O conferinţă care nu a avut loc
Domnilor şi Doamnelor,
Sunt copleşit de oportunitatea de a vorbi, acum, cu ocazia prezentării fotografiilor lui Willi Pragher luate la Bucureşti în timpul pogromului din 1941. Avem în faţă o mărturie istorică vizuală minuţioasă, de o rară magnitudine şi importanţă, care ne poartă prin lumea haosului şi a destrămării morale şi fizice în România belică. Nu numai evreii, familile şi copiii lor au fost molestaţi dar şi afacerile lor distruse, locurile de cult, sinagogile care sunt locul de întâlnire, de rugăciune şi informare a unui popor alungat şi persecutat timp de secole.
Povestea pe care vreau să o relatez înminutele care îmi stau la dispoziţie, nu este legată de vreo sinagogă anume şi rostul ei în viaţa mea ci este o poveste a frustrării evreilor din România, în anii în care am copilărit şi am înţeles că sunt altfel. Diferit de ceilalţi. Încet încet, cărămidă peste cărămidă am înţeles că se întâmplă ceva neamului meu, nevoit să-şi ascundă credinţa. De la o vârstă fragedă, locuiam cu părinţii şi bunicii dinpartea mamei într-un apartament modest în centrul Bucureştiului. Părinţii mei nu erau religioşi, nu puteau fi, în sistemul punitiv aplicat de regimul comunist. Dar anumite discuţii şi obiecte semnalizau existenţa unei tradiţii, o alta decât cea acceptată de vecinii mei creştini. Curios, mă întrebam ce rost au cele două sfeşnice de argint nefolosite, păstrate sus peste un dulap, de ce bunicul ţine ascuns în sertarul de la noptieră o cupa încrustată cu litere ciudate şi ce se ascunde în cutiuţa ţintită pe tocul uşii, pe care bunicul o mângâiala venire sau la plecare. Aceste nedumeriri se acumulau, dar timind fiind din fire nu le cercetam. Într-o zi au apărut nişte meseriaşicărând scânduri mari şi placaje din care au construit 2 lăzi enorme cu mirosul plăcut, proaspăt al lemnului de brad, în care îmi plăcea săîntru şi să mă joc. Pe scări vecinii şuşoteau: pleacă jidanii la Palestina... Deci noi suntem jidani, mi-am spus resemnat, dar ce o fi asta Palestina? Aveam doar 6 ani când părinţii mei au făcut cerere de plecare pentru Israel. O primă reacţie a fost vizita administratorului de bloc, "e membru de partid" spunea mama, a venit să discute ceva cu tata, în bucătărie. Nu ştiu ce au vorbit dar îmi amintesc că tata a ieşitdin bucătărie roşu la faţă şi ne-a spus că trebuie să demontăm imediat mezuza de la uşa. Nu era bine văzută de tovarăşul administrator.
Evreii erau sancţionaţi pentru orice. Sinagogile închise sau demolate. Singura legătură a familiei mele cu religia iudaică era postul anual de Yom Kipour. Părinţii şi-au pierdut slujbele şi au fost obligaţi la "muncă de jos". În blocul nostru se petreceau lucruri ciudate. Un domn de la ultimul etaj a dispărut fără urmă. Se zvonea că a fost arestat pentru vina de a asculta radio Europa Liberă. Anii treceau, lăzile noastre din lemn s-au umplut cu cărţi şi haine pentru plecarea visată, dar care an de an, era refuzată în ciuda demersurilor repetate. Ştiam deja că sunt evreu, purtam un ciudat nume de famile, iar colegii din clasa primară o confirmau, rugându-mă să le aduc din pasca ovreiască pe care familia mea o primea de Pesah, de la comunitate.
În casă chiar se vorbea să mi se facă ceva numit barmitzwa, lucru care mă înspăimânta prin însuşi misterul unui ritual esoteric, străin mie. Dar lucrurile iau imediat o întorsătură foarte rea. Bunicul meu, Ilie Kopolovici, născut la Roman, fusese proprietarul unei mici afaceri cu trei lucrători - o modestă presă de ulei de floarea soarelui care asigura existenţa lui, a soţiei cât şi educaţia celor două fete. Comuniştii i-au confiscat presa de ulei, bunicul a fost catalogat exploatator capitalist, şi i s-a refuzat dreptul la muncă. Aşa se face că în anii '60 că să-şi întreţină familia evreul Ilie Kopolovici a fost nevoit să facă tot felul de munici ingrate, temporare, expediente şi improvizaţii cum numai supravieţuirea te împinge. Un ultim job a fost confecţionarea de pungi din hârtie de ziar, pentru ambalat legume şi fructe, livrate vânzătorilor agricoli din piaţă. Într-o zi oarecare (probabil în anul 1959), întors de la şcoală găsesc pe mama şi pe bunica plângând în sufragerie. Înţeleg, cineva l-a denunţat pe bunicul că foloseşte la pungile produse ilegal ziarul partidului - Scânteia - o ofensă pentru care a fost arestat, anchetat şi bătut de securişti cu pumnii în cap. Bietul om era în internat în spital, la Filantropia şi momentan inconştient.
Poate că aş fi uitat detaliile acestui incident nefericit dacă la două-trei zile după internare, bunicul trezit din şocul bătăii, se adreseză celor din jur în limba spaniolă. Mama mea se întorcea bulversată de la vizitele la spital, nedumerită de acest fenomen inexplicabil. De unde ştie bunicul limba spaniolă? Omul nu învăţase limbi străine şi nu părăsise niciodată România.
Azi inteleg că este vorba de memoria colectivă, fapt pe care l-am lămurit mult mai târziu, după cercetarea istoriei drumului evreilor spre România. În memoria bunicului meu voi pomeni pe scurt despre istoria Bucureştiului evreiesc şi cele câteva sinagogi care funcţionau pe vremea lui.
Din remarcabila carte scrisă de doctor Felica Waldman: "Personaje şi poveşti din Bucureştiul Sefard" învăţăm despre lunga odisee a poporului evreu izgonit de inchiziţia spaniolă în 1492 şi drumul luat spre alte meleaguri. O mare parte din cei goniţi trec prin Austria, Ungaria, Germania că să se stabilească în Polonia, pe atunci tolerantă. Evreii spanioli se stabilesc în Grecia la Saloniki, Nicopole, Rusciuk cât şiîn Imperiul Otoman. De preferinţă erau zarafi, doctori, meseriaşi, fabricanţi de arme, diplomaţi. Vorbeau Ladino, o limba derivată dinspaniolă, folosită în 30 de ţări din Balcani, Turcia, Italia, Maroc şi Franţa. Sub suzeranitatea principatelor Româneşti imperiului Otoman, o fracţiune a evreilor de rit sefard migrează în Valahia. Deşi bine văzuţi la Istambul unde erau acreditaţi bancheri sau comercianţi, în Moldova şi Valahia evreii suferă persecuţii şi discriminare. Emigraţia masivă către Bucureşti s-a produs mai cu seama după Unirea Principatelor. Noii veniţi s-au aşezat în jurul zonei locuite de evrei de rit spaniol pe străzile Sf. Vineri, Văcăreşti, Mircea Vodă, Anton Pann, începutul Caii Dudeşti. Cei de rit askenaz vorbeau limba germanăşi idiş. Apar cimitire şi case de rugăciuni separate. În Ardeal se construiesc sinagogi mici, numite shil, care serveau de şcoli pentru evrei. Evreii polonezi apar masiv în Bucureşti în secolul 19, ei construiesc prima sinagogă ortodoxă în 1846 şi mai târziu Templul Coral de la Sfânta Vineri. În stradă Mămulari se ridică Templul Unirea Sfânta, Sinagogă Croitorilor şi o baie tradiţională (mikve).
O sinagogă mare se află în stradă Adamache. Între străzile Moşilor şi Taica Lazăr se găseau cele mai multe afaceri evreieşti. Erau cafenele, magazine, case de rugăciuni, prăvălii diverse care serveau o populaţie foarte densă de oameni săraci, proletari, mici meseriaşi. Evreii cei mai săraci aveau ca ocupaţie croitoria, tinichigeria, vopsitoria. Alţii erau cizmari, curelari, tapiţeri, geamgii, frizeri. Cartierul Văcăreşti era unul din cele mai sărace, cunoscut mai ales prin negustorii de haine vechi şi Hala de vechituri, demolată în 1930. În Secolul 19 apar meseriaşi mai înstăriţi care posedau case cu prăvălii la parter şi locuinţe plasate la etaj. Erau de predilecţie blănari, pantofari, fierari, tinichigii, dulgheri, câţiva erau negustori de instrumente muzicale.
Calea Văcăreşti devine inima cartierul evreiesc. Evreii formau cea mai numeroasă comunitate minoritară din Bucureşti - aproape 11% dinpopulaţia oraşului în perioada interbelică. Cartierul evreiesc alcătuia o zona compactă pe malul stâng al Dâmboviţei, axa centrală fiindCalea Văcăreşti şi începutul Caii Dudeşti. În anii 30 funcţionau în Bucureşti circa 130 de sinagogi şi şiluri. Erau acolo ceainării caredupă ora şase seară, indiferent de vreme erau pline, se ascultau la gramofon cântece religioase evreieşti. Existau lăptării şi măcelariitradiţionale (unde se vindea carne kasher).
La începutul secolului 20 evreii produc arte, avangarde, ziaristică, participă intens la viaţa culturală şi politică a ţării.
Dar politica antisemită a guvernului Goga - Cuza duce la pierderea cetăţeniei pentru circa 200.000 de evrei. În August 1940 se legiferează legi inspirate de politică de la Nurenberg şi se interzic căsătoriile mixte între evrei şi ne-evrei. Evreii sunt excluşi din asociaţii, şcoli, teatre. Apar rebeliuni legionare care au dus la incendierea Templului Spaniol din stradă Negru Vodă, distrus apoi complet. Templul Coral (în stil maur după un model de sinagogă vieneză) a fost devastat în 1941. O revoltă contra generalului Antonescu se transformă în pogrom, calea Văcăreşti fiind în centrul animozităţilor.
Din această perioada neagră au rămas mărturiile fotografului Willy Pragher (1908 -1992) reporter german care a făcut multe fotografii în România. Este fiul unui inginer chimist imigrat în Bucureşti şi al unei nemţoaice. Opera sa, de aproximativ un milion de fotografii se află la Arhivele de Stat Freiburg şi cuprinde circa 110 000 de fotografii pe hârtie şi câteva sute de mii de negative de film. Întâmplarea face că Pragher se află la Bucureşti în ianuarie 1941.
Fotograful a fost martor la ceea ce avea să fie cunoscut în istorie drept „Rebeliunea Legionară„. Între 21 şi 23 ianuarie 1941 au avut loc confruntări violente între Garda de Fier şi trupele lui Antonescu. Printre cei care au avut de suferit de pe urmă acestor confruntări, a fost comunitatea evreiască din Bucureşti. Zonele cu populaţie mozaică au fost vandalizate, sinagogile şi templele incendiate, magazinele devastate. Manifestările violente împotriva populaţiei evreieşti poartă numele de „Pogromul de la Bucureşti”. Au fost devastate 1274 prăvălii, ateliere şi apartamente evreieşti în Bucureşti. După cel de-al doilea război mondial o mare parte din evrei pleacă din România spre Israel şi din cei 70.000 de evrei Bucureşteni rămân pe loc circa 4000.
Domnilor şi Doamnelor,
Am să închei aici, revenind la anii copilăriei mele în Bucureşti. La puţine luni după agresiunea din 1959 bunicul meu a decedat, iar barmitzwa mea a fost anulată sine die. În anul 1972, după exact 20 de ani de aşteptare a vizei tata a căpătat un telefon, cineva îl anunţa despre marea noastră eliberare. Let my people go ! Aşa că am demarat în pripă, ambalând avutul nostru în lăzile de brad care au aşteptat ca şi mine 20 de ani. Am plecat, fără a privi înapoi, exact ca evreii care l-au urmat pe Moshe spre libertate. Aveam 25 de ani şi încă nu pusesem piciorul într-o sinagogă. În Israel, primul meu drum a fost la Ierusalim, la Zidul Plângerii. Aşa s-a închis un cerc. Altele vor urma.
Va mulţumesc pentru atenţie,
Adrian Grauenfels 2017
Foto: Willi Pragher
-->
Răspunsuri