Clişeu ce nu se uită
Ultima noapte s-a sfârşit, ca multe altele. Noaptea, ultima noapte îşi lua zborul, lăsând loc zorilor aducători de lumină. Din ochii nostri, dar şi ai cerului, picurau lacrimi reci, fără întrerupere. Peste tot tăcerea îngheta speranţa. Zorii sfâşiau sufletul şi sângerau gândul de a mai fi. Liniştea croia drumuri cu sâfârşit apropiat, pentru o călătorie fără capăt, fără cale de întoarcere. Destinul îşi striga menirea, ca un tot stăpânitor, fără a cunoaşte mila omenească. Orele se grăbeau rostogolindu-se pe caldaramul vieţii, ca nişte mărgele perfect rotunde. Hăul îşi deschidea porţile şi îmbrăţişa o viaţă curmată prea devreme, o viaţă trăită numai pentru a dărui bunătate şi dragoste.
Privirile nu mai distingeau culoarea, totul devenise mut, fără viaţă, fără sens. În pântecul gândului sălăşuiau vise negre, ce solfegiau muzici triste de adio. Buzele murmurau rugi fără glas, fără noimă fără destinatar. Lumea se prăbuşise în nonculoare, iar auzul nu mai primea decât suflarea morţii. Lacrimile se transformau în cristale de gheaţă, sângele pulsa anemic fără dorinţa de a mai fi cald. Suflul sacadat dintr-un trup fără puterea de a lupta era singurul zgomot perceptibil din acele clipe, care adormise orice speranţă, orice durere, orice simţire. Neputinţa în faţa sorţii era singura simţire.
Eram singuri cu Dumnezeu. El ne-a dat binecuvântarea într-o iubire fără seamăn, El ne-a luat-o. A plecat spre împărăţia nedorită, ca o pasăre prăbuşită în neputinţă, dar fără ţipătul acesteia, fără o ultimă licărire. A plecat primind lumina de dincolo.
urmeaza...
-->
Răspunsuri
frumos
multumesc Ioan...
Felicitări!
multumesc Lenus...