30. (eseu)
elogiul mișcării - sonetele dansului
Epilogul autorului
Tăcerea de după dans
(eseu poetic)
Când se stinge ultima notă și lumina cade blând peste scenă, trupul meu rămâne suspendat între două lumi: cea a bătăilor de inimă și cea a tăcerii care vine.
Acea tăcere nu e gol, ci o respirație a universului, un gest de reculegere al mișcării însăși. Dansul nu se sfârșește niciodată acolo unde se oprește muzica; el continuă în piele, în sânge, în memoria mușchilor care încă mai tremură ca niște corzi atinse de lumină.
Uneori îmi pare că am dansat nu pe o scenă, ci pe o margine de vis, între ființă și neființă, între carne și idee. Fiecare pas a fost o rugăciune, fiecare rotire o invocație către acea energie pură care ne face să fim vii.
Dansul este, de fapt, singura formă de gândire care nu are nevoie de cuvinte. Gândurile devin mișcări, emoțiile devin ritm, iar trupul, această materie atât de vulnerabilă, se transformă în instrument de revelație.
Îmi aduc aminte de privirile din sală — acele fețe suspendate între uimire și recunoaștere. Dansatorul și spectatorul respiră împreună. În clipa supremă, când dansul atinge apogeul, nu mai există diferență între cel care privește și cel care se mișcă. Suntem un singur puls, un singur spirit care caută libertatea.
Poate că de aceea am acceptat această provocare — să transform dansurile lumii în sonete. Un balerin de la Opera Brașov mi-a spus, într-o seară de iarnă, că dansul e o poezie care nu a fost încă tradusă complet în cuvinte. Iar eu am simțit că trebuie s-o traduc, vers cu vers, rimă cu rimă, clipă cu clipă.
Acum, după ce cele 48 de dansuri s-au rotit în jurul meu ca planete într-un cosmos al ritmurilor, înțeleg că am scris, de fapt, un imn al ființei. Fiecare sonet a fost o treaptă către un alt fel de a înțelege lumea. Dansul medieval mi-a vorbit despre rânduială, cel clasic despre echilibru, cel spaniol despre pasiune, cel modern despre revoltă, cel urban despre supraviețuire, iar cel erotic despre adevăr.
Căci da, erotismul nu e altceva decât mișcarea sufletului către sine. Nu e doar trupul care caută alt trup, ci energia care vrea să se recunoască, să se vadă, să se reîntoarcă în centru. Dansul e acel drum în spirală prin care iubirea se transformă în cunoaștere.
Acum, când scena s-a golit și rămâne doar ecoul pașilor mei în podea, simt că fiecare gest făcut pe scenă a fost o formă de scris. Am scris cu umerii, cu respirația, cu genunchii, cu sprânceana ușor ridicată spre lumină.
Dansul e o literă vie, o literă care se șterge și se rescrie cu fiecare mișcare. De aceea, nimic nu e definitiv. Când dansul se oprește, poezia începe.
În tăcerea de după dans, ascult. Îmi aud sângele bătând ca o tobă veche, iar aerul se umple de o căldură aproape vizibilă. E liniștea care nu mai are nevoie de aplauze. E acel moment când corpul și sufletul își spun, în sfârșit, adevărul.
Mișcarea a fost doar preludiul. În repausul acesta total, simt că universul se apleacă ușor asupra mea, curios să afle ce am înțeles. Iar eu îi răspund:
„Am învățat că dansul nu e o artă. E un limbaj secret al luminii.”
Cei care privesc un dans văd doar suprafața valurilor, dar sub ele curge o mare întreagă de memorie. În fiecare pas trăiește un strămoș, în fiecare gest — o iubire nespusă, o credință veche, o suferință neterminată. De aceea dansatorul nu e niciodată singur. El poartă în sine miile de pași ai celor care au dansat înainte.
Poate că asta e frumusețea dansului: faptul că se uită, dar nu se pierde. Se stinge ca focul, dar rămâne ca jarul sub piele.
În tăcerea de după dans, totul se așază. Lumina, aerul, amintirile. Mă simt golit și totodată plin. Golit de efort, plin de sens. Și atunci, în acel echilibru fragil dintre oboseală și grație, înțeleg că viața însăși este o coregrafie divină. Noi ne mișcăm fără să știm, purtați de un ritm cosmic, o Samba a atomilor, un Tango al sângelui, un Vals al respirațiilor.
Poate că Dumnezeu nu vorbește prin cuvinte, ci prin dans. Poate că, în clipa în care lumea va înceta să se miște, va înceta și să fie.
Așa se încheie dansul meu. Cu tăcere. Cu o respirație adâncă, care înghite toată lumina. Cu un zâmbet obosit, dar senin.
Scena e goală. Doar aerul dansează încă.
Și eu, în inima mea, dansez în continuare.
Arta de a rămâne în mișcare
Uneori mă întreb dacă dansul s-a terminat vreodată cu adevărat.
Chiar și acum, când trupul meu se odihnește, când genunchii își amintesc cu blândețe oboseala scenei, simt în mine o mișcare tăcută, un impuls care nu poate fi oprit.
E același curent care m-a purtat din primele repetiții până la ultimul salut. Acel flux invizibil care leagă toate gesturile între ele, ca pe un șir nesfârșit de valuri.
A rămâne în mișcare nu înseamnă să alergi, să repeți, să forțezi. Înseamnă să respiri într-un ritm care nu se termină, să accepți schimbarea ca pe o formă de grație.
Dansul nu e doar în pasul pe scenă, ci și în felul în care te ridici din pat dimineața, în felul în care mângâi, taci, asculți. Mișcarea adevărată este o atitudine, o stare de spirit.
Trupul e doar instrumentul ei provizoriu. Când învățam balet, profesorii vorbeau despre echilibru. Dar echilibrul nu este o poziție fixă — este o succesiune infinită de dezechilibre corectate.
Așa este și viața: o încercare permanentă de a nu cădea, de a transforma fiecare clătinare într-un pas nou. Am înțeles că nu trebuie să mă tem de nesiguranță, ci s-o privesc ca pe sursa grației. Căci mișcarea se naște tocmai din imposibilitatea repausului total. A rămâne în mișcare înseamnă și a continua să visezi.
Sonetele dansului nu s-au încheiat — ele doar s-au mutat în tăcerea scrisului.*
Scrisul e un alt tip de dans: unul al minții, al respirației, al amintirilor care se adună în ritm. Fiecare vers e un pas, fiecare rimă o rotire. În poezie, cum și în dans, e nevoie de o tensiune continuă între ordine și libertate, între control și abandon. Acolo, în acea vibrație de graniță, se află frumusețea.
Uneori cred că dansatorul nu moare niciodată. El rămâne suspendat în aerul pe care l-a tăiat cândva, într-o piruetă, într-un salt, într-un simplu gest de mână. Mișcarea aceea, odată făcută, nu dispare; se imprimă în lume, în timp, în memoria materiei.
Poate că universul e plin de astfel de urme — gesturi care nu s-au stins, ci continuă să danseze în invizibil. Noi doar trecem pe lângă ele, fără să știm. Am învățat să privesc dansul ca pe o formă de rezistență. Cât timp te miști, ești viu. Cât timp ești viu, creezi o formă de lumină.
Mișcarea e antidotul împotriva uitării. Chiar și atunci când tăcerea pare totală, o vibrație rămâne, ca o inimă secretă care nu obosește niciodată.
De aceea scriu. De aceea respir. De aceea, chiar și în somn, simt cum ceva în mine se mișcă, se rotește, se caută. A rămâne în mișcare înseamnă a refuza sfârșitul.
Dansul nu e doar o artă — e o formă de credință. Iar credința mea spune că tot ce se mișcă se renaște.
Dansul ca formă de eternitate
Uneori, când privesc înapoi spre toate dansurile pe care le-am trăit, simt că timpul s-a destrămat în jurul lor. Nu mai știu ce a fost întâi — pasul sau clipa, gestul sau gândul, vibrația muzicii sau bătaia inimii. Totul s-a amestecat într-o continuitate blândă, fără început și fără sfârșit.
Poate că așa arată eternitatea: nu o durată infinită, ci o prezență constantă, o respirație care nu încetează. Când dansam, credeam că mă apropii de perfecțiune.
Acum înțeleg că mă apropiam de absență. Că fiecare pas nu era o afirmare a eului, ci o dizolvare în ceva mai mare, mai curat, mai tăcut.
Eternitatea nu se găsește în aplauze, nici în memorii, nici în urmele pașilor pe podea. Ea există acolo unde mișcarea devine transparență, unde trupul încetează să mai fie obstacol și devine lumină pură.
Am înțeles, târziu, că dansul nu se termină odată cu dansatorul. Că energia aceea, născută din ritm și respirație, se răspândește în lume. În aerul care a vibrat, în privirea celui care a privit, în ecoul cel mai discret al inimii. Poate că eternitatea nu e altceva decât suma tuturor acestor ecouri. O lume alcătuită din mișcările care nu s-au stins niciodată.
Îmi amintesc o seară la Opera Brașov — scena tăcută, publicul plecat, luminile stinse. Am rămas singur, în mijlocul decorului, și pentru o clipă am avut senzația că podeaua respiră. Ca și cum toți pașii care o atinseseră vreodată trăiau încă acolo, amestecați într-un murmur de energie. Atunci am înțeles: dansul nu este efemer, ci reîncarnat. El se mută dintr-un trup în altul, dintr-o epocă în alta, dintr-un vis în alt vis.
Eternitatea dansului nu e o chestiune de durată, ci de legătură. Fiecare dansator preia ceva din cel dinaintea lui — un gest, o intenție, un tremur al aerului — și adaugă propria vibrație. Apoi o lasă mai departe, nevăzut, ca o torță care nu arde, ci luminează. Așa se transmite dansul, ca o formă de memorie luminoasă. E o istorie scrisă nu în cuvinte, ci în mișcări. Și poate că undeva, dincolo de toate genurile și epocile, dansul continuă ca limbaj universal al ființei.
Când închid ochii, nu mai simt limite. Simt doar că mă mișc într-un spațiu fără margini, unde gravitația e blândă și timpul nu mai are direcție. Acolo, fiecare mișcare e un început nou. Acolo, în inima tăcerii, eternitatea are forma unei piruete fără sfârșit. Nu mai există nici spectator, nici scenă, nici trup. Doar ritmul originar, acela care pulsează în miezul fiecărei stele.
Dansul e o rugăciune fără cuvinte, o formă de închinare a materiei. E modul în care universul se recunoaște pe sine, printr-o mișcare care nu se termină niciodată. De aceea cred că dansatorii sunt, în taină, păstrătorii unui adevăr vechi: că tot ce e viu vibrează, și tot ce vibrează trăiește dincolo de moarte. Când dansul se oprește, lumea continuă să se miște în locul tău. Și tu, cel care ai dansat, devii parte din acel flux, din acea respirație comună a existenței.
Eternitatea nu e o promisiune, e o stare de mișcare. E clipa care refuză să se stingă. E pasul care nu lasă urmă, dar transformă totul. Când înțelegi asta, nu mai dansezi ca să impresionezi, nici ca să reușești, ci ca să te pierzi. Pentru că doar ceea ce se pierde complet poate deveni nemuritor.
Așa rămân eu acum, între două respirații, între două tăceri: un om care a învățat că eternitatea se dansează. Și că atunci când trupul tace, mișcarea nu încetează — doar se mută în lumină.
* Sonetele dansului nu s-au încheiat — ele doar s-au mutat în tăcerea scrisului. Voi completa cilul „Sonetele dansului” cu o addenda cu alte 28 de dansuri necuprinse în prima parte a cilului începând cu 1 februarie 2026
©Ioan Muntean, 2025
-->
Comentarii