MARIN PREDA – COPILĂRIA ȘI ANII DE ȘCOALĂ
Mama lui Marin Preda în anul 1970 cu sora lui Ilinca în pridvorul casei.
Pe 16 mai 2013 se împlinesc 33 de ani de la moartea lui Marin Preda, prilej de rememorare a unuia dintre cei mai mari prozatori români contemporani. Moartea lui a venit în plină glorie, după romanul său „Cel mai iubit dintre pământeni”, roamn care probabil i-a fost fatal.
Pentru că m-a impresionat voința acestui copil de a învăța carte , voi evoca în acestă expunere doar copilăria și anii de școală din sat , de la Odorhei și din București, spre amintire.
„Când m-au dat la școală, nu mai eram mic, aveam opt ani. Nu mi-a părut niciodată rău de această întârziere, nu-mi explic, însă, întârzierea părinților. Bă, tu n-ai să începi școala anul ăsta !, mi-a zis tata. De ce ? Poate că nu prezentam eu semnele necesare trezirii din precopilărie ? Se temea că, așa adormit cum arătam, să nu rămân cumva repetent, să râdă lumea de noi ? Țin bine minte când s-au întâmplat toate astea”. (Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, p.43)
Fiu de țărani din satul Siliștea-Gumești, Marin Preda a avut o copilărie grea. Având o familie împovărată de nevoi, părinții lui aveau o stare materială precară. Din puținul agonisit în acești ani grei, tatăl lui, Tudor Călărașu, cumpără câteva oi, își repară căruța și face rost de doi cai crescuți de el. Aceasta era averea lui cu care pleca la muncă. Când Marin a intrat în clasa întâi, cei trei frați mai mari trecuseră deja prin școală. Fuseseră înscriși tot de opt ani, făcuseră o clasă, două, mai rămăseseră și repetenți, după care părăsiseră școala, fiind luați la munca câmpului.
Școala din sat era de pe vremea lui Spiru Haret, cu două clase și cancelarie. Luase ființă în anul 1857 cu doi învățători, Ioan Săndulescu și Virgil Celescu. Pe Marin au încercat să-l trimită la școală în mai multe rânduri. Venea învățătorul la poartă și-l ruga pe Călărașu să-l lase că-l amendează. „Îl trimit dom’țător, să mănânce și-i dau drumul ! Copilul însă nu se ducea. Iar venea învățătorul : „Păi bine,nea Tudore, ce-mi spuseși ?” Părintele venea în casă : „Of, du-te, Marine, ia-ți traista și dă-i drumul la școală, tu-ți anafura mătii, c-a venit dom’ țător iar după tine !” La sfârșitul anului este declarat repetent din cauza absențelor. Faptul că nu mersese la școală nu era deloc o pură întâmplare. Încă din naștere fusese un copil firav, Joița îl născuse cu prețul vieții ei și în toți acești ani constituția slabă cu care venise pe lume, rămăsese aproape neschimbată.
În anul 1930/1931 va fi reâînscris în clasa întâi, „ pe baza nepromovării”. Acum are ca învățător pe Ionel Teodorescu, care îl ia sub aripa lui, și-l îndrăgește.Trebuie să ni-l imaginăm pe băiat îmbrăcat sumar în izmene, în cămașă sau ilic, cu traista de gât, încălțat cu o pereche de botine ponosite. Clasa a doua „ abia am trecut-o”, a fost cea mai dificilă, stăpânea cititul și scrisul, fapt ce face ca în vară să alerge după Bisisica cu cartea suțioară.
În clasa a treia, la sfârșitul anului, Marin se trezește premiant. Momentul premierii a fost prilejul celei mai mari bucurii pe care le-a încercat copilul, mama și sora lui, Ilinca. Invitat la serbare de fiu, tatăl îi răspunde :„ Am să vin, mă, am să vin. Să văd ce bravură de băiat am !” La serbare, cu emoția că-l dă de rușine, bătrânul învățător cu mare atenție pe copil cum spune poezia pe scenă :
„Biata gloată, talpa țării,
Ridicând-o din noroi,
Ridica-vom țara toată,
Ridica-ne-vom pe noi !”
În anul școlar 1930/1931 are media 7,15 clasificat al unsprezecelea dintre 39 de elevi promovați și 80 înscriși. În clasa a doua, anul școlar 1931/1932 are media 7, o4, clasificat al șaptelea între 32 de elevi promovați și 68 înscriși. În clasa a treia în anul școlar 1932/1933 obține media 8, 29, clasificat al doilea din 40 de elevi promovați și 64 înscriși.
„Ai mei toți știau că sunt un bleg, totuși de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroană pe care n-aș fi meritat-o? (…) Faptul uimi pe ai mei și tata nu mai zise nimic, când, în toamnă, îi spusei că vreau s-o urmez și pe-a patra. Dar tot nu-mi luă cărți.”( Viața ca o pradă, p* 8)
În clasa a patra în anul școlar 1933/1934, are media 8, casificat al treilea din 21 de elevi promovați și 72 înscriși. Acum este anul când la constituția lui firavă se vor adăuga și blestematele friguri. Frigurile nu-l slăbise nici în timpul verii când mergea cu oile sau cu caii pe dealuri. Făcea orice ca să mulțumească părinții și să nu se mai pună problema să rămână acasă.
Urmează apoi clasa a cincea, acum copilul se maturizează, iubește mai mult învățătura. Are norocul unui învățător, Ionel Georgescu, ardelean de origne, căruia Marin Preda i-a păstrat o vie simpatie, născută din primele ore de clasă, prin măiestria lui deosebită de a lăsa copiilor bogata lui experiență de viață și talentul de povestitor.
„În clasă (Marin) era un visător!, povestește învățătorul. Se uita fix în ochii mei și la început am avut senzația că mă sfidează, că vrea cu tot dinadinsul să mă provoace. Aveam impresia că o face intenționat, că are ceva cu mine și m-am simțit ofensat, am început să-l suspectez. (…) Nu răspundea decât dacă era întrebat. De multe ori tresărea când se auzea strigat și trebuia să repet întrebarea.; mai bine se descurca parcă la scris…” Termină prima clasă complementară cu media generală opt și optzeci de sutimi, clasificat primul între două zeci și unu de elevi. Clasa a șasea o termină cu media 9,03, clasificat întâiul între 12 elevi promovați. De asemenea clasa a șaptea o termină cu media 9, 78, clasificat întâiul între 12 elevi promovați. Examenul pentru obținerea certificatului de șapte clase s-a dat în localitatea Ciolăneștii din Deal. Marin obține certificatul eliberat la 18 iunie 1937, cu numărul de înregistrare 71, cu media generală 9, 75.
De observat că băiatul a făcut mari progrese începând cu clasa întâi și terminând cu clasa a șaptea. ”Domnule , îi spune Tudor Călărașu, învățătorului Georgescu, trebuie să-l duc că nu mai scap de el!... și cum spuneți că e „răsărit”, îl fac învățător. De altfel aceasta era și dorința copilului. „Singurul lucru care se deslușa era că voiam să fiu un om deosebit în meseria mea. Să fiu învățător deosebit, iată, nu mai mult.” ( Luceafărul nr 20/ 18 mai 1974).
Tudor Călărașu se interesează de soarta lui. La Școala normală din Turnu ca și la cea din Alexandria taxele erau mari și nu putea să le plătească. Învățătorul Georgescu îl sfătuiește pe Călărașu să-l ducă la Cristur-Odorhei, unde erau taxele mai mici. Bătrânul însă nu se împacă cu distanța prea mare și se decide pentru Școala Normală din Câmpulung. În „Viața ca o pradă”, Marin Preda povestește cum a plecat cu taică-său cu căruța la munte la Câmpuluung, dar drumul a fost zadarnic. Marin Preda a fost respins la vizita medicală din cauza miopiei accentuate. La întoarcere dă pe la Miroși, unde exista o Școală de arte și meserii și vrea să-l înscrie aici. Trecând pe la librarul din comună pentru a cumpăra coli de scris pentru cerere, omul îi vede scrisul și se miră pentru talentul băiatului, rugând pe Călărașu să-i facă alt viitor. Cu chiu cu vai, Tudor Călărașu se hotărăște să-l înscrie la Școala Normală din Abrud. „Atât a dat tata pentru el, un pogon de pământ, oile le-a vândut fiindcă nu avea cine să se mai ducă cu ele” (relatarea Alboaicei, sora scriitorului). Băiatul este dus de Constantin Păun spre „marele oraș”, Abrud. Aici numărul locurilor fiind mai mare decât numărul de candidați, nu s-a mai dat examen de admitere, rămânând înscris cu bursă. Primul an de școală normală a fost greu departe de ai lui. Dar băiatul și-a luat hamul și praștia și s-a pus pe învățat. Din discuțiile cu foști colegi, am aflat că la Cristur dădea lecții de meditație celor mai mici și făcea lucrări literare ( un fel de compuneri libere) pentru colegi, contra cost.
Faptele se precipită în 1940 prin Dictatul de la Viena când României i se răpesc o parte din teritorii, printre care și Cristur-Odorheiul. „Înainte să ajung s-o fac eu, istoria, tulbure și amenințătoare, dădea buzna peste noi: Șcala Normală unde învățasem, din Cristur-Odorhai, nu mai exista, împreună cu jumătate din Ardeal…Primisem o hârtie prin care eram anunțat că sunt înscris la București…”
„Și într-o zi, fără să-mi spună, tata luă hotărârea să se despartă de mine. Era în septembrie 1940…” –își amitește Preda. „Marine, începu el, te duci la București…Bă, tu auzi ce-ți spun eu aicea?” ”Cum să înțeleg eu chiar imediat că el, tatăl meu, își lua în acea oră mâna de pe mine și mă trimitea în lume cu gândul nemărturisit că întradevăr n-aveam ce mai căuta?... În nici un fel n-aveam sentimentul că lucru pe care-l dorisem atât de mult, adică ruperea de familie, se petrecea definitiv chiar în acea oră și că mulți ani de-atunci încolo n-aveam să-l mai văd pe tatăl meu și nici stând cu el astfel în căruță, simțindu-mă adică tot mic, deși nu eram, n-aveam să mai stau”. „Mă rog, m-a atenționat el, eu sper (și ți-o spun asta ca să mă ții minte), o să fie vai de capul tău, dacă…” Băiatul tace dar pricepe ce i-a spus. Este ultima recomandare pe care i-o face la despărțire.
Retrăgându-se de la școală pentru faptul că nu și-a mai putut plăti întreținerea a rămas pe drumuri într-un București cuprins de febra războilui. Nopți întregi a dormit prin gară sau se plimba cu tramvaiele de la un capăt al orașului la altul fără nici un Dumnezeu. Un singur lucru nu mai voia: să se întoarcă acasă, dacă s-ar fi întors viața lui de scriitor ar fi fost ratată.
Începând cu acestă dată Marin Preda nu mai dă nicio informație despre viața lui. Cred că nu vrea să descrie mizeria prin care a trecut. Foștii lui colegi cu care n-a stat decât puțin timp, mai mult fabulează: confesiunile lor sunt luate târziu când scriitorul era în plină glorie și fiecare spune despre el cam ce ar trebui „să dea bine” . Dar de acum înainte începe adevărata lui dramă existențială în București.
La sfârșitul anului școlar 1940-1941 (cu ajutorul directorului școlii), susține examenul de capacitate, însă datorită greutăților materiale se hotărăște să renunțe la școală.
În timpul verii nu mai revine în sat: „Aveam impresia că dacă mă întorc, n-o să mai pot pleca”. Nereușind să publice nimic și nici să-și găsească o slujbă, Marin Preda o duce din ce în ce mai greu: „Mi-e imposibil să-mi amintesc și să înțeleg cum am putut trăi, din ce surse, toată toamna și toată iarna lui '41-'42. Doar lucruri fără legătură, nefirești... N-aveam unde dormi, era lapoviță prin tot Bucureștiul, și umblam fără oprire cu tramvaiul de la Gara de Nord la Gara de Est. Toată ziua și toată noaptea.” Uneori mai trăgea la fratele său Nilă, într-o mansardă minusculă unde „rămânea pierdut ceasuri întregi, cu coatele sub ceafă”.
În amarul lui se apucă de scris cu lacrimile în ochi, nu doarme nopți întregi pentru a-și peria manuscrisele. Cum nu avea nici un talent în ale poeziei, prima lui poezie „Întoarcerea fiului rătăcit” pe care Geo Dumitrescu o inclusese într-o antologie, este respinsă.
În volumul colectiv de versuri „Sîrmă ghimpată”, Geo Dumitrescu include poezia „Întoarcerea fiului rătăcit” de Marin Preda, dar manuscrisul volumului nu obține viză pentru tipărire. Tot prin intermediul lui Geo Dumitrescu, care văzuse în el un om hotărât în ale scrisului, Marin Preda în sfârșit,este angajat corector la ziarul „Timpul”, în 1941.
De acum înainte Marin Preda are un alt destin.
„Marin a fost o fire liniştită, blândă chiar, încă din copilărie. Nu era vorbăreţ, bătăuş şi, cum o spunea chiar el, unii îl credeau că este bleg. Cu toate acestea, din clasa a cincea pasiunea pentru literatură l-a acaparat în aşa măsură încât citea tot timpul. Citea noaptea, citea pe câmp, umbla cincisprezece kilometri prin comunele vecine după cărţi şi aşa a reuşit, până când a plecat la şcoala normală, să citească multe cărţi de valoare din literatura clasică română şi universală. A fost, aparent, un tip ursuz pentru cei care nu-l apreciau şi care îi erau ostili. Şi au fost mulţi. Ca om, a fost şi un bun familist. Şi-a iubit copiii foarte mult; dorinţa lui cea mai mare fiind să-i vadă mari şi realizaţi, însă nu a reuşit.(Alexandru (Sae) Preda, fratele scriitorului.)”
Copilăria lui Marin Preda este o lecție pentru copiii și adolescenții de azi. Numai prin muncă asiduă se ajunge la țelul propus. Și Marin Preda este un exemplu.
Prof. ION IONESCU-BUCOVU
Bibliografie:
M. Ungheanu, Marn Preda- vocație și aspirație;
Eugen Simion, Întoarcerea autorului, ed. CR,
Marian Ciobanu, Marin Preda, monografie sentimentală,
Florin Mugur, Convorbiri cu Marin Preda, ed. Albatros.
Date personale culese din satul Siliștea-Gumești.
-->
Răspunsuri