Prizonierul din cafea
Se înalţă oboseala din mine
Ca norul de pe munte, sau ceaţa din văi,
Când se amestecă norul cu ceaţă. Undeva sus
(Pe la mijoc de codru verde),
Ţi-am trecut ţie o parte din povară clipei
De-acum (care e dulce), din povară clipei de ieri,
Un ieri lung-prelung.
Stau cu un pahar cu „toc înalt” în mână
Din care am sorbit doar cafea.
Ar trebui să încep să scriu şi eu cu tocul,
Versuri cu toc înalt, e frumos zici,
Dar acestea ce sunt?
Orice prilej de a-ţi spune te iubesc e nimerit
Deci un toast dis-de-dimineaţă
Cu o cupă de cafea.
Să închinăm acest pahar pentru tot ce vedem în jur.
„Or să creadă că e patriotică”. Şi, ce, nu e?
Mă gândesc la această cameră.
La această măreaţă dezordine, care apropie oamenii
Pentru vecie.
Sunt clipele cu care ne răscumpărăm viaţa
Cum muntele plăteşte cu ferigi dreptul la stânci,
Plătim aceaste mici gungureli, oftaturi, snopeli
(Leşinaţi, înviaţi cu apă şi înfăşuraţi în trei cearşafuri!)
Urcuşul spre culmea de unde ne vedem noi cel mai bine,
Noi cei întregi, noi cei adevăraţi, noi cei de
La ţărmul dragostei -
Nu simţiţi undeva, departe, un val izbind ţărmul?
Lasă pe mal alge mototolite,
Ca foile pe care încerc să te
Descriu şi care s-au învălmăşit
Printre cearşafuri, perne -
Ce voiam să spun? Asta. Atât.
„E foarte bine”. „Bineînţeles”.
-->
Răspunsuri
Bună dimineața!