Azi timpul nu mai vrea să-mi dea crezare
Când tot repet că-i prea grăbit şi prea incert.
Aleargă spre apus cu-atâta ‘nverşunare,
În ancora tăcerii rămân mereu inert.
De-atâta grabă simt că-mi taie răsuflarea
Şi că oglinda sorţii mi-arată greu cărarea.
Fuiorul de-amintiri mi se deşiră-n zare,
Cuvântul ce-l rostesc îmi sună a-ntrebare.
Pe drumul trist al sorţii nu e decât pietriș
Oriunde mă îndrept, nu ies la luminiș
Noianul de-ntristare nu vrea ca să mai râd
Visele se sparg ca sticla, rând pe rând.
Obrajii mi-i alintă doar lacrime sărate,
Ca picurii de ploaie din nopți îndoliate.
Îngerii mă-ncântă c-o simfonie blândă,
Văd cum arde-n mine, o flacără plăpândă.
În joc de raze zorii mi-arată mărginirea,
Pe tine mi te-arată pe cer, păstrând iubirea.
Și-mi spune că mereu vei fi soarele meu,
În șoapta rugii tale voi fi mereu, doar eu.
Pe zgura fericirii cad astăzi ca o frunză
În timpul cel grăbit, fără simțiri, fără fiori,
Iar cerul lăcrimează ca şi mine-n zori,
Cuvinte fără aripi se-nalță sus spre nori.
-->
Răspunsuri