu plânge, papy John. Uite cum facem: Eu îl țin de mână pe Alex și alergăm. Tu încerci să te ții după noi.
– De ce trebuie să fugim, Dora?
– E simplu și clar, dragă Alex. Dacă nu ajungem până la lăsarea serii la peștera cu nuferi ne halesc zombii!
– Uau, câtă imaginație pe capul tău, surioară!
– Imaginație? Taci și ascultă!
Cum să le spun eu copiilor că de fapt peștera cu nuferi există doar în imaginația mea. Alergăm, fugind de pericolul morților vii, gustând din fiecare clipă a vieții care încă mai curge prin noi.
-->
Răspunsuri
Îți mulțumesc pentru lectură și promovare, dragă Aurelia.