categorii forum

Morala vieții de familie

Morala vieții de familie


Morala vietii de familie


Viata de familie si personalitatea

Sunt multi oameni care in gusturile si trebuintele lor personale sunt foarte ingraditi de autoritatea familiei si de cerintele felurite ale vietii de familie in ei se incheaga ideea ca oranduirea din viata de familie si dezvoltarea vietii personale sunt doua lucruri care ajung din ce in ce mai potrivnice cu cat tanarul se apropie de maturitate. Acesti oameni uita ca viata de familie dezvolta in noi anume puteri si daruri personale care pentru viata reala ne sunt tot atat de necesare ca si celelalte cunostinte si mestesuguri: ea trezeste si exercita in noi cele trei puteri fundamentale ale vietii sociale: supunerea, camaraderia si grija de altii, pune pe om in adevaratul raport cu cei care infatiseaza trecutul; il invata sa se impace cu varietatea rudelor si dezvolta simtamantul de raspundere fata de cei mici,

Puterea educativa a familiei, ca organ de plamada sociala sta in faptul ca in cercul acesta, viata sociala se dezvolta organic din viata naturala si ca oranduirea morala e inlesnita de inrudirea de sange. Viata de familie este singurul loc unde prapastia cea mare dintre egoism si iubire se astupa, unde natura si cultura, datoria si simpatia merg, mana in mana, unde natura se dezvolta din sine, si mai ca devine cultura- Iar aceasta stransa conlucrare a naturii cu cultura este de o insemnatate fara pereche pentru innobilarea vietii instinctive a omului. Familia da omului un prilej hotarator sa se scuture de naivitatea si marginirea eului sau care il tine uneori legat intreaga viata si osandeste si gandirea la ingustime.

La aceasta putere educativa a familiei contribuie stransa solidaritatea unor generatii, varste, caractere si spirite cu totul deosebite. Sunt multi tineri, care intr-o buna dimineata isi dau seama ce tovarasie de burta-verzi e familia lor, cat de putin se potrivesc cu unul sau altul dintre rude, cat de rau sunt intelesi si cat de bine ar fi pentru dezvoltarea lor personala, daca ar putea trai cu niste oameni cu care sa fie in armonie sufleteasca si cu care sa fie legati prin temperamente si interese inrudite. Toti nemultumitii acestia nu vad ca viata de familie tocmai prin asta este cel mai bun mijloc pentru largirea vietii personale: ne sileste sa traim cu oamenii pe care nu i-am ales noi insine, care sunt altfel decat noi si urmaresc alte interese.

Oamenii care pot vietui numai cu aceia cu care se aseamana, cad in ceea ce englezii numesc "spirit de gasca" si care nu rareori duce la neghiobie curata, tocmai fiindca rapeste omului orice putinta de netezire a personalitatii sale. De buna seama ca am avea personalitati cu mult mai puternice si mai bogat dezvoltate, daca tinerii nu ar fi adesea asa de imbroboditi, si-ar intelege ca adevarata cultura nu sta in tot soiul de interese nelamurite si nimicuri - care nu cer omului vreo biruinta de sine -ci numai in arta de a te impaca intr-un chip nobil cu niste legaturi anevoioase si cu raspunderi impovaratoare. in loc s-o iei la sanatoasa sau sa-ti otravesti sufletul si tie si altora cu scene jignitoare.

Din aceste sarcini elementare face parte insa si darul de a trai in buna pace cu temperamente si spirite altfel croite. Cine nu invata aceasta in familie, cum are s-o scoata la capat in viata? Ce priveliste tragi-comica e o fata care paseste la munca sociala fiindca nu poate trai cu familia ei! Ce putere sociala poate izvori de la astfel de oameni, a caror destoinicie in lume a tinut asa de putin la proba!?...

Neintelesii

Este un principiu, pornit dintr-o conceptie de becisnic, ca trebuie sa fii numaidecat inteles de oamenii cu care traiesti impreuna. A fi inteles e un lux care numai catorva li-i dat, caci

Tocmai ceea ce e mai bun si mai adanc e de multe ori neinteles in viata. Noi nu suntem pe lume spre a fi intelesi, ci spre a intelege. Si e mai bine sa ne adunam toate puterile sufletesti spre a judeca pe altii cum se cuvine, decat sa ne suparam si sa ne razvratim ca trecem neintelesi prin viata. Adesea noi nu ne intelegem pe noi insine: cum ar putea dar sa ne inteleaga altii?

De aceea, o fata nu trebuie sa se intrebe niciodata: Ce fel de mama am, ci ce fel de fiica sunt? Sunt o fiica adevarata, pun in practica toata smerenia si marinimia, toata iubirea atotintele-gatoare, evlavia dezinteresata, tactul plin de presimtire ce se cuprinde in ideea de fiica, ori sunt numai un crampei, o caricatura de fiica? Cu aceste intrebari incepe adevarata neatarnare a unei fete. Si tot astfel un baiat care isi da deodata seama ca in casa parinteasca nu gaseste idealul unui tata. nu trebuie sa se vaicareasca, ci sa stie ca tocmai in aceste imprejurari idealul unui fiu trebuie sa straluceasca cu atat mai tare. In ceasurile de liniste el cauta sa se patrunda de icoana unui adevarat cavaler, a unui fiu care acopera goliciunea tatalui sau si-l respecta asa de mult. Incat acesta, fara sa-si dea seama, se inalta spre onoarea de care pana acum ramasese departe. Oricum ar fi tatal, fiul cauta sa-si faca datoria lui de fiu, caci altfel nu va putea sa indeplineasca nici o datorie; se va uita mai intai in toate partile sa vada daca si ceilalti si-o fac pe-a lor. si de aceea, nu va ajunge niciodata sa si-o indeplineasca pe-a lui din adancul convingerii.

Egoismul de familie

Viata de familie are in sine nu numai puteri mari de faurire ci si mari primejdii pentru propasirea launtrica a omului. Numai cine are limpede inaintea ochilor aceste primejdii, poate sa se dezvolte launtric in sanul familiei. Familia trebuie sa fie o scoala pentru toate raspunderile cele mari: pentru oamenii care n-au insa un tel mai inalt, ea inseamna adesea numai o noua hrana pentru egoismul atoatecotropitor, pentru naiva impaunare si oglindire de sine in proprii tai urmasi. Vorbim, cu drept cuvant, de inraurirea nobila a maternitatii; pentru multe femei insa, fara o conceptie mai inalta a vietii, maternitatea duce numai la o adoratie idolatra a propriului lor trup si sange si la o orbire desavarsita fata de drepturile celorlalti.

Egoistii familiei nu vad cat de mult sunt loviti, atat ei cat si ai lor prin atare scurtime de vederi. Adorarea de sine, care e la temelia iubirii fara masura pentru ai tai, trece pe nesimtite la copii, carora le otraveste intreaga viata sufleteasca prin infumurarea de sine si omoara in ei orice modestie, fara de care nu poate fi o constiinta mai adanca si-o adevarata cultura sociala. Iar daca egoistii isi inchipuie ca familia se va uni cu atat mat strans cu cat vor darui mai putina inima in afara, acestia habar n-au ca inchegarea familiei insasi are nevoie de-o iubire mai inalta si mai dezinteresata decat aceea care se indreapta numai asupra trupului si sangelui propriu, asupra consangenilor celor mai apropiati.

Ingustimea de inima fata de ceilalti, numai pentru a nu rapi nimic alor tai. La urma, iti inchirceste inima si fata de ai tai si plamadeste un soi de iubire scurta de vedere, tiranica si egoista, care nu-i in stare sa starneasca o jertfa, o recunostinta si o credinta reala a membrilor familiei unul fata de altul. Acolo unde copiii sunt crescuti si iubiti in chipul acesta egoist, lipseste adevaratul botez al vietii spirituale: sporesc numai in carne, nu si in suflet si de aceea si in ei va domni carnea si sangele, nu viata mai inalta a spiritului.

Unde, dimpotriva, familia ia sincer parte la necazurile si bucuriile altora si jertfeste tihna, bani si vreme spre a da ajutor si a arata interes unor oameni, care nu-i apartin prin sange, acolo se aplica binecuvantarea: "Domnul va rasplati"; iubirea mai inalta la care te-ai ridicat, lepadarea de patima pentru ai tai se rasfrange ca o binecuvantare asupra vietii de familie, ii strange si-i innobileaza toate legaturile firesti.

Metehnele mostenite

Vechea si nemiloasa putere a betesugurilor mostenite e scoasa in lumina de stiinta moderna mai puternic decat odinioara.

Cu spaima se uita omul la toate betesugurile si bolile stramosilor sai si se intreaba: Cand si unde va iesi la iveala si in mine neinlaturatul blestem? In felul acesta, la puterea celor mostenite se adauga si teama de cele mostenite, iar teama aceasta paralizeaza toate puterile de impotrivire personala si face din mostenirea sufleteasca o ursita de nebiruit. Nimic nu-i mai propriu insa pentru o indrumare personala a vietii, ca straduinta dupa liberarea de tirania mostenirii sufletesti.

Cum este insa cu putinta aceasta eliberare? Ce putem noi face impotriva legilor naturii?

Puterea minunata a primenirii este tot atat de adanc intemeiata pe faptele si legile din natura si ale sufletului omenesc ca si mostenirea sufleteasca. Ba inca, aceasta mostenire, cu varietatea ei nesfarsita de inclinatii si puteri, cu stransa-i imbinare de lantul fara capat al stramosilor nostri, ne pune la indemana nu numai insusiri primejdioase si germeni bolnaviciosi ci si parghii tainice si ajutoare impotriva a tot ce tinde sa ne piarda. Putem sa ne dam seama ce minunate puteri de primenire zac ascunse in suflet, cand observam cum pana si oamenii, care prin urgia mostenirii lor pareau victimele fara scapare a tot soiul de patimi nesabuite, s-au trezit deodata cu noi puteri si la o viata noua.

In loc sa ne speriem si sa ne lasam a fi paralizati de legatura stransa dintre viata noastra si a generatiilor trecute, s-ar cuveni ca tocmai aceasta pricepere limpede a puterii stramosilor s-o intrebuintam spre a deveni neatarnati de ea si de a lupta impotriva-i printr-o educatie si o paza de sine potrivita. Pentru ce un om in toata firea, cu toata evlavia pentru parintii si stramosii sai, sa ne intrebe, ce primejdii deosebite il ameninta din mostenirea generatiilor trecute? Cand se da in istoria familiei lui peste inclinari si insusiri bolnavicioase, s-ar cuveni sa se apere impotriva-le, opunand acestor primejdii, ca o cumpana, mediul, alegerea profesiunii. Intregul sau fel de a trai si igiena lui si punand la exercitiu in sufletul sau, tocmai acele insusiri si manifestari care il indeparteaza de aceste metehne.

Blestemul generatiilor nu-l gasim numai in decaderea patologica. Unele familii se duc de rapa intr-un chip mult mai greu de lamurit pe urma unor trasaturi de caracter adanc inradacinate, dar deghizate in afara sau tainuite ca: senzualitatea, usurinta, ambitia, nesinceritatea Cat de variat se manifesta, bunaoara usurinta in istoria unei familii: la unut dintre stramosi iese la iveala, doar ca un optimism vesel, deoarece-i tinuta in frau si potolita de alte parti ale caracterului. In seria urmasilor insa aceasta dispozitie se schimba deodata in nesincentate, necinste, gusi de risipa, ba chiar in crima si, astfel, duce familia de rapa.

In aceste cazuri vorbim de patologie si punem toate in spinarea ei. Cu totii insa avem in noi cate ceva patologic, care. incrustat oarecum, trece mai departe de-a lungul generatiilor; daca va iesi sau nu la iveala, aceasta depinde numai de un lucru: daca se arata o trasatura de caracter prielnica cresterii acestei insusiri. Sunt multe decaderi morale care apar legate cu puternice manifestari patologice, dar la o cercetare mai amanuntita vezi ca boala a fost atatata numai de dezmatarea morala. Minciuna, egoismul, senzualitatea, ingamfarea lucreaza in aceasta directie. Prin cunoasterea de sine si a familiei, prin studiul stramosilor putem ajunge sa preintampinam la vreme atare fatalitate, daca stabilim in trasaturi mici si mari duhurile primejdioase ale stramosilor si apoi pornim la lupta impotriva-le, si daca vom cauta sa ne desavarsim cu cea mai mare grija in latura opusa.

O mare piedica in aceasta curatire si libertate de sine este nesanatoasa si marginita idolatrie a familiei in care sunt incatusati atatia oameni. Socoti neamul tau drept un buchet de daruri intelectuale si morale si nu mai poti. nici in cele mai tihnite clipe ale noptii, sa marturisesti ca si in familia ta sunt la lucru puteri intunecoase care nimicesc viata si imbrancesc generatiile in prapastie.

O astfel de partinire, oarba si multumita de sine a familiei, este semnul cel mai sigur al caderii apropiate: prin asta sunt paralizate tocmai acele puteri mari de curatire si eliberare, care pornesc numai dintr-o sanatoasa cunoastere de sine si a stramosilor.

Cultul stramosilor

In cultul stramosilor zace un miez adanc indreptatit. Numai ca naiva infumurare a oamenilor de astazi nu are a face nimic cu elementul sanatos al vechiului cult al stramosilor. Aceasta sta in a te adanci in caracterele mari. in a le pastra, cu sfintenie, spusele si obiceiurile si a te feri astfel de trasaturile fatale ale mostenirii din sange.

Pentru acest mod de proslavire a stramosilor, omul de astazi nu mai are nici timp. nici liniste, nici evlavie. Si in chipul acesta mandria de familie ajunge nerozie de familie, iar omul individual care ar trebui sa priveasca neatarnarea, pana si de familia lui, drept averea sa cea mai de seama, este, mai mult decat oricand, robul tuturor mostenirilor din sange. Ceea ce spunem aici despre mostenirea de familie se aplica ia mostenirea nationala. in fiecare popor gasim, pe langa insusiri mari si pretioase, si anumite greseli si slabiciuni care-si au radacinile in darurile-i naturale si in istorie. Aceste primejdii ale darurilor firesti sunt insa o fatalitate neinlaturabila pentru individ numai atunci cand o buimaca infumurare nationala impiedica cunoasterea de sine si face cu neputinta o despartire neteda intre traditiile intr-adevar mari st intre greselile, vietile si ingustimile sale. Acolo insa, unde lipsurile si greselile de caracter ale temperamentului national sunt puse drept obiectul unei cercetari amanuntite, unde omul nu se ameteste de gloria poporului sau, ci-si infatiseaza si trasaturile glorioase ale celorlalte neamuri, acolo se indeplineste marea opera a dezrobirii nationale: dezrobirea necontenita a poporului de propriile-i betesuguri.

Pacatele straine

O mare tarie de suflet e sa suferi in tacere greseala altuia si sa nu te molipsesti de greseala lui: o tarie insa si mai mare e sa ispasesti in tacere greseala altuia cu suferinta ta, iar pacatele altuia sa le indrepti cu faptele tale.

Cand intr-o casa sunt oameni care tropaiesc grozav trebuie sa fie si altii care sa paseasca in varful degetelor. Iar daca sunt unii care vorbesc si traiesc murdar, cauta sa fie si altii care se pastreaza curati ca zapada. Daca intr-o familie se rasfata blestemul usurintei, trebuie sa fie cel putin unul care se inroseste pana la urechi pentru ai sai si care ajunge ca o faclie in lumea constiintei. Si cand dintr-o casa porneste in lume dorinta de prada si egoismul, trebuie sa rasara acolo si un suflet care cauta sa ispaseasca toate prin pilda unei neistovite marinimii. Cate din pacatele noastre trebuie sa fie indreptate de alti oameni, pentru cate greseli, savarsite de noi, trebuie sa ispaseasca altii!... Nici acum oare nu avem sa intelegem ca si noi avem de luat asupra-ne ispasirea pacatelor altora? Legaturile de familie nesuferite, tulburi si lipsite de bucurie numai atunci ajung mai usoare, cand le privesti in lumina aceasta in loc sa rumegi, surd si inabusit, ceea ce rudele au raspandit pe seama lor si a altora.

Once greseala, orice ingamfare orice viciu in istoria familiei tale trebuie sa fie pentru omul care cugeta un indemn sa-si faca educatia de sine si mai barbateste in directia opusa pentru ca, prin exemplul sau, sa fie incurajati si mantuiti mai multi oameni decat au fost rataciti si pagubiti prin vina a lor sai. Aceasta ispasire trebuie, fireste, sa se invaluie in cea mai adanca smerenie. Caci daca te duce la mandrie si-a pierdut orice valoare.

Ifigenia lui Goethe este o pilda de o astfel de ispasire. in fiecare casa a fost dat femeilor nobile ca, prin energia eroica a unei rabdari si a unei perfectionari de sine tacute, sa scuture de pe ai sai blestemul a unei mosteniri barbare si sa spele o locuinta patata.

Dr. Fr. Forster

 

sursa: CrestinOrtodox.ro

 

Postare: Romeo - Nicolae + ASiIiVro

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

  • Prof. Simona-Florenţa Ciocan

    Viaţa de familie este înconjurată de multe primejdii şi ispite, venite fie din afara, fie dinlăuntrul ei. De unele se fac vinovaţi membrii ei, altele sunt neprevăzute şi nedorite. Se poate afirma că cea mai mare primejdie care duce la dezmembrarea familiei este reprezentată de degradarea morală a unora dintre membrii ei, păcate care tind la înlăturarea iubirii şi a respectului, noţiuni esenţiale în viaţa de familie.
    Însă aşa-zisa etică autonomă, cu tot apelul ei la nişte principii morale instituite de om, nu mai este în măsură să controleze efervescenţa subconştientului uman.
    Dezagregarea familiei se datorează, spun cercetătorii acestui fenomen trist, „legăturii libere”, care ia locul dragostei dintre oameni şi care neagă viaţa de familie, „sacrilegiul”, care înlătură din viaţă tot ceea ce este frumos şi bun, demn şi sfânt pentru om, sterilităţii voluntare, care este semn de superficialitate şi care mutilează căminul, lipsei de conştiinţă şi răspundere, care abate pe membrii ei de la adevăratul drum al vieţii .
    Există o seamă de factori negativi, care influenţează în rău şi duc la distrugerea vieţii de familie, numiţi în morala creştină: „Rănile familiei”.
    Rănile ce apasă viaţa de familie şi o abat de la menirea ei în societate sau care duc la desfiinţarea ei sunt:

    Divorţul
    Avortul
    Concubinajul

    Divorţul este călcarea jurământului de credinţă dintre soţ şi soţie, jurământ depus în faţa conştiinţei lor, în faţa oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu, reprezentând, aşadar, lovitura de moarte dată familiei.
    Luăm exemplul libertinajului modern, care, în mod cu totul paradoxal, determină o sete secretă de puritate şi de văl. Măreţia comuniunii conjugale pregăteşte biruinţa nu a tiranului care îngreunează, dozează şi în cele din urmă sufocă iubirea, ci a stăpânului care are puterea de a metamorfoza. Pe fundalul trist al erotismului de astăzi, blazat şi scufundat într-o uriaşă plictiseală, iubirea se prezintă divin, ca o fascinantă şi sigură aventură în care fiinţa umană atinge cerul nu numai poetic, ci şi ontologic prin harisma suferinţei conjugale .
    Asemenea ruptură este justificată de cei ce alunecă în această vâltoare în diverse moduri, acuzându-se unul pe celălalt, însă analizând în motivele divorţului, constatăm că partenerii îşi fac chinuită viaţa de atunci de când a intervenit o iubire lăturalnică a unuia dintre ei. Cauza divorţurilor numeroase nu este greutatea vieţii, nici lipsurile materiale, ci decăderea vieţii morale, lăcomia, viaţa mondenă, lipsa simţului de răspundere. Un cercetător al vieţii de familie numeşte „argintul” bogăţia materială, cauza cea dintâi a destrămării familiei .
    Divorţul este încălcarea unei legi naturale, nesocotirea legii dumnezeieşti, care are de la început porunca: „ceea ce Dumnezeu a împreunat omul să nu despartă”. De pe urma lui suferă întreaga familie, rănind cele mai scumpe sentimente ale soţiei, ducând la dărâmare pe bărbat, cauterizând liniştea şi fericirea copiilor.
    Societatea este asemenea unui organism ale cărui celule nu sunt indivizi singuratici, izolaţi şi nemărginiţi de zidul egoismului. Societatea ale cărei familii sunt ameninţate de fulgerul divorţului este o societate sortită morţii apropiate. Acolo unde divorţul este în creştere natalitatea este în scădere, societatea, statul, şcoala şi, desigur, Biserica nu pot rămâne indiferenţi în faţa unui asemenea flagel.
    Avortul. Menirea familiei este de a promova viaţa, de a fi izvor de viaţă şi leagăn ocrotitor al copiilor. Dumnezeu l-a creat pe om, nu ca pe ceva abstract, ci l-a făcut bărbat şi femeie, cu dorinţe şi simţăminte, cu legi şi instincte, cu minte şi voinţă liberă ca toate aceste însuşiri să le pună în slujba unei mari meniri, aceea a procreaţiei.
    Valoarea persoanei şi a vieţii umane nu lasă loc de interpretare cu privire la gravitatea păcatului avortului. El înseamnă ucidere, iar aceasta este o jignire adusă lui Dumnezeu. „A ucide un om înseamnă a opri revelarea lui Dumnezeu prin actualizarea umană a întregii lui frumuseţi, care se revarsă din cer pe pământ” .
    O altă metodă prin care se împiedică naşterea copiilor este contracepţia folosită atât de mult astăzi, încât unii creştini – din motive obiective sau subiective – nici nu o mai consideră un păcat. Deşi nu poate fi considerată pruncucidere, contracepţia păcătuieşte, în primul rând, prin faptul că, folosindu-se de ea, omul devine, în locul lui Dumnezeu, stăpân pe viaţă şi pe moarte. Contracepţia anulează raţiunea şi sensul căsătoriei înseşi şi legalizează prostituţia .
    Avortul este una din crimele mari ce s-au abătut asupra vieţii de familie. Uneori se pare că în familie sunt mai multe sicrie decât leagăne, când cimitirul nu este la marginea oraşului e în însăşi inima căminului.
    Adevărata cauză a avortului nu este de ordin economic cum se afirmă de obicei, ci desfrâul şi superficialitatea vieţii. Gravitatea avortului constă nu numai în săvârşirea lui, ci şi în nefastele lui consecinţe. Ele ating nu numai viaţa membrilor familiei, ci însăşi viaţa raţiunilor în care se săvârşeşte acest păcat. Se destramă familia şi pier neamurile în urma acestui păcat.
    Multe virtuţi pot încununa viaţa unei femei, dar cele care o fac mai plăcută lui Dumnezeu şi oamenilor sunt nevinovăţia şi maternitatea, calităţi ce nu se ofilesc niciodată.
    Adulterul. Odată întemeiată familia prin căsătorie, problema cea mai mare pusă în faţa celor doi soţi este trăinicia ei, ce trebuie asigurată cu zestrea spirituală şi materială proprie, această dualitate să formeze, indiscutabil, unitatea.
    Consecinţele grave care decurg din divorţ, pentru membrii familiei şi pentru societate, înmulţirea fără precedent a numărului de familii creştine dezmembrate trebuie să dea de gândit tuturor factorilor responsabili cu educaţia, dar mai ales preotului. Aceasta cu atât mai mult cu cât legea morală creştină şi instituţia familiei, trebuie să reziste în faţa unei morale dubioase, a cărei ofensivă se simte şi la noi, începând cu primii ani ai acestui deceniu.
    Privilegiind adulterul, căsătoria este pusă tot mai mult sub semnul întrebării în multe ţări europene apusene, ca şi în SUA, unde este socotită o monogamie „constrângătoare”, însuşire a dreptului, o ordine caracteristică Evului Mediu şi „o structură feudală predemocratică”. Există analişti care încearcă să acrediteze ideea că, de fapt, căsătoria şi familia ar fi o consecinţă şi un rezultat al „represiunii bisericeşti”, care continuă să mai acţioneze până astăzi .
    Apare, din păcate, în viaţa de familie un viciu care contribuie la destrămarea vieţii de familie, adulterul, infidelitatea faţă de căminul conjugal. Stăpâniţi de patimi, lipsiţi de un ideal superior, sunt uneori soţi care au faţă de cămin o iubire tranzitorie sau dau în „sindromul” lui Don Juan .
    Astfel, apare un climat instabil şi superficial al relaţiilor dintre soţi, timp care dăunează tuturor membrilor familiei, inclusiv copiilor. Legătura dintre soţi slăbeşte din ce în ce mai mult, se nasc certuri şi scuze reciproce, încât viaţa de familie este menţinută doar în viaţa socială, de judecata socială, de necruţătoarea „gură a lumii”, sau chiar de ruşinea copiilor.
    Datoria soţilor este de a se ajuta între ei, aşa cum afirmă Sfântul Apostol Pavel: „purtaţi sarcina unul altuia şi aşa veţi împlini legea lui Hristos”.
    Ei sunt datori să păstreze fidelitatea conjugală: „fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa II, 10).
    Infidelitatea, adulterul este o poligamie deghizată, o poligamie fără statut. Ea este o stare nedemnă de om, o degradare a fiinţei omeneşti, o cădere în imoralitate. Este un păcat repudiat de legile naturii şi pedepsit de legea divină. (I Coriteni 6, 9) „Nu ştiţi oare că nedrepţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”.
    Aşadar, în actualitatea vremii noastre se simte nevoia acţiunilor determinate în combaterea rănilor familiei. Slujitorii sfintelor altare au cea dintâi legitimitate în a păzi integritatea familiei, apărând sensul şi trăinicia ei în faţa provocărilor nefaste contemporane.
Acest răspuns a fost șters.

Topics by Tags

Monthly Archives

-->