Prologul unui picnic estival (povestire)
Mă apropii de mașină puțin agitat. Îmi caut pachetul de țigări, dar inutil. Îl zăresc pe bord. Deschid ușa și intru fără să spun nimic. Scot o țigară și-o aprind, făcând abstracție de prichindeii de pe bancheta din spate. Soția mă privește descumpănită.
– Lasă, Andrei, vom merge în Bușteni.
– Nu, ați promis că stăm în Sinaia, se aud piticii din spate.
– Nu sunt locuri la hotel...
– Cine-a zis că vrea la hotel? afirmă în glumă Andra.
– Și unde vrei să dormin, dragă Andra? Sub cerul liber?
– Da! Da! Da! se-ntrece-n repetiții micuțul Matei.
În fața lor, Lavinia zâmbește cu subînțeles. N-am înțeles mare lucru din siguranța ei, dar posibil, ca o mamă grijulie să fi pus și cortul în portbagaj. Ce-om face cu el la mare nu știu, însă acum ar fi aur curat.
– Uite cum facem, copii. Dacă mama ne confirmă că avem și cortul în portbagaj, mergem la pizza.
– Să stăm în cort și să mâncăm pizza? E caraghios, Andrei! Nu vrei să facem un grătar?
– O-ho-ho! Și foc de tabără, tati?
– Daaa...
– Vrem grătar! Vrem grătar! strigă copiii.
Planurile fiind discutate în colectiv, cumpărăm de la cel mai apropiat market două caserole de carne feliată și una de cârnăciori și ieșim din Sinaia. Am descoperit o poieniță drăguță și puțin retrasă. Pentru o noapte e suficient de bine. Lavinia cu micuții instalează cortul, iar eu, un bucătar convins, întorc deja hălcile de carne pe cealaltă parte și pun lângă ele și bucățile de cârnăciori. Sincronizarea e aproape perfectă, când cortul e ridicat, cina e gata. Din pricina țânțarilor, care se hrănesc cu mirosul fripturii, Andra și Matei ciugulesc din carne în cort. Lavinia, fată de oraș, preferă să-și ia cina-n mașină. Eu, ca un țăran, mușc din carne gata-gata să mă frig la limbă, lângă foc.
Deasupra mea, cerul inundat de fum se pregătește de culcare. Noaptea, ca o doamnă tăcută și misterioasă, se lasă peste poieniță. Luna, nu știu din ce motive, refuză să se-arate. Vântul, precum un cavaler singuratic, împrăștie mirosul de friptură printre brazii adormiți. În cort liniștea s-a instalat de ceva timp, iar Lavinia cucăie în mașină. Nu o deranjez. Sting focul și intru-n cort lângă copii. Andra deschide ochii, dar îi fac semn să doarmă. Arunc cât-colo farfurioarele de unică folosință de unde-au mâncat prichindeii și trag fermoarul cortului, așezându-mă confortabil pentru somn. Adorm greu. N-aș putea spune cât timp am dormit, însă mă trezesc brusc simțind pași lângă cort. O fi Lavinia? Mă ridic, trag fermoarul cortului și ce să vezi? O namilă de urs linge blidele.
Șoc. Blocaj. Reacții rapide, în care nu mă regăsesc.
Ies din cort ca Robin Hood și-mi înfoi mușchii de la brațe, fără să-mi dau seama că animalul are de cinci ori greutatea mea. Scot un sunet de luptă scurt, sec și provocator. Ursul nu mă bagă inițial în seamă, căci e preocupat cu resturile de cărniță lăsată de copii. Mă apropii de el, fără să îmi dau seama de pericol. În momentul când sunt la doi pași de el, mă privește în ochi și mormăie. Corpul meu reacționează ciudat. Simt cum îmi cresc gheare în prelungirea mâinilor și... în loc să tremur, mă năpustesc la gâtul lui moș Martin, înfigându-i-le până dincolo de blana caldă și ușor țepoasă. Se prăbușește la pământ. Îmi vine să plâng, dar mă rezum la un scurt oftat, privindu-mi mâinile pline de sânge. Ghearele dispăruseră. Tremur. Caut o sticlă cu apă, pentru a șterge urmele măcelului, apoi transpirat și bulversat intru în cort. N-aș știi dacă am leșinat sau am adormit,dar... mi-am salvat familia!
– Tati, tati, trezește-te! A murit un urs lângă cortul nostru...
– Ce? Cum? Când? silabisesc frecându-mă la ochi.
– Ce facem, Andrei?
– Nu știu. Nu-i treaba noastră. Plecăm la mare!
– Și pe urs cine-l îngroapă, tati? mă întreabă Andra puțin supărată.
– Ei, na. Acum vreți să mă faceți și... popă sau gropar?
Copiii râd, dar nu știu ce-i în sufletul meu. Lavinia bănuie ea ceva, însă n-ar putea crede c-am făcut „măcel”. Pledez non-stop împotriva violenței de orice fel. Îmi aprind o țigară și-n timp ce scutur scrumul îmi privesc mâinile. Să am oare puteri supranaturale? Am fost în altă viață pisică sălbatică? N-are importanță atâta timp cât „am salvat de la pieire” zâmbetul copiilor mei. Conserv procesele de conștiință și împrumut puțin curaj din cetina brazilor și mă trezesc vorbind:
– Gata, plecăm trupă!
– Și cu ursul ce facem, Andrei?
– Doar nu vrei să-l luăm cu noi?
– Nicidecum, dar...
– Bine, bine. Am înțeles. În timp ce voi strângeți cortul, eu adun restul. Apoi, fie ce-o fi...
– Nu vrei să sunăm la Ocolul Silvic sau la protecția animalelor?
– Nu știu, mă depășește problema și... pierdem o zi de plajă.
– Dar, Andrei...
– Ok, dragă. Vom opri la Ocolul Silvic și le vom spune c-am văzut un urs fără suflare, când copiii au vrut să facă pipi. Doar nu vrei să le spunem că ne-am luptat cu un urs? Cine ne-ar crede?
Simulez o durere de stomac și o las pe Lavinia la volan, argumentându-i că așa pot da fuguța la Ocolul Silvic să explic situația.
Dar n-a fost așa de simplu. A trebuit să dau o declarație sub semnătură, m-au legitimat și-a trebuit să las și-un număr de telefon.
Suntem pe Autostrada Soarelui și se simte mirosul de vacanță. Copiii cântă în spate, iar Lavinia, ostenită de șofat, doarme pe scaunul din dreapta mea. Mă apelează un număr necunoscut cu prefix de Brașov. Cu inima cât un purice răspund, apoi un zâmbet mi se instalează pe chipul răvășit de stres. Respir ușurat și calc accelerația încercând să recuperez timpul pierdut cu declarațiile.
– Copii, ursul trăiește și pădurarul mi-a mulțumit că i-am avertizat la timp.
Nu sunt în stare să ascult nici apelativele prichindeilor, nici dojana soției și caut o melodie potrivită în memoria smartphonului. Tot copiii sunt cei care fredonează, secondându-l pe Tudor Chirilă: „Singura noastră scăpare/Să rămânem toți la mare.”
Soarele pătrunde obraznic printre draperiile albastre, sugerându-mi că iar am pierdut răsăritul. Mă ridic din pat șocat. Cei trei membri ai familiei mele zac, sfârtecați fără suflare, într-o baltă de sânge. Caut telefonul să sun la 112. Din greșeală privirea mea se intersectează cu fața oglinzii care atârnă pe perete și nu mă regăsesc. Lacrimi îmi curg pe... blana de urs, în timp ce mă prăbușesc ca o cârpă. Mă pipăi, mă pișc și descopăr un urs brun veritabil care mi-a invadat trupul.
-->
Răspunsuri
Cafea n-ai primit Martin?
Îți dau eu una călduță.
Nu lua „mierea” iar clandestin,
Ia mai bine o ceșcuță.
Mulțumesc tuturor pentru apreciere.
39 paragrafe, 88 rânduri
Prologul unui picnic estival - Pop Dorina 2.docx