NUNTA ÎNSÂNGERATĂ
1944, ţin minte ca azi. Era o zi de toamnă. În sat nuntă mare. Se căsătoriseră doi tineri vecini cu casa noastră. Orchestră de la Roşiori, cu Nicu Ţăranu la saxofon. Deşi era toamnă, soarele încă mai avea putere. Pe mireasă o cunoşteam. Era tare frumoasă. Avea codiţe blonde pe spate şi ochi de cicoare. Mergea legănându-se ca o trestie. Parcă visa. Era mereu absentă. Acum, îmbrăcată mireasă, ai fi zis că e o fată din poveste , un fel de Ileană Cosânzeană coborâtă printre noi. Nunta era în toi. Tinerii jucau şi chiuiau, cei bătrâni se uitau pe margine. Vine Milea, şeful de post, speriat şi strigă:
-Atenţiuneeee! Trec avioanele americane spre Bucureşti, închideţi orice activitate şi la tranşeeee!
Tranşeele erau în curtea Postului de Jandarmi. Erau nişte gropi mari în zig-zaguri săpate de cei de la premilitară, unde se pitea lumea de frica bombardamentelor. Dintrodată lumea s-a împrăştiat ca potârnichile peste tot, orchestra a tăcut. A început să se audă sunetul înfundat al păsăretului de oţel, întâi mai depărtat, apoi din ce în ce mai apropiat. Veneau trei câte trei, ca nişte cocori rătăciţi, şi la noi deobicei lăsau numai beteală şi butoaie goale în care ţinuseră combustibilul. Rar de tot le mai scăpa câte-o bombă, cum a fost cea de la Pisicarul sau din marginea satului Betegi. În mijlocul urletelor s-au auzit şi câteva împuşcături de armă înfundate.
După toată acestă scenă tristă, avioanele şi-au văzut de drumul lor şi nuntaşii au început să se adune. Dar mireasa era lipsă. Toţi au intrat în panică. Unde e mireasa? Au căutat-o prin porumburi, prin grădinile pline de bălării, dar nimic. Un copil ceva mai măricel a început să ţipe:
-Aolooo, eu am văzut unde e pitită mitreasaaa!
-Unde e, mă?- l-a întrebat o femeie, crezând că glumeşte.
-Este la spatele grajdului pitită în nişte bozi. Dacă nu crezi, vino să ţi-o arăt.
Femeia îl luă de mână:
-Hai, maică, dar dacă mă păcăleşti, te găseşte moartea!
Ajunşi amândoi la faţa locului, o găsiră pe fată căzută pe o grămadă de bălegar, avea rochia murdară şi în faţă o mare pată de sânge. Femeia o mişcă de câteva ori şi începu să străge disperată:
-Veniţi lumeee, că mireasa e moartăăă, veniţi oameni buni că nenorociţii cu avioanele lor au omorât fata, au tras în ea.
Lumea se strânse ca la circ. Toţi se întrebau ce şi cum. Lăutarii au tăcut.
-Doamneee, ăsta e blestem, să transformi o nuntă în înmormântare, zise o femeie închinându-se.
Luoară mireasa şi o târâră pe prispă.
Mama ei când auzi ce s-a întâmplat, a început să se jumule ca o nebună. Iar tatăl parcă rămăsese paralizat. Întreba mereu:
-Ce s-antâmplat? Fata meaaa, fata meaaa, nu se poate... Pe ea o aveam, ea era sufletul meu şi ochii mei...
Un mut care le dădea ocol, era foarte agitat şi arăta mereu în grădina Postului de jandarmi:
-Îîîîîî- îngâna el....îngîîîî... îngîîî...
-Ce dracului mai vrea şi mutu, Marioară?
-Pe dracu, vrea ceva de pomană.
Mutul s-a agitat mai rău:
-Îîîî...îngîîîî, îîî,...şi arăta mereu spre grădina cu porumb.
În sfârşit a venit Şeful de Post, a chemat un Procuror şi au ridicat moarta, după ce i-au cercetat cauza morţii. Plagă împuşcată în dreptul inimii! Cum să fie împuşată din avioane, se întrebau ei, fata în timpul trecerii avioanelor stătuse culcată cu faţa în jos. Mutul se ţinea după ei, gesticulând şi îngânând vorbele lui.
-Ce dracului mai vrea şi ăsta, domnule Şef?- îl întrebă Procurorul pe Şeful de Post.
Mutul întinse mâna spre grădina cu porumb din curtea Postului de jandarmi.
-Mă, ăsta ştie ceva...-zise Procurorul.
-Ştie pe dracu!-se înfurie Şeful şi aprinse o ţigară. E prostul satului...
-Ce e ,mă?-se resti Procurorul la el?
-Îîîîîî- scotea el nişte sunete animalice şi arăta către porumbul încă verde care se-auzea foşnind. Îl luă pe Procuror de mână şi plecară spre gospodăria apropiată a unui ţăran. Se opriră la poartă şi începu:
-Îîîîî, îngîîî- şi arăta cu degetul spre locuinţă.
-Măi, nea Ioane, mutul arată spre dumneata. Unde-ai fost în timpul când a murit mireasa.
-Acasă, unde să fiu... Sunt om bătrân... Ce căutam eu la nuntă?
-Dar fie-tău unde este?
-În armată, la Roşiori! Unde să fie...
Băiatul lui Ion Pascaliu fusese luat în armată în toamnă.
-Da’ ce legătură are băiatul meu cu chestia asta?
-Păi... are, că i-a fost iubit miresei..
Marian Pascaliu, fostul iubit al Silviei, căci aşa se numea mireasa, se făcea că doarme la cazarmă. Era bucătar. Făcuse mâncarea pentru ofiţerii de la popotă. Unitatea era plecată în aplicaţie la Cincu. Şi acum se culcase să se odihnească. În mintea lui se derula totul cu o mare repeziciune. Nu mai ştia dacă e vis sau realitate. Când plecase-n armată era tot toamna. Se dusese la Silvia acasă, o strigase la poartă şi stătuseră aproape toată noaptea îmbrăţişaţi. Făcuseră plan de nuntă. Acum parcă o vedea. Moartă. Un înger. Care se urca la cer. Şi se întreba ce rost mai are viaţa pentru el. Dacă te vei mărita iese cu moarte...-zisese el. Femeile.. să nu pui bază pe ele.
-Soldat Marian Pascariu!
-Ordonaţi!
-Te văd absent, ce-i cu tine?
-Bine tov. Lent!
-Măăă, ţie ţi s-a făcut dor de Leana...
-Nu mi s-a făcut, tov. Lent!
Apoi Procuratura Militară. Unde este soldatul Marian Pascaliu? La Popotă, unde să fie...
-Tovarăşe soldat, unde ai fost dumneata în noaptea de 24 septembrie.
Soldatul începu să tremure:
-În dormitor!
-Ai martori?
-Tot plutonul...
Ancheta se termină. Se lăsase liniştea în Unitate. Procurorul militar de mână cu mutul satului apăru la poarta Unităţii.
Rugă ofiţerul de serviciu să-l scoată pe soldatul Marian Pascaliu până la poartă. Mutul când îl văzu, începu să rage ca un animal sălbatic:
-Îgggîîî, îngîîîî, haaa, ggggîîîî, înghiţea silabele, începuse să-i curgă balele şi puse degetul arătător pe soldat.
-Eşti suspect, soldat!
Prin ochii soldatului trecu ca un film prima lor întâlnire:
O seară mirifică. Lună plină. Stele. Mii de stele. Puzderie... Pe Calea laptelui se plimbă îngerii. Şi liliecii ling mierea serii. Mă întâlnesc cu Silvia din întâmplare. A rămas tot fragilă. Cred că n-are mai mult de 14 ani. O copilă.
Suntem la ţară, în vacanţă.
O invit la o plimbare prin pădure.
Ea are privirea tulbure. Am pus mâna pe obrazul ei şi arde toată. E o vâlvătaie. O torţă cu flăcări nevăzute. Şi frumoasă ca o regină. Priveşte galeş la mine si mă întreabă :
-Unde mă duci ?
Eu tac şi o prind de mână. Unde s-o duc ? În Paradis ! Dar nu vreau să-i spun. Pădurea tace. Doar un vânt cald trece prin frunzele verzi. Noaptea pădurea pare a fi un monstru.Copacii au chipuri deavoleşti. Iarbă mare. Poiene de vis. Ce frumos miroase a flori : didiţei, maci sălbatici, şi aglice... Cântă în depărtare un corn. Dulce cântă peste aceste tăceri. Ca un glas de flaut.
Silvia tace şi aşteaptă răspunsul.
-Te întreb, unde mă duci ?
-Aici, zic, aici în această poiană ! Aici e Paradisul...
Ne-am culcat în nămeţii ierbii. Cu faţa în sus. Priveam cerul, luna, stelele... Vântul cald ne mângâia feţele. Miruna tace. Se gândeşte. Într-un târziu îmi zice :
-Prost mai eşti ! Aşa a gândit Dante Paradisul ?
Silvia are ochii mari, gene lunguieţe, sprâncene subtiri, desenate parcă sub fruntea ei împodobită cu buclişoarele aurite ale părului.
-Silvia, Dumnezeu când te-a făcut a pus în tine toate minunile lumii, îi zic. Şi ea tace. Priveşte-n sus şi se gândeşte.
-Aştept totuşi răspunsul, zice.
-Care răspuns ?
-Ăla cu Paradisul...
Şi n-am mai rezistat. Am îmbrăţişat-o şi am sărutat-o pe ochi. Îi ardeau şi ochii. După o pauză începe să plângă din senin. Îi sorb lacrimile. Sunt sărate şi dulci. Licoarea lor mă îmbată. Trece un foşnet lin prin pădure. Ea se scutură. O stea cade undeva peste orizont şi cade spânzurată printre copaci. Foşnetul se-nteţeşte. Mă ia în braţe şi se face prunc lângă mine. Arde toată. Miruna e flacără. De-ai scăpăra o piatră pe ea ar lua foc pădurea. I-am răspuns si eu. Am luat-o în braţe si-am strâns-o tare la piept. Deodată parcă s-a trezit dintr-un vis şi a strigat tare :
-Nuuuu !
Şi a sărit de lângă mine ca o tigroaică.
Nu mi-am dat seama ce-a vrut să spună cu ,,nuuuul’’ ei. Cu ce-am supărat-o, mă întrebam eu în sinea mea.
-Domnule, sare ea în picioare, are dreptate mama...
-Ce-i cu maică-ta ?
-Păi uite ce e, zice, tu, fată, zice mama, să-ţi porţi de grijă că viaţa este făcută dintr-un amestec de bine şi de rău şi dacă nu-ţi dai seama unde e binele si răul, o păţeşti ! Faci ca fata popii, vii cu burta la gura acasă ! Şi-ţi nenoroceşti viitorul...
Începui să râd. Dispăruse Silvia aceea dulce, dispăruse toată frumuseţea şi fericirea din ea. Era lupta dintre pasiune si raţiune. Vechea luptă dintre materie şi spirit. Adica Platon cu Aristotel în duel.
-Silvia, o rog eu, vino lângă mine. Eu n-am să-ţi fac niciodată vre-un rău. Dacă ai încredere în mine, te rog vino lângă mine ! Începusem aşa de frumos o poveşte de dragoste... Hai s-o continuam...
Şi a venit lângă mine. S-a aşezat iar pe iarbă. I-am pus mâna în dreptul inimii şi i-am simţit sânii cum se zbăteau. Am sărutat-o şi am mângâiat-o pe păr şi pe obraji. Stătea ca o pisicuţă cuminte lângă mine. I-am descheiat nasturii bluzei şi am tras-o pe gât jos. Sânii ei abia mijau, precum corniţele unui miel. I-am sărutat mameloanele ca pe două mere roşii şi fata s-a ruşinat şi s-a băgat mai mult în mine. I-am tras apoi fusta şi ce mai avea pe ea şi am luat-o în braţe, aşa despuiată. Ardea toată. I-am sărutat nudul crud de feciară părticică cu părticică, apoi pântecele, picioarele... Şi ea n-a mai zis nimic. Şi-a băgat nasul în pieptul meu şi mi-a zis :
-Ce frumos miroşi tu a bărbat...
-Si tu a floare, i-am zie eu.
Silvia m-a cuprins în braţe ca o vraja şi mi-a zis :
-Hai să adormim aşa ! Şi m-a sărutat cu buzele ei de pisicuţă.
Şi-am acoperit-o cu corpul meu şi ea, ca o iedera, s-a încolăcit pe mine şi am adormit...
Când ne-am trezit, i-am soptit Silviei la ureche :
-Silvia, ăsta e Paradisul !
Noaptea se adâncise în întunecimea ei. Apăruse luceafărul de ziua. Pădurea dormea ca un monstru uriaş pe capul dealului ; jos in Valea Seacă, se-auzea apa clipocind şi pe luciul ei dansau arătările nopţii : luna, stelele, luceafărul, calea lacteee, tot cerul parca se spărsese şi căzuse în apă.
-Ştii ce , îmi zice Silvia, pentru că acum te cunosc- şi-şi trăgea bluza pe ea- am curajul să stau cu tine nopţi întregi pentru ca eşt un băiat bun.
Se auzeau cocosii cântând.
Am plecat cu Silvia spre sat. De mână ca doi copii.
Apoi s-a terminat vacanţa de vară şi n-am mai văzut-o.
Aşa s-a legat povestea noastră de dragoste…
Marian Pascaliu fu arestat şi dus la Tribunalul Militar. Stătu o noapte în arest după care urmă procesul. Se hotărî să vorbească. În sală forfotă mare. Toată familia Silviei, rude, prieteni, aşteptau cu sufletul la gură deznodământul.
-Soldat Marian Pascaliu, ai cuvântul!
-Sunt soldatul Marian Pascaliu de la Unitatea Militară nr. 24356 Roşiorii de Vede. -în sală tăcere ca-n biserică, toţi schimbau privirile între ei- în noaptea cu pricina eram de gardă la Baza de Muniţii. Auzisem mai demult, acum şase zile mi se confirmase ştirea că Silvia se mărită. O iubeam ca pe ochii din cap, ne făurisem vise, un viitor fericit, voiam să plecăm din sat să ne angajăm undeva, să ne cumpărăm o locuinţă să trăim fericiţi. Dar aflu că se mărită.Mi s-a năruit tot cerul pe mine. Da lume, eu am omorât-o, începu el să plângă... Am plecat din gardă cu motoarele, am coborât în gara Miroşi, m-am pitit prin porumburi până am ajuns la marginea satului. Am mers apoi pe hotar să nu mă vadă numeni până în grădina Postului de Jandarmi. Am aşteptat să treacă avioanele şi, în urletul lor, am descărcat tot automatul în Silvia.Tot atunci am vrut să mă omor şi eu dar n-am avut curaj. Am amânat totul până găseam un timp prielnic s-o fac.
-Şi nu ţi-a fost ,mă milă, de acestă fiinţă s-o ucizi?- a venit o întrebare din sală.
-M i-a fost, dar eram turbat. Nu ştiam ce mai fac!
Şedinţa s-a închis.
Marian Pascaliu a fost condamnat pe viaţă. A îmbătrânit, are o barbă de patriarh şi o visează din când în când pe Silvia...
ION IONESCU-BUCOVU.
-->
Răspunsuri