Numai babe și moșnegi la cafeneaua scriitorilor! N-ai vedea un chip fresh, neted, tineresc, Doamne ferește! Hârcă lângă hârcă, babalâc lângă babalâc, să juri că-i concurs de zbârcituri. Toți poeți! Na, românul s-a născut poet, iar dacă nu-i poet din fașă, nu-i bai, se face când îl năpădesc iernile pe la tâmple. Între două epitete facem schimb de rețete mai mult sau mai puțin naturiste și ne înșirăm bolile ca pe niște victorii, parcă am luptat să le avem!
Aseară, domnul Damian, fost primar al urbei, ne-a cinstit c-un poem închinat răposatei soții și-o vișinată. Lung poemul, bună vișinata! Săptămâna trecută i-am omenit eu: tartă cu prune, dulce-acrișoară să te lingi pe degete, nu alta. I-am desfătat și cu ceva versuri, întoarse din penița lui Dinescu, dar cum interpretarea mea a fost magistrală, iar audiența foarte politicoasă, am primit doar laudațio.
Mi-s tânără, Domnule, mi-s tânără!
Și vinul mă dezmiardă
Și ochii sclavi îmi duc poemele prin sânge
Cum aș putea întoarce domnița care-am fost
Când trupu-mi înflorește și doar uitarea plânge?
Cafeneaua se află între Casa Armatei și salonul de frumusețe al doamnei Lucreția, mărginite toate aceste trei lăcașuri de Parcul Gazel, iar Parcul Gazel mărginit de două coloane a câte unsprezece trepte fiecare. Doar dacă știi zbura sau teleporta scapi de corvoada treptelor. Cum nu știu nici una, nici alta, mă gândesc cu cât drag i-aș face coliva arhitectului de-a proiectat minunăția de unșpe scări fără lift!
Plăcerea de a conversa, de a cunoaște persoane noi, probabilitatea de a întâlni un colonel, un general (ador generalii!) m-a determinat să fac pe naiba-n patru și să acced la seratele culturale, care se țin în fiecare joi de la ora șaptesprezece. Dumnezeu să-l odihnească pe-al meu, cred că-i mândru tare, văzându-mă din ceruri cum îi drămuiesc pensioara de fochist: pălărie din fetru de lână cu bor nobil, stilou nemțesc, o suită de volume în proză și versuri, sticluță cu parfum, sticluță cu parfum și sticluță cu parfum.
Încetul cu încetul, mai ascultând, mai citind, mai însăilând și eu câteva versuri, de pe la unii, de pe la alții, din suita ce-am achiziționat-o, am încropit în șase luni trei texte. Bunișoare! De mi-aș alina și sufletul c-un ,,bunișor,, , unul gradat cu patru stele, o, Doamne, altă muză nu mi-ar trebui! Momentan mă mulțumesc cu peisajul și starea pe care o oferă cu atâta generozitate Manolo Nebunu, un lunatic cu câlți în loc de păr, potop de câlți în capul lui, își face veacul prin parc scârțâind dintr-o muzicuță ,, Sanie cu zurgălăi,, , ba tolănit pe cartoane, ba țopăind ca o marionetă cu vreo sfoară ruptă sau cu păpușarul turmentat. Îl apucă mereu nostalgiile, după epoca de aur și primul bărbat al țării, după iarnă-n toiul verii, după vară-n buza toamnei, bodogănind jălanii, mărșăluind în tălpile goale sau bătând mătănii . Îl mai omenesc c-un bănuț, c-un colăcel de sufletul lui Gicuță, i-am dat și încălțări și izmene de la al meu, iar când sunt în pană de idei, ce să fac, mi-l fac muză pe Manolo Nebunu!
,,Nebun, da sunt nebun, dar lume, dacă
N-ar fi nebuni ai fi de tot săracă,
Ți s-ar usca și ramuri și tulpină
De n-ai avea prin ei, sus, rădăcină
Și-ai fi de tot comună și banală
Și viața ți-ar fi searbădă și goală
Căci cei cuminți n-ar face rod nici unii
De n-ar muri în locul lor nebunii,,( Demostene Andronescu)
Nu mi-am însușit versurile, nici măsluit, le-am dat doar citire, omagiind strădania autorului, m-am băgat în seamă, scăldându-l în lumini poetice pe Manolo cu ajutorul bătrânului Demostene.
Domnul fost primar, care, fie vorba între noi, își sulemenește barba și-n salonul Lucreției și-n fața doamnei Valeria, sufletul seratelor noastre literare, mă felicită pentru ,,tăria de caracter de a reda versurile originale fără nicio ingerință personală,, . Ptiu! Cine s-o mai uita la el! Eu măcar recunosc când le-ntorc din penița cuiva, n-o dau cotită că mi-a rămas în creier nu-ș ce metaforă și pe nepusă veste iacăt-o și la mine-n poezie!
Când credeam că nimic bun nu mi se poate întâmpla, vecinătatea cafenelei cu Casa Armatei dezamăgindu-mă total, alt pretendent mai de soi n-am bifat, cu excepția primarului arvunit însă de altele, a răsărit soarele și pe strada mea.
Serveam cafeaua singură, singurică, într-o dimineață de marți, pe la orele unsprezece, după obicei la aceeași măsuță, cu ochii pierduți pe geam și cu gândurile la praznicul ce urma să-l fac, când o privire albastră s-a abătut asupra mea. Spun că s-a abătut pentru că mi-a apărut așa din senin la masă: înalt cum îi șade bine omului, nu tu plop, lungan, scheleabră, nu tu bicisnic, piticanie, croit parcă pentru boiul meu, nici prea scundă, nici prea-naltă și cu forme din belșug. Belșug i-a pus și lui Dumnezeu pe trup: umerii tăiați cu dalta, palma lată îi acoperă juma de piept, că-și ține dreapta la inimă (în semn de respect, cred) chipul milităros, tuns soldățește, nu mi-l pot închipui altfel decât cu arma în mână. Și cum îi pică costumul pe el! Ca turnat! Alain Delon ce mai poartă cu atâta eleganță un costum! Poți ghici portofelul în buzunarul pantalonilor, buzunar bombat ușor, fără a stărui prea mult cu privirea în acea zonă periculoasă pentru o femeie vulnerabilă ca mine.
Se spune că e bine să te rogi la cei plecați și să le faci de rânduială, firește, dar e bine să le spui și păsurile tale, iar ei pun vorbă bună la Doamne pentru tine și ți se-mplinesc visele. Mi l-o fi trimis Gicuță?
-Sărut mâna!
-Bună dimineața! Ne cunoaștem?
-Da. Nu mă recunoașteți? E curios lucru cum într-o fracțiune de secundă îți poate trece prin fața ochilor aproape toată viața. O iau din tinerețe, iubiții care-au fost îi mai ajustez cu ceva ani, riduri și fire albe, dar nu aduce niciunul cu Adonis, pentru că ,, ochi albaștri,, e un zeu. Nu vreau să-i par prea accesibilă, așa încât îl invit să ia loc cu o doză de indiferență pe care mă străduiesc mult s-o afișez . Cum mi s-adună fluturii în stomac, dacă ar ști, uit de indiferență și-i zâmbesc cu tot alaiul meu de lepidoptere ce-mi înflăcărează obrajii și inima. Răspund aproape rușinată:
-Nnu.
-Sunteți scriitoare nouă că anul trecut nu v-am văzut la cenaclu. Are ceva în privire, parcă râde și cu ochii, zâmbetul ascunzându-se între mustața de culoarea untului și barbișonul perfect întreținut. Și-un parfum, Dumnezeule, și Gicuță-al meu se parfuma, dar misteriosul acesta zici c-a fost îmbăiat în iasomie. Mă apucă ciuda, cafeneaua-i goală, nu-i nimeni să mă vadă într-o companie atât de plăcută.
-Și totuși, cine sunteți? Am răscolit prin minte, dar nimic, poate sunteți cunoștință cu răposatul meu soț? În ruptul capului nu-mi doresc să fie vreun sărăntoc de-al soțului, nici nu-l bănui a fi fitecine, ținuta ireproșabilă convingându-mă de acest aspect, dar am vrut să știe că mi-s văduvă.
-Surpriză! Doar atât ciripește zeul meu înviorându-și untul din mustață și barbișon.
Am sorbit cafeaua moleculă cu moleculă pentru a mai lungi momentul, langoșul l-am mâncat împreună, mai mult el, eu doar ce-am ciugulit câteva firmituri, iar într-o clipă mai îndrăzneață i-am șters două fire de zahăr pudră rătăcite-n barbă.
Nimeni în parcul Gazel. Ni-meni! Ce-or face cucoanele mele în casă, una nu-și plimbă câinele, mâța, nepotul? Una?! La brațul comandorului și pălăria-mi șade mai bine, și mersul mi-e mai sigur, doar unsprezece trepte am coborât? Așa puține?
Mă conduce galant acasă și petrecem câteva ore împreună. Nu, nu m-a abuzat, nici prostioare n-am făcut, Doru, între timp i-am aflat numele, păstrându-și misterul și respectul față de mine, intacte amândouă. N-am pus geană pe geană toată noaptea, am râs, am plâns, mi-am pus toate trăirile pe hârtie, iar versurile parcă s-au scris singure : ,, O, zeul meu cu ochi de dor!,, .
Când lumânărelele îți mai încap pe tortul aniversar , vezi viața într-un fel, când nu-ți mai încap și-ți lipsesc doar vreo patru decade din secol, mama ei de viață, mama ei de scurtătură, mai vrei un dram de dulceață, să-ți împarți grijile, reumaticul, aritmiile , așternutul cu cineva! Să fi murit în zori tot era ceva, muream încântată, pur și simplu eram încântată de viața mea, de ce promitea să fie viața mea, dar n-a fost să fie, la ora zece, pe cât se poate de vie urcam treptele parcului Gazel îndreptându-mă spre cafenea. Parcul Gazel, nu știu de unde-i vine numele, are în centru două ronduri mititele c-o băncuță între ele. Lângă băncuță , Doru, Adonis al meu. Nu prea înțeleg de ce mă așteaptă acolo, cafeneaua fiind în partea opusă, dar pășesc spre el ca spre altar. E atât de frumos! O fi dimineața de mai vinovată sau insomnia, am o ușoară amețeală , tremur ca o fetișcană de șaisprezece ani, mi-e să nu mă comport la fel și să cad în penibil, când penibilul mi se așterne la picioare. Alain Delon, zeul nopții mele de zbucium, își bagă mâna în buzunarul pantalonului, scoate din el o muzicuță și-ncepe să-mi zuruiască ,, Sanie cu zurgălăi,, .Nu-și ia ochii de la mine cât lălăiește-n muzicuță, pornește-a-și bâțâi picioarele, a le arunca în stânga și-n dreapta ca lovit de streche, iar când pricep, când destram vălul de mister cu privire la persoana lui, zeul de-am crezut că-i zeu mă cuprinde în brațe, ridicându-mă o palmă de la pământ:
-Sunt eu ,doamnă, Manolo Nebunu ! V-am zis că-i surpriză? V-am zis! Doamna Lucreția m-a făcut gigea la salon!
*
Morala? Nu știu care-i. De mi-ar trâmbița-o cineva în urechi și tot n-aș auzi-o, atât de tare-mi sfârâie sufletul! Am cerut prea mult, am îndrăznit prea mult?
,, O, zeul meu cu ochi de dor
Prin lume veșnic călător
Haide, vino descântând
Să-ți fiu stea, să-mi fii cuvânt! ,,
categorii forum
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
Acest răspuns a fost șters.
-->
Răspunsuri
Un semn de lectură.