Mă-nvăluie amurgul cu liniştea chemării, Părtaș la rezidirea speranței şi visării, Cu luna ce străluce ca far aprins pe mare, Luminând în noapte-a destinului cărare.
Într-un balans feeric văd steaua căzătoare, Ce-și pierde fără vrere podoabele în zare, Despică pe cer norii, ce sunt ai nopții grele, Presară-a ei lumină pe gândurile mele.
Se stinge când ajunge pe lutul pământean, Ca orice împlinire la care, eu visam. Şi liniștea macabră în jurul ei s-aşterne, Mirosul de pământ o-adoarme prea devreme.
Norii nu mai plâng de-a stelei primenire, Pe valul de-ntristare, pe visu-n devenire. Nu-mi mai sărută ochii ce nu ştiu să viseze, Nici umbra de iubire, ce-ncearcă să vibreze.
Un curcubeu mă cheamă la soarele apus, Crezând că-n viața asta nu am nimic de spus, Culorile își lasă pe sufletul meu trist, Păstrând culoarea caldă a pietrei ametist.
Petalele sortirii se duc azi rând pe rând, Îmi sângerează locul şi am uitat să râd. Sub pleoape mi se strânge iar nemărginirea, Pe luciul nopții mele, rămâne scris iubirea.
În ploile de toamnă voi simte neputința De-a prinde iar, din urmă visarea, biruința. Pe gânduri mi se-așterne culoarea ruginie Şi poate mâine bruma, ce va urma să vie.
Apoi se va așterne noaptea veșniciei Unde s-or pierde vise, ambiții şi dorințe Şi nu voi mai vedea splendoarea feeriei, Voi îmbrăca lumina sfântă, de credință.
Vizualizări: 4
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri