Marin Preda la 36 de ani de la moarte
Ion Ionescu Bucovu
Mai este Marin Preda actual după 36 de ani de la moartea lui? Iată o întrebare care preocupă atât critica literară cât și pe omul de rând. Cei născuți după 1989 sunt din ce în ce mai dezinteresați de opera lui Preda. Mulți cred că scrierile lui Preda au fost interesante pentru perioada când au fost scrise pentru curajul lor de a strecura anumite aspecte negative la adresa perioadei amintite.Astăzi este ignorat de public, de profesori și de manualele de limba română. „Moromeții”- ultimul roman din viața satului- nu mai este gustat cititori. Nu vreau să fac apologia operei lui Marin Preda, dar el rămâne ultimul romancier al vieţii rurale al satului de la câmpie, dând literaturii un nou tip de ţăran , diametral opus de ţăranii lui Rebreanu, Sadoveanu sau Zaharia Stancu.
Marin Preda a fost cel mai mare creator epic român după Liviu Rebreanu (Bogza). El are ceea ce n-au mulţi creatori: o filozofie de existenţă, un mod, adică, de a gândi omul şi relaţiile lui cu universul (Eugen Simion). Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este ţăran, adică născut la ţară, adică din ţărână, adică din pământ (Nichita Stănescu). Marin Preda, prozatorul care, ca toţi marii scriitori, în anumite momente de cumpănă, a ştiut să-şi rişte confortul, poziţia, liniştea, să iasă, cu viaţa lui cu tot, în faţa contemporanilor şi să apere dreptul la taină al creaţiei (Adrian Păunescu). Marin Preda, un nume care mă tulbură, mă fascinează şi mă doare (Fănuş Neagu)…
Curaj, iată ce a avut Marin Preda atunci câd majoritatea scriitorilor tăceau conspirativ de frica securității.
Reproduc aşa cum ne-a rămas de la Adrian Păunescu, amintindu-şi mai întâi, nedumerirea lui Titus Popovici, când l-a pârât lui Ceauşescu pe Preda pentru nişte declaraţii neconforme cu linia partidului: – „Da. Şi Ceauşescu m-a întrebat atunci pe mine: „Aşa a făcut? Şi ce pot eu să-i fac lui Preda?”. Şi Titus a zis: „Păi cum, tovarăşu’? trebuie sancţionat!”. „Dragă, zice Ceauşescu… ce crezi dumneata că pot eu să-i fac lui Marin Preda?”
Preda se îndoia: „Hai monşer, zice Preda, că minţi ca să-mi faci mie plăcere…” „Nu mint, dom’le, că el n-are nici un interes să-mi povestească mie nişte chestii care-l defavorizează, dar care arată o anumită poziţie a lui Ceauşescu faţă de scriitor. Nu vă poate face nimic, aia e chestia!” Aşa l-am convins că are credit acolo şi-a zis: „Dacă e aşa, hai să mergem, monşer!”. Am sunat, am mers, ne-a primit după câteva ore. Acolo, el s-a comportat ca un erou din antichitate. A scos o singură frază, mi-a şi explicat: monşer, dacă te pierzi în prea multe amănunte, te prinde şi începi să cedezi… i se uscaseră buzele… „Ce mai fac scriitorii?”, zice Ceauşescu. „Domnule preşedinte, zice, eu trebuie să vă spun că am aflat ceva şi nu pot să nu vă spun. Dacă vreţi să introduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!”. „Cum aţi spus, ce faceţi?”, zice Ceauşescu. Preda a repetat. Ceauşescu zice: „Hai, dragă, să mai stăm de vorbă…”. „Nu, nu vă deranjaţi! Aveţi treburi multe pe cap, problemele ţării… dar dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid!” Şi nu ridica deloc tonul. Ceauşescu era uimit, nici nu-l putea face să stea jos. A zis „bine, dragă, nu-l mai introducem!”.
Să întregim textul lui Adrian Păunescu, măcar cu aceste cuvinte, tot ale lui: Au urmat nişte ani de libertate adevărată şi de mare cultură naţională. Pentru Marin Preda numai 10 ani. Pentru cei ce mai trăiesc, numărătoarea ar putea continua…(Op. cit. pag. 52)
E vorba de anii 1970-1980, cei mai rodnici din cultura noastră; ani în care Marin Preda va publica, una după alta, cărţile sale fundamentale: Marele singuratec (1972), Imposibila întoarcere (idem), Delirul(1975), Viaţa ca o pradă (1977) şi Cel mai iubit dintre pământeni (1980). Deceniu fertil pentru toţi scriitorii, datorat, în mare măsură, întâlnirii dintre, pe de o parte, Preda, iar de cealaltă parte, Ceauşescu singur, neînsoţit de nimeni. Fără suita ideologilor culturali pregătiţi să reintroducă în cultura română secera şi ciocanul realismului socialist, reîntorcându-ne de unde abia plecaserăm, la epoca în care Stalin mergea pe câmp, iar iarba creştea sub cizmele lui. Anii, mulţi, care ne despărţiseră de puţinii ani frumoşi ai culturii noastre dintre cele două războaie. Anii în care am trăit fără Eliade, Cioran sau Ionescu, rămaşi în exil; fără Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu, Noica sau Voiculescu, care-şi trăiau exilul interior, supravegheaţi de Securitate, iar noi creşteam cum puteam, ocrotiţi de Sfântul Proletcult.
În ultimul timp din viața lui, Marin Preda căpătase o aureolă de mare scriitor; când se deplasa prin ţară se ţineau după el şiruri întregi de maşini cu admiratori, mai ales după ultimul roman, care răscolise toată intelectualitatea română. Profesorul Alexandru Piru, la care am avut lucrarea de licenţă, mi-a povestit că la citirea romanului „Cel mai iubit dintre pământeni”, a stat claustrat în casă două zile şi două nopţi, fără să mănânce, citindu-l pe nerăsuflate. Nimeni nu mai scrisese ca el până atunci. În noaptea când romanul a fost pus în vânzare, în faţa librăriei Mihai Eminescu s-au strâns mii de oameni pentru a-l cumpăra. Se crede că a intrat în panică şi Ceauşeasca, întrebând ce se întâmplă în centrul Bucureştilor cu atâta lume strânsă. I s-a răspuns că se vinde un roman “Cel mai iubit dintre pământeni” E bine a zis ea, crezând că cel mai iubit om dintre pământeni e Ceauşescu. După câteva zile, când a aflat despre ce e vorba, a turbat strigând la adresa organelor securităţii că au dezinformat-o. Apoi Marin Preda avusese curajul să vorbească pentru prima dată despre unele probleme insolubile ale societăţii socialiste. În convorbirile cu Florin Mugur, Marin Preda critica anumite aspecte negative ale societăţii socialiste, cum era agricultura care rămăsese pe spinarea militarilor şi elevilor. Şi nu numai atât. În cercuri intime el avea gura slobodă vorbind despre culisele ceauşiste. Era printre singurii scriitori care vizitase Franţa şi, împreună cu Eugen Simion, văzuse cum trăiesc capitaliştii. De altfel, Eugen Simion are şi o poveste cu Marin Preda cum l-a ocolit tot Parisul pentru a cumpăra o pălărie.
La citirea romanului ,,Cel mai iubit dinte pământeni” am rămas cu un mare gol în suflet, cartea aceasta mă răscolise atât de mult încât câteva zile îmi tăiase apetitul. Întrebări stranii îmi sunau în cap: ce-i omul pe pământ? încotro merge specia umană? ce-i dragostea, acest sentiment straniu care ne cucereşte pe toţi? ce-i femeia? ce-i răutatea? care-i sensul vieţii? ce este cu era asta a ticăloşilor şi cu bezmeticii despre care vorbea el? încotro merge specia umană? de ce universul operei lui este aşa de degradant? de ce personajele lui aleargă toate după un ideal labirintic, eşuând în lamentabil?
Pe 16 mai 1980 când salcâmii înfloreau, salcâmii lui atât de dragi, pe care i-a descries în “Moromeţii” am aflat o veste care m-a cutremurat: A murit Marin Preda! Să moară Marin Preda?-m-am întrebat. După succesul lui formidabil cu “Cel mai iubit dintre pământeni”, când era adulat şi lăudat, cum să moară? Este un mister acestă moarte. Şi a rămas un mister…
Iată ce spunea Eugen Simion despre el:
« M-am intrebat mereu şi mă intreb şi azi: de ce-l urăsc unii atât de amarnic şi aşa de aberant pe Marin Preda (printre ei si câtiva prozatori de renume). Din doua motive, cred: 1) pentru că se tem (inca se tem!) de talentul lui puternic şi au din această pricina un complex: complexul Preda, ceea ce inseamna: complexul unui prag ce nu poate fi trecut si 2) pentru că Preda a venit din lumea ţărănească şi nu s-a lepadat niciodata de valorile acestei clase vechi, cu un cod de existenta şi o morală specifica; valori clasice, stabilizatoare, morală in esentă creştină, in nuanta ţărănească). Aşa deduc, de pilda, din infinitele şi nesăratele articole ale Dlui Alexandru George… Dupa el, culpa majora a prozatorului Marin Preda este ca s-a născut intr-o casa ţărănească, nu intr-un palat sau intr-o bibliotecă… Abandonez tema. E prea absurda şi prea de tot ridicola. In spatele ei se manifestă un snobism de ţaţe de mahala şi o morala de incurabili rataţi.
Cum arata Marin Preda?, mă chestionează interlocutorul meu, ca si când el, personal, nu l-ar fi intâlnit niciodata. Accept provocarea si ii răspund: Marin Preda nu era mare, dar nici mic de stat, nu voinic, nu voluminos, dar nici slab la trup; cu mersul domol, lasând impresia că nu se grabeste niciodata; cu părul rărit – când l-am cunoscut eu prin anii ’60 – pe care il aranja meticulos atunci când intâlnea o oglindă (de pilda, la intrarea de la restaurantul „Capsa“); cu ochii ageri, taioţi, ascunşi sub eternii ochelari cu lentile groase; privirea lui era scurtă si penetrantă, lasând impresia că tranşează rapid, de pilda: să vadă cât cântareşte omul din faţa lui, daca merita sau nu să continue să stea de vorba cu el; nu l-am văzut niciodata uitându-se mult timp la un interlocutor, mai degraba ii evita privirea, vorbea cu el adresându-se, parca, altcuiva… Era, in felul lui, un om ruşinos, timid, politicos (indeosebi cu femeile); numai atunci când il jignea cineva (şi erau destui care-i purtau sâmbetele!) devenea necrutator, adica ii spunea agresorului câteva propozitii dure şi apoi ii intorcea spatele. Uneori, pentru ani in şir sau chiar pentru totdeauna. »
După moartea lui tragică, mi-am răspuns la toate aceste întrebări. El s-a identificat cu eroii săi, părăsind scena vieţii ca şi ei, expus derizoriului. El a văzut ca nimeni altul dincolo de obiecte, stările confuze, ambiguitatea sufletească, crepusculul, vagul, preluate prin filiera simboliştilor. De la el am învăţat că dragostea nu-i eternă, biologicul din noi o destramă, că viaţa este cel mai mare mister al creaţiunii pe pământ, ea nu e frumoasă, dar trebuie s-o facem să fie frumoasă, că moartea este o stare naturală pe care numai omul o face înspăimântătoare…
Marin Preda a rămas una din marile conştiinţe ale secolului douăzeci, alături de Camus, Malraux, Sartre, Faulkner, Ionesco, Proust, Joyce. A fost o conştiinţă lucidă într-un timp când nimeni n-a avut tăria să ridice un deget asupra timpurilor, dând dovadă de un extraordinar curaj civic. Poate că şi de aici i s-a tras moartea…
Marin Preda a fost un mare moralist, citind opera lui, înveţi o mare lecţie despre viaţă. S-a luptat cu bezmeticii şi cu spiritele primare agresive care populau fauna noastră umană. A fost sincer precum Camus care zicea că libertatea este dreptul de a nu minţi, într-o lume cuprinsă de minciună şi delaţiune.
Lecturile lui preferate au fost Biblia, Dostoievski, Balzac, Celine, Sadoveanu, Caragiale, a citit Cnoza din Princeton, pe Nietzche, l-a preocupat teozofia şi filozofia…
Ca persoană a fost un om închis, şi-a pus rar sufletul pe masa prietenilor, nu ura duşmanii ci îi dispreţuia. A fost un spirit nevrotic, în tinereţe, miop fiind, a trecut printr-o lungă stare depresivă, stăpânindu-şi nevrozele cu tranchilizante care nu-i lipseau din buzunar.
Sfatul lui pentru scriitori tineri a fost să înveţe, „de la Balzac să nu ignore mecanismul social, de la Victor Hugo să caute excepţionalul şi surpriza vieţii, de la Dostoievski să nu ignore adâncimea de spirit a sufletului omenesc, punând experienţa personală lângă toate acestea…”
Unul din marii lui critici care i-au studiat cu asiduitate opera a fost academicianul profesor Eugen Simion. El spunea despre scriitor: ,,În secolul nostru s-a văzut că biruitor nu iese un astfel de om liber, mândru şi aşteptat, ci bruta laşă, care, eliberată de orice morală, se selecţionează rapid şi se uneşte cu alte brute împotriva oricăror veleităţi de libertate şi mândrie, omorând orice scânteie a spiritului şi aruncând omul în perversiunea delaţiunii, a corupţiei şi a fanatismului… Pe aceşti oameni îi caracterizează simplu: vai de capul lor!”
-->
Răspunsuri