ANTOLOGIA „PETALE DE SUFLET”-
o carte unde poezia este la ea acasă
Astăzi se scrie poezie mai mult ca oricând. Şi e bine. Dar bine ar fi ca poezia să se şi citească. Antologia „Petale pe suflet” a fost scrisă cu ocazia împlinirii a trei ani de activitate a siteului “Negru pe alb”, iniţiat de Elena Vornicescu din Republica Moldova. O primă constatare: limba literară românească a trecut Prutul, influenţând aşa-zisa limbă moldovenească, hrănită atâta timp din cazaciocul rusesc. Limba e cea care ne-a unit şi ne va uni întru vecie pe noi de aici şi pe cei de dincolo de Prut.
Antologia “Petale de suflet” este o carte masivă de aproape 600 de pagini cuprinzând autori de pe ambele maluri ale Prutului, editată de Editgraph, Buzău. Redactorul de carte Trandafir Sîmpietru a organizat materialul în două părţi: mai întâi ne sunt prezentaţi poeţii care au obţinut premii la concursul literar organizat de sit, apoi scriitorii care au însufleţit acest sit “Negru pe alb” timp de trei ani de zile.De la Homer încoace, poezia a fost şi este un vis frumos al omului către inefabil. Toţi visăm, toţi am scris cândva câteva versuri. Poezia s-a născut din iubire şi vis. Aripile poetului sunt aripile sufletului care caută să se înalţe cât mai sus, cuprinzând necuprinsul.
Misiunea cea mai ingrată a criticului literar este aceea de a tăia cu bisturilul pe cord deschis poezia.Un “nu” înseamnă tăierea aripilor, un „da” categoric implică obligaţia criticului de a gira cu personalitatea lui pe autor şi poezia sa. Dar poate cineva să spună categoric care este “poezia bună” şi „poezia rea”? Cine îşi ia o asemenea sarcină? Într-o discuţie cu profesorul Ştefan Cazimir, am fost întrebat ce trebuie să aibă un poet: talent sau cultură. El susţinea că talentul. Eu am fost puţin mai rezervat. Talentul fără cultură se pierde, dar cultura fără talent nu poate naşte un poet. Să ne reamintim de Eminescu. Cum ar fi arătat poezia lui fără vasta cultură acumulată în anii studenţiei şi de-a lungul vieţii. Ar fi rămas la primele începuturi cu versurile publicate în „Familia” lui Iosif Vulcan. Aşadar poetul trebuie să aibă şi talent, dar şi o vastă cultură din toate domeniile, acumulată de-a lungul vieţii.
Şi acum să revenim la antologie. Cartea începe cu o “prefaţă” în versuri de Maria Niculescu intitulată „Odă castelului cuvântului”. Ce e mai frumos decât să aduci o odă cuvântului! Nu spune Biblia că la început a fost cuvântul?...Cuvântul care ferecă şi desferecă, cuvântul care mângâie sau loveşte, cuvântul care urăşte sau iubeşte...
Prima parte ne prezintă pe scriitorii înscrişi în concursul “Petale de suflet la ceas aniversar”, 67 la număr, din care s-au remarcat cu locul întâi, Dumitru Ichim şi Mihai Katin, locul al doilea-bănui- Valentin Tufan, Ion Vanghele şi Mirela Mocanu şi locul al treilea Daniela Tiger, Cristina Geambaşu şi Blăjan Ovidiu.Urmează apoi menţiuni obţinute de Agafia Drăgan, Adrian Paparuz, Mihaela Oancea, Mihok Tamaş, Iulian Radu, Vanda Ines Popa, Silvia Cojocaru, Augustin Jianu şi Dimitrie Sorin Pană.
Tematica poeziei este diversă, de la tema existenţială la iubirea în diferite ipostaze. Eul liric se mişcă pe coordinate nebănuite, Alexandru Philippide într-un articol de acum vreo patru decenii era contrariat că,, versul multor poeti de astăzi s-a apropiat atât de mult de proză, încât uneori se confundă cu ea” Există şi în proză poezie, vezi Chateaubriand unde armonia şi echilibrul cuvintelor dau urechii un sunet plin. ,,Lipsa aceasta de simţ prozodic devine încetul cu încetul o modă”-zicea maistrul. ,,Meşteşugul poetic este părăsit cu totul, chiar dispreţuit. Arta poetică dispare. Poetul nu mai este omul cu simţul valorii sonore a cuvintelor, cu inima sensibilă la ritm. Constrângerea pe care i-o poruncea odinioară versul nu mai exista astăzi. Şi totuşi arta este constrângere. Altfel, poezia tinde să se reverse în marea masă comună a vorbirii de toate zilele.”
Tot el sustinea că poezia în versuri se întemeiază pe ritm, nu există şi nu poate exista vers fără ritm. Dar fior poetic poate da şi proza şi versul. Versul unei poezii ( atunci când e poetic) capătă datorită ritmului, o vigoare şi o putere de pătrundere şi de încântare mai profundă şi mai durabilă în memorie decât puterea pe care o are proza poetică.
După atâta timp de la scrierea acelui articol, poezia a luat alte căi. E demodat poetul care mai scrie astăzi în versuri. Poezia se află aproape la graniţa dintre proza poetică si poezie. Ba mai mult, nici n-o mai numim poezie ci poem. Eu ştiam, cel puţin aşa am învăţat în şcoală, că poemul este o poezie de o întindere mai mare, vezi ,,Călin Nebunul” sau ,,Călin-file din poveste”, acum orice flecuşneaţa de poezie o numim poem. Oare poezia noua să fie o ,,căutare a paşilor pierduţi”? Sau mai degrabă de a pune în funcţiune organele atrofiate, după o epocă în care horaţianismul a fost împins în penumbră.Poezia nouă aduce tot mai mult a descântec, ea vindecă de ,,răul secolului”, unge sufletul cu mir, e un fel de băutură magică, apă vie, care ne scoală din morţi. Constrângea vesului care încorseta ideile a fost luată de patima inimii care delirează liber. Lirismul în poezia de azi, liberă de încorsetări, capăta aspecte tragice, trece prin Baudelaire, prin toţi simboliştii, prin postmoderni. De altfel de la Baudelaire încoace poezia universală si cea românească a adus acel plus de inefabil care i-a lipsit lumii, a scos din marasmul sufletului toate agnoasele umanităţii şi le-a pus pe scena vieţii: iubirea, neliniştea, disperarea, amărăciunea, deznădejdea, chinul, durerea, răul, nevroza, plictisul, oboseala, spleenul,etc. Poezia de astăzi este si eseu si proză poetică, dar si teatru dramatic în care eul îşi cauta diferite forme de manifestare. Toate manifestate prin magia cuvântului. Marin Sorescu spunea că poezia este ,,vânătoare de vânt,... o artă care doare...”
Nicolas Born are dreptate când spune că,, trebuie să dăm imaginaţiei ce e al imaginaţiei, adică dreptul său sacru de a-şi desface aripile, contra realismului înţeles în sens simplist, care doar dublează realitatea. Realismul plat ucide imaginaţia pentru că o orientează spre realitate” ,,Nu mai exista poezie locală- zice el-toţi marii poeti de azi se înţeleg între ei. Rimele au dispărut şi noi suntem, în sfârşit, pentru prima dată în faţa a ceea ce s-ar numi poemul absolut”
Portughezul Casimiro de Brito spune că ,, poemul e o metafora a animalului universal” El arată că poemul tinde să fuzioneze toate genurile literare, caută totalitatea, captează miturile şi le aduce un plus de înţeles, caută misterul care se află în materie si materia în mister. Si mai caută şi drumul până la tăcere.
Astăzi în poezie există multe repetiţii, un abuz de,, şcoli”, de modernitate şi mult epigonism. Poeţii se simt bine într-un paradis al nebunilor. Şi fiecare vorbeşte pe limba lui. Ermetismul în poezie sărăceşte mesajul.
Gunter Grass: ,,O bună poezie e ca valuta, câteodată scade, câteodată creşte. Cred în valoarea reală a poeziei chiar dacă ea uneori suferă de inflaţie. Una chiar mai teribilă decât aurul.”
Eugene Gullevic: ,, Scriind un poem, care mi se pare bun, sunt fericit. A scrie îmi dă un fel de euforie. A scrie înseamnă a ieşi din labirint.”
Marin Sorescu spunea că,, toţi suntem curioşi să ştim cum zboară poezia, cu ce fel de aripi, pe care meridian înnodat la un capăt. La noi, în România, zboară cu aripi de şindrilă, făcând aluzie la Meşterul Manole. În ,,Teoria sferelor de influenţă” încercam să analizez cu exemple, modul în care poezia se poate naşte din atingere cu filozofia ( Lucreţiu), din explorarea vagului şi ambiguităţii (Saint-John Perse), a livrescului, devenit material de construcţie, în care oamenii îşi fac uneori case, demolând ceţăţi (T.S. Eliot) ş.m.d.”
Pe lângă aceste modalităţi aproape clasice şi paralel cu ele, există zeci de râuri, pâraie care vin de pe povârnisuri si se varsă în fluvii, în mări, apoi în ocean. Aşa e si cu poezia. Se scrie multă poezie şi se citeşte puţină. Se scrie poezie proastă si poezie bună. Depinde de talent, de cultura celui ce scrie, de mediul din care vine, de experienţa vieţii, de structura lui sufletească. Ce ne facem însă cu cei ce scriu non-poezie? Texte abracadabrante, cu cuvinte căzute din cer, fără logică, exacerbându-şi eul se văd publicate pe bloguri, prin culegeri, prin reviste. La un moment dat nu mai putem deosebi o poezie bună de una proastă deoarece ,,criticii”dau gir si uneia şi alteia. Şi aici avem nevoie de modele. Nichita Stănescu, prin Nicolae Labiş, şi-a descoperit propriul talent. Dar s-a detaşat de el, găsind forţa să înfiinţeze un ,,nou centru al poeziei moderne”Nu merge să imităm la infinit pe unul sau pe altul dintre poeţi. Trebuie să ne găsim propriul drum, să desţelenim noi căi, să inventăm noi metode de a screie. Dar înainte de toate trebuie sa avem o bogată lectură despre înaintaşi, o bogata cultura literară si filozofică şi, peste toate, TALENT.
Şi totuşi/
umbra cuielor mai doare/
ca dintele de viperă-n călcâi/.
Apleacă-Ţi inima, Părinte,/
să suflu peste ea,/
cu ultima-mi suflare s-o mângâi.
(-Umbra cuielor-Dumitri Ichim.)
Sau în poezia lui Mihai Katin “Negru din umbre, albul din zbor” unde antiteza dintre alb şI negru ne reaminteşte de binele şi răul prin care trece omul:
Când obosiţi trăgându-ne din noroaie-
Ne picură pe buze
Albul zbor…
Valentin Tufan cultivă o poezie a banalităţii actuale (Shift) unde-şi descoperă sinele care are un iz prăfos, monocrom şi uitat. Ion Vanghele ne prezintă Povestea copacului trist, în care copacul trecând prin brumele autumnale este asemenea omului care trece prin anotimpuri cu murmur de frunze în glas. Marcela Mocanu în Muşcătură ilustrează o bătrână care nu mai are dinţi, dăruindu-i copiilor… Daniela Tiger are ceva din Nichita Stănescu în Ultimul pas,când strigătul albicios de iluzii îi străpunge faţa; ea pictează vise adormite şi rătăceşte candid prin labirintul unui timp fracturat. Cristina Geambaşu folseşte imaginea cailor În Caii din pădurea Letea, făcând din ei o adevărată legendă:
Coamele lor de aer nu se mai văd prin ceţuri,
Cambrarea lor de Pegas o-nconvoiem sub bici…
Ovidiu Blăjan, scrie o poezie în dulcele stil clasic. În Când luna, poetul, romantic, descrie seara, când luna îşi aruncă arginţii peste mare. Acolo este şi el cu iubita, în acea armonie, destulă pentru doi. Agafia Drăgan cultivă o poezie existenţială. La porţile dintre secunde cosciugul lumii atârnă de mâinile cerului, dincolo e doar iluzia..., iar Adrian Paparuz în uneori mi-e dor de mine, deschide trecutul tremurând. Poet al cuvintelor puţine, el e stăpânul clipei. Mihaela Oancea se întoarce Înapoi la Zalmoxis, care a înţeles sensul slovelor sale înmuiate în albastru de Voroneţ. Mihoc Tamaş în Îmbătrânind se roagă la cuvinte să fi fost nespuse şi cuvintele se roagă la noi să nu ne fi născut. Julian Radu în Petale, personifică trandafirul, între ale cărui petale iubire veşnică să fie. Vanda Ines Popa, poetă de largă respiraţie, cu metafore alese, scrie o poezie de dragoste, adresându-se iubitului, vindecându-i sufletul rănit, pentru a-i fi veşnic dor de ea. Silvana Cojocăraşu în Cristalin, face apologia simplităţii:
Fii simplu,
Cuvântul tău să fie
Precum liniştea dulce pe buze...
Augustin Jianu în Amurg, este singur cu amurgul, povestind de viaţă şi moarte. Remarc versul clasic şi înclinaţia autorului spre melancolice clipe în umbrele nopţii. În sfârşit Dimitrie sorin Pană scrie o poezie clasică în care Curg lacrimi din cuvinte...
Partea a doua a cărţii, poate cea mai consistentă, intitulată De la suflet la suflet, ne prezintă 40 de autori de poezie şi proză care au scris în aceşti trei ani în siteul Negru pe alb. Fiecare are închinate câteva pagini care încep cu un moto ce caracterizează autorul. Iată-i: Anca Tănase, Agafia Drăgan, Dumitru Ichim, Angi Cristea, Stelu Pop, Silvana Cojocăraşu, Crina Geambaşu, Constantin Mironescu, Maria Nicolescu, Ovidiu Cristian Dinică, Diana Dăscălescu, Augustin Jianu, Gheorghe Pârlea, Romeo Nicolae Ştefănescu, Valentin Irimia, Mihai Marian, Elena Spătaru, Valentin Tufan, Gillda Stoian, Adrian Scrimint, Ioan Borşa, Rodica Constantonescu, Maria Ileana Tănase, Liliana Badea Cârstea, Elena Vornicescu, Popa Vanda Ines, Lucia Dragoş, Claudia Elena Peter, Naan Lea, Anişoara Iordache, Sil Vio Aury, Georgeta Nedelcu, Anca Trăistaru, Lioara Macovei, Cristian Ghica, Teodora Noje, Leliu Nicolae Vălăreanu, Mihaela Cojocaru, Mircea Coroş şi, cu voia dumneavoastră, autorul acestor rânduri, Ion Ionescu- Bucovu, care închide acest pluton. Şi care dintr-o eroare a editorului mi-a atribuit un calificativ care nu-mi aparţine, acela de „savant”.
N-am să mă refer la calitatea versurilor, nu e nici locul aici şi nici timpul pentru a analiza pe fiecare în parte. Totuşi o privire generală aruncată peste aceste creaţii trebuie să fie făcută.
Ne izbeşte la aceşti poeţi fiorul liric care se revarsă peste tot, o irupere poetică asemănătoare arderii unui meteor. Majoritatea poeţilor se încadrează în categoria reflexivilor, cu poeme de factură modernă, cu un peisaj liric variat, mai ales baroc. Remarc şi metafore comune, tocite, cu lună, stele, şi alte marafeturi, care nu-şi mai găsesc locul în poezia actuală, saturată de asemenea imagini. De asemeni prea mult vaiet în aceste poezii, iubirea- ca temă universală- nu mai are aerul romantic de altădată. Nu toţi sunt originali, dar tind să fie ghizi spre versul elevat, cultivând cu respect caracterul etern al artei fără canoane. Găsim la ei câte ceva din Pillat, Fundoianu, Nichita, Ilarie Voronca, Macedonski şi alţii, dar mai puţină originalitate. Ca să ieşi din contingent, trebuie să vii cu noul atât în vers cât şi în metaforă. Poezia nu mai e ce-a fost. Câteodată e nebunie, joc satanic ca la Baudelaire, ardere de cuvinte, joc tartanic care ne pune inimile pe foc. S-a dus vremea trediţionaliştilor mioritici, nepricepând că poezia nouă antidogmatică, sfidează regulile gramaticii, având în centru zbaterile existenţei umane, agresată de noua ordine.
Dar e de ajuns cât am scris, prefer să mă opresc ca să nu plictisesc cititorul.
Doar o singură observaţie: În graba cu care s-a scris cartea, îi lipseşte ceea ce e mai important, un cuprins care i-ar fi înlesnit cititorului căutările preferate.
ION IONESCU-BUCOVU
-->
Răspunsuri