Dorina Pop - Răpirea sau... giumbușlucuri estivale (schiță umoristică)
– Te iubesc, Malvina, dar știi că n-am posibilitatea să te duc în Madagascar...
– Atunci, te părăsesc!
– De ce? Pentru tine e mai importantă o excursie exotică decât sentimentele mele? De unde dracu să scot atâția bani? Poker nu știu să joc, iar din salariul meu de stagiar de abia apuc să văd marea noastră.
– Și dacă-ți spun cum să facem rost de bani, te execuți?
– Depinde...
– Mă iubești sau nu mă iubești?
– Dar, Malvina, iubirea după gratii ar fi ca o frecție la piciorul de lemn. Asta-ți dorești?
– Vreau în Madagascar și cu asta basta! Ori joci cum spun eu, ori... pași pe covoraș, băiețel!
Au trecut trei săptămâni de când m-am despărțit de Malvina și viața începe să-și intre în normal. Asta dacă exclud cele două apeluri primite de la tatăl ei, șeful Jandarmeriei. Ce-a fost în capul meu când m-am încurcat cu o așa fată? Dar... încă o iubesc! Remediul? Altă fată... poate Anca Șimon, colega mea. Ce-ar fi s-o invit în weekend pe litoral? Eu singur, ea singură, am putea croșeta o idilă la malul mării.
Și marea ne îmbrățișează singurătățile, acceptându-ne așa cum ne-am dus – doi timizi, cu gândurile aiurea. Așa ne și întoarcem în București. Solitari, dar cu zâmbetul pe buze și-un ușor bronz pe piele. Trenul se urnește cu greu din Constanța, însă partenera mea, fiind de gardă mâine, își pune căștile în urechi și-ncearcă să doarmă. O las și ies pe hol la o țigară. Din compartimentul învecinat cineva-mi face cu mâna. Mă fac că nu văd, căci grupul pare destul de gălăgios. Dorind să rămân doar eu cu gândurile mele dezordonate și multe, mă retrag cu două geamuri mai spre ușă.
– Augustin, de ce nu-mi răspunzi la salut?
– Malvina?
– În carne și oase! Mergeai cumva la baie? Te însoțesc...
Și sentimentele încurcate-n dorință nu ajung până la cabina de toaletă, ci se furișează, împreună cu noi, în compartimentul întunecat de lângă ușă. Timpul fuge printre noi cum lunecă șinele pe calea ferată. Nu-l luăm în seamă până când smartphonul fetei indică faptul că-i apelată. Aranjându-și hainele și părul, se ridică în picioare și răspunde sec și scurt, apoi se uită lung la mine.
– Ne vedem mâine seară, în Gara de Nord. Plecăm la munte...
– Recepționat, răspund mai mult în glumă.
Secundele au îmbrăcat frumos orele, iar noaptea dansând cu ziua îmi tot repeta: „Mergi la munte? Du-te!” Nu răspund, căci nu-mi stă-n caracter să dialoghez cu timpul, însă ca un cățeluș de pluș accept situația în forma ei brută. În fond, ce-am de pierdut? Doar o iubesc...
În gară, mi-l prezintă pe verișorul ei Marcu, care cică se plictisește de moarte în București și știe o cabană mai retrasă, lângă Breaza. Va fi ghidul nostru.
– Augustin, ne jucăm de-a răpirea? întreabă puțin tâmp Marcu.
– De unde ți-a venit ideea asta? Mai bine căutăm ceva de mâncare.
– Sună interesant, băieți! Cum facem?
– Vrei să te răpesc, Malvina? Cred că s-a-ntâmplat vice-versa.
– Te-am adus eu cu forța la munte?
– Li-niș-te! silabisește Marcu. Uitați cum facem. Tu ești răpitorul și-ți pui sacul ăsta pe moacă să nu fi recunoscut. Ia și pistotul ăsta și ameninț-o. Stai liniștit că-i doar o jucărie! Iar tu, duduie, îți imaginezi că vorbești cu tat-tu și-i spui că ești răpită și dacă nu virează 50 000 de euroi în contul pe care-l scriu eu pe cartonul ăsta te va omorî. Smiorcăie-te să fie plauzibilă scena. Dacă-ți iese poți să dai la teatru...
– Te-ai țâcnit? Pe mine să nu contați! afirm puțin suspicios.
– Dar Augustin, e doar o joacă și tu o simplă marionetă. Eu sunt victima ta!
Și ca un fraier de gară, intru-n jocul lor fără să calculez urmările. Îmi pun sacul pe cap și-o ameninț pe Malvina cu pistolul, strângând-o ușor și de gât. Biata fată tremură milogindu-se cică tatălui ei să-i plătească răscumpărarea. Ar fi bună ca actriță.
– Gata! Am transpirat, afirm eu în timp ce arunc sacul în primul tufiș și-mi aranjez părul cu mâna dreaptă.
– Băieți ce-ați zice de o tochitură cu mămăliguță?
– Sună bine.
Și seara s-a lungit mult la terasă, cu tochitură și vin. Nici nu mai știu cum am aterizat în cameră. Norocul meu e că-i vară și nu ninge, căci altfel pe brânci ajungeam. Noaptea a trecut ca și când n-ar fi fost, dar durerea mea de cap persistă. Mă ridic și merg la baie. Mă spăl pe față și parcă aș face și-un duș. Revin în cameră să-l înștiințez pe camaradul meu și să-mi iau un prosop mare, dar... surpriză, Marcu nu-i în cameră. Privirea mea zărește întâmplător un bilețel pe măsuță, în fața ecranului televizorului. Îl citesc și dau cu piciorul nervos în pat. Auzi la ei: „Te pupăm pe portofel, din Madagascar. Malvina și Marcu” Pe bune? Deci joaca de-a răpirea a fost reală? Cât de prost pot să fiu! Și acum ce să fac? Să fug la București, uitând de tot sau să-l sun rapid pe tatăl Malvinei? Iau telecomanda și mă arunc pe pat, cu gândurile împrăștiate. Zac ca o plantă privind tavanul încăperii până când aud pași în cameră. O pereche de cătușe mă caută insistent. E inutil să mă împotrivesc sau să fac vreun gest necugetat. Întind mâinile să văd dacă-s pe măsura mea și tac. Ușa camerei de hotel se deschise și un bărbat impunător, îmbrăcat în uniformă, pășește hotărât spre mine.
– Unde-i Malvina?
– Prin... Madagascar?!
– Îți bați joc de mine? Arestați-l!
Ce vară nebună! De la mare, la munte. De la joaca de-a răpirea spre... arestul poliției?
-->
Răspunsuri
Felicitări! Frumos, duios și de folos!
E o bucurie să vă simt aproape, domnule Nitu Constantin. Vă mulțumesc.
34 paragrafe, 77 linii
Dorina Pop - Răpirea sau... giumbușlucuri estivale (schiță umoristi...
Vă mulțumesc pentru promovare, domnule Muntean.
Îți mulțumesc pentru popas și apreciere, dragă Vladimir.