Plânse zgomotos, strigându-şi furia şi ruşinea, deschizând zăgazurile sufetului, de unde evadară tumultuoase sentimente brutale, violente, de nestăpânit. Strângea cu putere umărul bărbatului, de parcă ar fi vrut să-l zdrobească, în timp ce el nu se clintea, suportând cu stoicism demn de toată lauda, ca şi cum ar fi luat asupra sa vina tuturor bărbaţilor, sperând să câştige pentru ei absolvirea păcatelor.
După un timp, plânsul ei deveni o tânguire fără vlagă şi din când în când, scotea câte un scâncet scurt printre dinţii încleştaţi.
Bărbatul realiză că femeia se află în stare de şoc şi simţind cum strânsoarea crispată a braţelor ei slăbeşte, eliberându-i umărul, o cuprinse cu braţul de după talie şi o conduse pe o bancă aflată în apropiere. Îi ridică bărbia şi cu o bucată dintr-un prosop de hârtie, pe care-o smulse grăbit dintr-un suport aflat în apropiere, încercă să-i cureţe machiajul care se întinsese pe toată faţa. Ea privea în gol secătuită de energie şi de voinţă, cuprinsă de o sfârşeală plină de deznădejde.
O privi îngrijorat. Habar nu avea ce ar trebui să facă.
- Poate ar trebui să mergem la spital, sugeră el.
Ea înghiţi în sec, cu greutate şi păru că încearcă să se adune.
- Nu-i nevoie. Nu sunt rănită. Trupeşte, cel puţin… Mândria mea, în schimb, e făcută zob. Nenorocitul ăla m-a transformat dintr-o femeie, într-o cârpa murdară… N-o să mai am niciodată încredere într-un bărbat!
Tânărul coborâ privirea şi Anne, realizând dintr-odată că a făcut o gafă se grăbi să dreagă lucrurile.
- Îmi cer scuze! Ce lucru stupid am spus!
Însă el zâmbi binevoitor şi o asigură, cu o înclinare a capului, că înţelege.
- Din moment ce nu vrei să te duc la spital, sper că-mi vei permite să te conduc acasă.
- Nu-i nevoie, se opuse ea. Voi lua un taxi.
- Nici vorbă! N-aş avea linişte tot întrebându-mă dacă ai ajuns acasă în siguranţă. Aşa că vezi, n-o fac pentru dumneata, ci motivul meu este întru totul egoist, liniştea mea.
Ea zâmbi înduioşată de blândeţea din vocea bărbatului acesta, apărut de nici unde pe post de înger salvator .
Îi acceptă oferta.
Mai târziu, instalată comod pe bancheta din spate a limuzinei necunoscutului, reuşi să se liniştească întrucâtva. Deschise pe jumătate geamul limuzinei şi un aer răcoros, cu aroma dulceagă de frunze, dădu buzna în interior. Inspiră cu putere şi simţi că forţa îi revine. Vântul iscat din senin, aşa cum se întâmplă adesea vara, alerga febril printre frunzele copacilor, mângâindu-le ca un iubit pătimaş, făcându-le să susure dulce, lovindu-se unele de altele, în tremuratul lor voluptos. Pielea i se infioră şi cuprinsă de un frison rece închise geamul.
După ce dădu indicaţii şoferului cu privire la adresă, salvatorul ei care stătea pe bancheta opusă, în faţa ei, se adânci într-o discuţie telefonică, aparent despre chestiuni serioase, judecând după expresia gravă a chipului său.
Profitând de faptul că atenţia lui nu era îndreptată asupra ei, Anne îl studie pe furiş.
Era înalt, cu trup mlădios, musculos, iar tenul rumen, bronzat, sugera faptul că omul petrecea mult timp în aer liber. Părul negru, ondulat, încadra un chip armonios alcătuit, cu nas drept, pomeţi înalţi, buze pline, bine conturate, senzuale. Simţind o tulburare stranie, de sorginte necunoscută, Anne încercă să-şi mute privirea de la bărbat, dar o făcu o secundă prea târziu, pentru că ochii lui o fixară cu irisurile verzi, străbătute de vinişoare aurii, la fel de strălucitoare ca lava incandescentă. Stătură aşa o vreme, privindu-se în tăcere şi Anne nu reuşi să-şi smulgă privirea dintr-a lui până când el nu se uită în altă parte. O stânjeneală bizară se insinuă între ei şi nu-si mai spuseră nimic până când limuzina opri în faţa clădirii în care Anne locuia.
Bărbatul o conduse până în faţa uşii apartamentului, în ciuda protestelor ei, care sugerau că îl deranjase peste măsură şi că dacă ar fi lăsat-o în faţa porţii imobilului ar fi fost mai mult decât suficient. El aduse iar în discuţie ``liniştea`` lui, spunând că nici chip nu va fi s-o obţină până n-o ştia în siguranţa, în securitatea propriei case.
Înainte ca Anne să închidă uşa el îi oferi o carte de vizită, invitând-o să-l sune oricând, pentru orice nevoie ar fi avut.
În apartamentul ei, rămasă singură, se trânti pe canapea, epuizată. Simţi o aromă de parfum masculin. Atunci îşi dădu seama că uitase să înapoieze sacoul salvatorului ei.
Îşi aruncă ochii pe cartea de vizită.
``Mason Hart``
Şi în afară de vreo două numere de telefon, nici o altă informaţie.
Supărarea Annei la adresa Marei nu ţinu mult, pentru că după aflarea veştii, pe biata fată puse stăpânire o asemenea mâhnire, încât Anne se temu pentru sănătatea ei, aşa că o primi din nou în braţele sale şi propuse să dea uitării nefericitul eveniment.
Mara pornise un scandal monstru cu Robert, iubitul ei, acuzându-l şi făcându-l răspunzător pentru trauma care-i zguduise prietena. Acesta se jură pe toţi sfinţii că habar nu avea de metehnele ascunse ale colegului său, Adonis, acesta trecând drept un om cu minţile întregi, pe lângă colegii săi. Pentru a-şi putea îmbuna iubita, Robert, care avea o funcţie suficient de înaltă în compania la care lucra, reuşi să obţină transferul lui Adonis într-o filială în alt oraş, iar în felul acesta lucrurile se calmară şi toţi redeveniră prieteni.
Încetul cu încetul, Anne reuşi să uite grozăvia ce i se întâmplase, iar coşmarurile pe care le avusese din noaptea aceea se răriră până când dispărură cu totul. Trecerea timpului vindecă orice durere şi Anne nu făcea excepţie.
Nu-l mai întâlnise pe Mason din seara aceea, dar uneori, străfulgerarea magnetică a acelor ochi verzi îi tulbura visele, făcând-o să se trezească udă leorcă de transpiraţie, neştiind ce i se întâmplă. Cu toate acestea, se trezea dimineaţa însufleţită, plină de speranţe fără nume, neclare şi imprecise, dar care reuşeau să-i insufle o poftă nebună de viaţă. Obişnuita paloare a chipului dispăruse, lăsând în loc un obraz proaspăt şi îmbujorat; firea închisă şi introvertită a fetei se preschimbase într-una sociabilă şi plăcută, atrăgându-i pe cei din jur, care parcă, abia atunci o observau pentru prima oară.
Colegii îşi dădeau cu presupusul în legătură cu schimbarea fetei, iar în vestiare, comentariile de genul ``E îndrăgostită, mai mult ca sigur!`` erau nelipsite.
Unii dintre colegii de sex opus se arătară mai dornici decât în trecut de a sta în preajma ei, căutându-i compania în mod asiduu, atraşi de făptura ei luminoasă precum fluturii nopţii de lumina felinarelor. Nimeni n-ar fi putut spune că ochii ei deveniră mai frumoşi, buzele - mai senzuale, formele - mai apetisante, dar un anume farmec plutea, nou, în jurul ei şi fără să facă nimic remarcabil, reuşea să atragă.
Ca orice schimbare în bine, nu era văzută cu ochi buni de toată lumea, aşa că, fără să vrea, Anne se pricopsi cu antipatia câtorva colege, fete frumoase , mândre posesoare ale unor trupuri sculpturale, al căror atribut principal, nimeni n-ar fi putut jura, că ar fi fost inteligenţa. Nici nu păreau că asta le-ar deranja într-o prea mare măsură. Pentru ele, un chip de păpuşă şi un bust generos erau tot ce aveau nevoie pentru a avea o viaţă lipsită de griji şi a răzbate prin hăţişul traiului de zi cu zi. Şi pentru unele dintre ele, chiar era.
Desigur, nu toate erau croite după acelaşi calapod, printre fete fiind şi câteva atractive din punctul de vedere al caracterului.
Una dintre ele era Irene, o fată nu prea înăltuţă, dar bine clădită, care avea în supraveghere bazinul de înot. Judecând după ochii migdalaţi, se putea bănui că are rădăcini asiatice, dar cum nu-i plăcea să vorbească despre sine, nimeni nu ştia cu certitudine dacă aşa era. N-o prea vedeai zâmbind, îşi făcea meseria exemplar, strict, având un fel de duritate în felul de a fi, care nu te învita deloc să zăboveşti prea mult în preajma ei.
La început, Anne simţise simpatie pentru ea doar dintr-un singur motiv: auzise cum ceilalţi colegi o bârfeau şi inventau poveşti care de care mai strigătoare la cer, în lipsa oricăror informaţii cu iz de adevăr. Anne îi dispreţuia pentru mintea lor îngustă şi răutatea de care dădeau dovadă de câte ori se aflau în apropierea cuiva care nu le împărtăşea viziunea uşuratică despre viaţă. Cu timpul, ea şi Irene se cunoscură mai bine şi dezvoltară o prietenie şi afecţiune aproape frăţească.
Într-una din zile, la ora prânzului, în cantina imensă de la subsolul clădirii, Anne lua masa împreună cu un grup de colege. Nu erau chiar dintre preferatele ei, dar fu strigată şi rugată să li se alăture când o văzură trecând cu tava pe lângă ele. Se aşeză şi începu să mănânce încet, ascultându-le binevoitoare sporovăiala despre câte în lună şi-n stele.
Cea mai vorbăreaţă din grup era Carrie, o tânără de-o frumuseţe nepământeană, aproape. Părul blond auriu, dat de natură cu generozitate încadra un chip proaspăt şi rumen, atât de bine proporţionat încât nu-i găseai cusur. Ochii albaştrii, care uneori deveneau violeţi aveau o formă alungită, midgalată, întregeau portetul unei tinere femei, pe care mulţi dintre romanticii pictori din trecut ar fi vrut-o drept model.
Sala de fitness de care se ocupa era vecină cu a Annei, cele două fiind despărţite doar de-o foaie imensă de geam. Cei mai mulţi dintre cursanţii ei erau bărbaţi, cuceriţi pe de-a întregul de farmecele tinerei lor instructoare, motiv pentru care se făceau deseori glume pe seama ei.
- Anne, spuse Carrie la un moment dat, când ni-l prezinţi şi nouă?
Anne fu luată prin surprindere.
- Pe cine?
- Cum…pe cine? Pe EL! spuse Carrie accentuând ultimul cuvânt. Anne roşi ca un copil prins în timp ce făcea un lucru interzis. Se strădui să-şi recapete stăpânirea de sine, rugându-se să nu-şi trădeze emoţia.
- Nu există nici un EL! spuse ea cu un ton pe care îl dorea cât mai detaşat.
Carrie o privi cercetătoare, necrezând, desigur, nici o vorbă din cele spuse de Anne. Curiozitatea o măcina însă, în legătură cu identitatea celui ce se arătase atras de-o fată atât de ştearsă precum era Anne, căci de bună seamă, ea aşa o considera şi ar fi fost mirată dacă oricine altcineva ar fi putut avea o opinie contrarie. În acel moment un alt grup zgomotos de instructori îşi făcu apariţia în sală şi tinerii se răsfirară pe la mese. Greg, un tânăr cu o statură atletică, instructorul de la sala de forţă se aşeză lângă ele, după ce o întrebă din priviri pe Anne, dacă poate lua loc lângă ea. Salută prietenos şi se înfruptă înfometat din bunătăţile din farfurie.
- Oh, Greg, mănânci ca un porc! exclamă Carrie, privind la tânăr cu un aer dezgustat.
Acesta îşi văzu în continuare de îndeletnicirea lui, ignorând-o cu desăvârşire pe frumoasa blondă. Doar privi o clipă la Anne, iar aceasta îi zâmbi, în semn de scuză , parcă, pentru vorbele spuse de Carrie. Deşi se simţea stânjenită de tonul cu care blonda se adresase tânărului, Anne simţi uşurare când atenţia acesteia se mută de la ea, la Greg.
- Hm, pufni Carrie, uite-o pe banala de Irene! Cred că la sala de înot le angajează după un singur criteriu: să fie cât mai urâte!
Anne simţi o strângere de inimă auzind pe cineva vorbind în acest fel despre prietena ei. Irene se afla singură la o masă, adâncită în lectura unei cărţi în timp ce mânca. Habar nu avea că devenise obiectul curiozităţii grupului. Vru s-o contrazică pe Carrie, dar fu întreruptă.
- Irene nu-i urâtă deloc! se auzi deodată vocea lui Greg, spre mirarea tuturor.
Rostise cele de mai sus, fără să-şi ridice privirea din farfurie, total nepăsător la faptul că biata Carrie se înroşise toată, de furie, pentru că fusese contrazisă.
Sarah simţi o simpatie spontană pentru Greg şi zâmbi în sinea ei. Era de aceeaşi părere cu el. Poate că Irene nu era o frumuseţe după tiparele superficiale din zilele noastre, dar cu siguranţă avea ceva special.
- Spuneţi voi fetelor, îşi căuta Carrie aliaţi, nu-i Irene urâtă?
Nici una dintre fete nu îndrăznea să răspundă. Carrie reprezenta pentru ele un fel de lider al grupului, dar nici nu erau atât de viciate sufleteşte încât să lovească într-o colegă ce nu le făcuse rău niciodată.
- Mie mi se pare că-i chiar drăguţă! spuse Anne. Şi apoi frumuseţea e ceva relativ, fiecare dintre noi o vede în feluri diferite.
- Frumuseţea se afla în ochii celui ce priveşte! spuse Greg cu acelaşi ton şi cu aceeaşi lipsă de implicare în problema ce chinuia grupul.
Anne îl privi cu recunoştinţă, căci zărind privirea dezaprobatoare a lui Carrie, se gândi că un aliat i-ar prinde bine.
- Mai taci, naiba, Greg! exclamă Carrie furioasă. Ţi-a căzut vreo carte în cap, în ultima vreme?
- Mi-a căzut, din fericire, şi ar fi bine dacă ţi s-ar întâmpla şi ţie din când în când! răspunse Greg cu o mină serioasă pe chip, ţintuind-o pe Carrie cu o privire de gheaţă.
Simţind că se sufocă de furie, Carrie se ridică şi după ce aruncă un şerveţel folosit în farfuria plină a lui Greg, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă ca o furtună. Celelalte fete, încurcate de întorsătura pe care o luase discuţia, îşi cerură nişte scuze precipitate şi dispărură. La masă rămăseseră doar Anne şi Greg.
- Pf! Ce temperament! Mă tem că ţi-ai găsit un duşman în Carrie, spuse Greg într-un târziu.
Anne zâmbi şi privindu-l cu prietenie, răspunse:
- Dă Doamne, să fie asta singura mea problemă!
Greg zâmbi la rândul lui şi întorcând privirea spre locul în care stătea Irene, total absorbită de cartea din faţa ei, spuse, cu o inflexiune ciudată în voce:
- Chiar cred că Irene e o fată drăguţă! Să nu crezi că am spus-o doar cu intenţia de a o enerva pe Carrie, ceea ce, te asigur, mi-a făcut mare plăcere…
Anne privi şi ea înspre Irene. Probabil că lectura era una deosebit de agreabilă, judecând după seninătatea expresiei sale şi zâmbetul indecis ce-i juca pe buze.
- Hai să mergem la ea, spuse Anne ridicându-se, oricum am rămas doar noi doi aici.
Greg se întoarse brusc către tava cu mâncare din faţa lui şi refuză propunerea Annei, pe motiv că deja întârziase la curs.
Anne ştia că nu era vorba de nici un curs, fiecare instructor având o pauză de aproape doua ore după masa de prânz, în care se ocupau de chestiuni administrative, dar observând că buna dispoziţie a tânărului dispăruse brusc odată cu nevinovata întrebare, nu-l mai agasă şi luându-şi rămas bun de la el se îndreptă spre Irene.
Seara se lăsa blând peste oraş, aducând o boare uşoară, răcoroasă, semn că toamna îşi încerca puterile, făcându-şi debutul cu timiditate. Frunzişul copacilor era încă verde, dar strălucirea verii dispărea uşor din venele lor arse de soare.
Luminile stridente ale magazinelor făceau ca totul să pară strălucitor, îmbiindu-te să zăboveşti şi să te scalzi în scânteierea lor gălbuie. Terasele erau pline ochi, iar trotuarele gemeau de trecători grăbiţi sau de gură-cască, ieşiţi doar să se bucure de seara minunată.
Vechii Anne i s-ar fi părut enervantă toată această aglomeraţie, dar azi o găsea încântătoare şi plină de viaţă.
Ca de atâtea alte ori, îi plăcea să străbată drumul spre casă pe jos şi mergea încet, fără să se grăbească. Gândul îi zbură din nou la Mason, pe care nu-l mai văzuse şi de care nu mai auzise nimic, din seara în care o salvase din mâinile lui Adonis. Sacoul lui se odihnea pe un umeraş , în dormitorul ei şi obişnuia să-l privească în fiecare seară, înainte de a adormi, imaginându-şi fel şi fel de ocazii, care de care mai romantice, în care ar fi putut să i-l înapoieze. Savura plimbarea, pierdută în gândurile ei când deodată tresări, simţind o palmă grea pe umăr. Se întoarse şi dădu cu ochii de Greg.
- Te-am speriat? Iartă-mă! se scuză el.
Anne îi zâmbi şi-l asigură din priviri că totul este în regulă.
- Merg în aceeaşi direcţie. Te superi dacă te însoţesc?
- Nici vorbă! se grăbi Anne să-l asigure, deşi nu era întru totul adevărat. Se simţea oarecum frustrată pentru că fusese atât de brutal întreruptă din visare.
- Zâmbeai…începu Greg, apoi văzând expresia întrebătoare de pe chipul feţei se grăbi să completeze: Zâmbeai de una singură! Probabil te gândeai la ceva plăcut…
O privi, parcă aşteptând un răspuns, dar fata nu se grăbea să i-l dea. Ea doar zâmbea, uşor jenată de a fi fost surprinsă.
- Am înţeles! Nu vrei să spui! râse Greg ducându-şi două degete la buze, petrecându-le dintr-un colţ în celălalt al gurii, ca şi când ar fi închis un fermoar.
- Aşa e! Nu vreau! spuse Anne, amuzată de gestul lui.
- Fie, spuse Greg făcând un gest teatral, larg, cu mâna, îţi voi permite să-ţi păstrezi secretul! Mă simt mărinimos astă seară!
- Mulţumesc, domnule! răspunse Anne râzând şi înclinând capul la fel de teatral.
Acest mic moment amuzant, reuşi să spargă stratul fin de reţinere pe care Anne îl mai simţea, totuşi, faţă de tânăr. În afară de momentul de după amiază, când şezuse alături de ea în sala de mese, nu mai avusese ocazia să interacţioneze cu el mai departe de nivelul de simpli colegi, care schimbă saluturi politicoase sau sunt obligaţi să interacţioneze datorită faptului că împart acelaşi loc de muncă. Greg era un tânăr de statură medie, bine clădit, cu umeri laţi, musculoşi şi cu un chip deosebit de plăcut, nefiind neapărat frumos. Trăsăturile lui neregulate formau un întreg atractiv, masculin şi probabil, intimidant pentru cei mai puţin dăruiţi de la natură cu atribute fizice.
- Îmi spui atât de candid, verde-n faţă, că nu vrei să-mi spui la ce te gândeai! spuse Greg amuzat. De admirat! Ai fi putut să-mi spui o minciună nevinovată, care să-mi potolească din curiozitate!
- Nu am nici un interes să te mint!
- Dacă ai fi avut vreunul…ai fi făcut-o?
- Fără îndoială!
Greg râse.
- Uneori, adevărul este brutal! spuse el.
- Sau chiar inutil! completă Anne.
- Exact!
- Nietzsche spunea că adevărul e o minciună…
- Se prea poate să fie aşa, dacă până şi filosofii au dezbătut subiectul.
- Oh, da! Oamenii au fost mereu fascinaţi de minciună, respectiv, de adevăr. Minciuna unuia poate fi adevărul altuia şi invers. Nu eşti de acord?
- Îţi mărturisesc că n-am zăbovit niciodată prea profund asupra subiectului, dar acum că te aud, sunt obligată să fiu de acord cu tine.
- Minţi acum? întrebă Greg râzând.
Anne râse şi ea, surprinsă de cât de bine se simţea în prezenţa tânărului. Îl privi din cap până în picioare, ridicându-şi o sprânceană, în mod ostentativ.
- Şi eu care te credeam doar un pachet de muşchi! spuse în glumă.
Greg scoase o exclamaţie şi prefăcându-se ofensat, o ciupi uşor de umăr, după care râse.
Îşi continuară drumul, unul lângă celălalt, discutând în felul acesta, când serios, când amuzându-se, până când ajunseră în faţa imobilului în care Anne locuia. Îşi luară rămas bun în cei mai amicali termeni după care fiecare îşi văzu de ale lui.
Ajunsese de zece minute în apartament şi tocmai se pregătea să intre sub duş, când auzi soneria uşii de la intrare. Îşi puse iute un halat şi merse să deschidă, bombănind nemulţumită, dar, în faţa uşii deschise, rămase înmărmurită.
În cadrul uşii, cu ambele coate ridicate şi sprijinite de cele două laturi verticale ale tocului, se afla Mason, arătând seducător într-o cămaşă albă, vaporoasă, descheiată până mai sus de talie. Ţinea într-o mână o sticlă de şampanie şi în cealaltă, două pahare. O privi admirativ , scoţând un fluierat de apreciere. Anne îşi strânse mai bine halatul pe corp.
- Ai de gând să mă inviţi înăuntru sau mă aşez aici, în faţa uşii tale? întrebă el amuzat văzând că ea nu reacţionează în nici un fel.
Înviorată iute de gândul că vreun vecin l-ar putea zări pe Mason atârnat de uşa ei, Anne îl apucă de braţ şi îl trase în apartament, după care privi îngrijorată pe hol. Se linişti imediat văzând că nu-i nici ţipenie.
- Dumnezeule! Cum umbli aşa, în văzul lumii? Dacă te vedeau vecinii? îl certă ea.
El chicoti şi se trânti pe canapeaua moale din camera de zi. Lăsă sticla şi paharele jos, pe covor şi întinse o mâna către Sarah.
- Vino! Aşează-te lângă mine. Am ceva pentru tine!
Ea îl privea încruntată încă şi strângându-şi mâinile pe lângă corp, refuză să dea curs invitaţiei.
- Hai! Vino!
Ea se apropie şi prinzându-i mâna se aşeză lângă el. Fiind atât de aproape simţi o aromă de parfum amestecată cu alta, de şampanie, venind dinspre el. Când privi sticla de şampanie misterul fu elucidat, căci era goală pe jumătate.
După ce se căută o vreme prin buzunare, cu reflexele încetinite de consumul de alcool, Mason găsi într-unul din ele ceea ce căuta. O cutiuţă lunguiaţă, îmbrăcată în catifea violet. O deschise şi o întinse fetei. Înăuntru se afla un medalion pe care se aflau încrustate diamante mici, formând numele ei, Anne. Pe cealaltă faţetă a medaliei se aflau înscrise iniţialele numelui lui.
Micuţa bijuterie era o adevărată operă de artă si Anne o studia cu privirea înfrigurată de emoţie. Nu era un dar oarecare, era unul personalizat, semn că se gândise la ea. Nu-şi amintea să-i fi spus cum o cheamă, dar totuşi prenumele ei strălucea acum pe această bucăţică rotundă de aur. Nu înţelegea nimic.
- Nu-l pot accepta! spuse ea deodată, punând medalionul înapoi în cutie.
Se ridică de lângă el şi îşi împreună din nou mâinile, plimbându-se agitată în jurul canapelei.
- De ce nu poţi accepta? E un dar de la un prieten, nu te obligă la nimic! se miră el.
- Prieten? Ne-am văzut o singură dată acum câteva luni şi de atunci n-am mai auzit de tine, până acum…când apari beat la uşa mea!
- Chiar dacă nu ne-am mai văzut, ştiu ce ai făcut în fiecare zi…, spuse el, dar se opri brusc părând ca regretă că nu şi-a ţinut gura.
O privi cu un aer spăşit.
- Ce!? M-ai urmărit? strigă ea uluită.
- Nu eu personal, ci oamenii mei! Am vrut să mă asigur că eşti în siguranţă. De exemplu azi, erai foarte în siguranţă cu tipul acela! Păreaţi că vă înţelegeţi foarte bine!
Anne rămase fără cuvinte. Îl privea năucită,cu ochii măriţi de surpriză, nevenindu-i să creadă ce aude.
- Cu ce drept ai făcut asta? se răsti ea. Crezi că dacă m-ai salvat atunci, ai drepturi asupra mea? Doamne! Am scăpat de un nebun şi am dat peste altul! Mult mai periculos, se pare!
El o privea cu un aer de vinovăţie, splendid jucată în ochii aceia verzi. Îl privi şi ea, înfruntându-l, dar asta nu dură mult, căci sub privirea aceea stranie, care parcă îi învingea gândurile, controlându-le, furia ei se topea mai rapid decât gheaţa sub razele toride ale soarelui.
- Uite, ce e, reîncepu ea, cu ton mult mai moale de data aceasta, nu eşti dator să mă protejezi. De fapt eu îţi sunt datoare…
- Aşa-i! sări el. Îmi datorezi viaţa!
- Ei, acum să nu exagerăm! spuse ea amuzată. Individul nu m-ar fi ucis…probabil!
- Bine! Ai dreptate! Te-am salvat de la o partidă de sex, aşa că îmi datorezi una!
Anne izbucni in râs.
- M-ai salvat de la o bătaie bună aşa că asta îţi datorez! Şi dacă mai scoţi vreo prostie pe gură, ţi-o administrez chiar acum!
Mason râse.
- E timpul să plec, spuse el încercând, fără, prea mare succes, să se ridice de pe canapea. La naiba! Am nevoie de o gură de alcool!
Întinse mâna după şampanie, dar Anne fu mai iute, îndepărtând sticla din faţa lui.
- Ai băut destul! Întinde-te, cât timp îţi fac o cafea!
El nu protestă şi se lăsă ajutat. Se lungi pe canapea, iar Anne îi potrivi o perna sub cap. El oftă de plăcere.
- Mulţumesc, îmi place să mă îngrijeşti aşa! spuse el zâmbind larg. Anne! o strigă în timp ce ea se îndrepta spre bucătărie.
- Da.
- Cine era bărbatul acela?
Ea zâmbi, după care, fără să-i răspundă, se întoarse pe călcâie, dispărând pe uşa bucătăriei.
Peste câteva minute, întorcându-se în camera de zi, cu o ceaşcă aburindă de cafea pe o tavă, îl găsi pe Mason dormind liniştit, respirând uşor şi regulat. Lăsă tava din mână şi se apropie de el privindu-l îndelung. Încercă să-i scoată pantofii fără să-l trezească şi tocmai când crezu că reuşise îi auzi vocea.
- Mă dezbraci? Ce intenţii ai cu mine? întrebă el amuzat.
- Nu-ţi face iluzii că voi abuza de tine! i-o întoarse ea.
- Oh! Păcat! M-ai întristat!
Anne râse, în timp ce el, cu o expresie de dezamăgire simulată pe chip, se cuibări mai comod pe pernă. Îl înveli cu o pătură uşoară şi în curând adormi din nou. Închise lumina şi zăbovi o clipă, privindu-l. Luna arunca umbre argintii pe chipul lui frumos, făcându-l să pară straniu, din altă lume. Cum stătea aşa şi-l privea, îi trecu prin minte că nimic din ce se întâmpla acum nu era real şi totul nu era decât rodul imaginaţiei ei bogate, aşa că întinse mâna spre chipul lui şi şovăind, îi atinse uşor obrazul.
Era cât se poate de real şi nu rezistă tentaţiei de a prelungi călătoria senzorială a degetelor. Îi atinse bărbia puternică şi tot corpul îi fu străbătut de un fior electrizant. Parcă având o voinţă a lor, degetele se opriră pe buzele bărbatului. Înţepeni când buzele lui se ţuguiară uşor şi depuseră un sărut pe degetele ei. Îşi retrase mâna cu iuţeală, îngrozită de gândul că el a surprins-o, dar nimic altceva nu mai urmă gestului lui. Respira la fel de regulat şi mimica feţei lui era liniştită, a unui om cufundat într-un somn dulce şi odihnitor.
Se retrase în dormitor şi tulburată, se băgă în pat. Reuşi cu greu să adoarmă, gândurile îndreptându-se, încăpăţânate, spre neaşteptatul musafir care dormea în camera alăturată.
Dimineaţa se trezi devreme, cu intenţia de a pregăti micul dejun pentru ea şi oaspete, dar descoperi, cu oarecare dezamăgire, că el plecase deja. Găsi în schimb, pe canapea, un trandafir roşu, cutia de catifea în care se afla medalionul şi un bilet. Îl despături plină de nerăbdare şi citi cu sufletul la gură.
``Îţi mulţumesc pentru ospitalitate şi te rog să mă ierţi pentru obrăznicia de a apărea la tine în situaţia în care mă aflăm. Nu aveam nici un drept, iar tu te-ai purtat impecabil. Iartă-mă pentru că am pus să fii urmărită, dar nu-ţi promit că n-o s-o mai fac! De asemenea nu am nici un drept să fiu gelos, dar …uite că sunt!
Te rog să accepţi medalionul. După ce ţi-am distrus seara întreagă, îl meriţi mai mult decât oricând. Ţi-l ofer din tot sufletul şi nicicând nu mi-a făcut mai mare plăcere să ofer un cadou. Dacă nu-l accepţi mă vei forţa să-l ofer mamei mele, pe care o cheamă Louise, în timp ce pe medalion scrie Anne! Îţi dai seama în ce necazuri mă bagi?
Zâmbeşti? Atunci sunt pe drumul cel bun!
P.S. Diseară eşti invitată la operă! La ora opt să fii gata!
Cu dragoste, Mason. ``
-va urma-
-->
Răspunsuri
Un stil inconfundabil...
Frumos, astept urmarea
Plina de romantism si sensibilitate,sa vedem urmarea.
Minunată proză...Felicitări!
frumos, astept cu nerabdare urmarea...