Retorică

[Maria Calinescu]

Dezbrăcată de trecut,
Țintuită de zidurile
Reci ale destinului,
Îmi simt respirația
Ca într-un glob de sticlă,
De care trebuie să am grijă
Să nu se sfărâme.
Ştiu, că acolo înăuntru
Mocnește încă viață
Cu vise şi speranțe, care ard
De dorința zilei de mâine,
Iar brațele,
Brațele înălțate spre cer,
Cer îngăduința divinității
Să-și deschidă harul milostiv
Şi în picurii de rouă
Să-și verse puritatea peste
O viață nouă.
Din slava lui să-mi deseneze
Arcul protector,
Aura sfântă,
Să lase vulturii să-ntindă aripi
Peste umbra nopții,
Ca îngerii să-mi cânte
Duiosul imn de prea’mplinire,
Ocrotitor,
C-aşa e-n legea firii.
Să ningă-apoi petale roz de trandafir,
Din ele sa îmi fac potir
Crustat cu fire de iubire,
Brodat cu-a stelelor sclipire,
Să-mpartă soarta mea în doua,
În ieri şi azi
Trecut şi viață nouă.
Învăluită în prezent,
Să simt cum pulsul inimii
Își schimba ritmul,
Dorința iese din corsetul gândirii,
Vede iarăși culoarea fiecărui anotimp,
Aude cum omenirea știe să se bucure
De râsul de copil,
De zborul lin de fluturi
Când colorează zarea.
Să îmi dezlege întrebarea
Pe care nu avem curajul s-o rostim:
- Când viața-i mult prea scurtă,
Se merită, să n-o trăim?