Selecţii pentru revista Chronos nr. 25 (mar. 2015 - tinereţe, mărţişor, femeie)

titlu:

Balada unui tată

Sătul de suferinţă, la o poartă,
Şi-aşteaptă fiica, azi, acelaşi tată.
De-o vreme-l macină singurătatea...
N-are odihnă ziua şi nici noaptea.
Răpus de bătrâneţe plânge încă,
Şi cât e rana-n suflet de adâncă!
O surdă suferinţă îl apasă:
I-e dor de fiica nevenită-acasă
S-a dus departe-n lume-n ţări străine
S-a dus... şi dacă-ar şti acum că vine...
Şi-ascunde faţa-n palme... parcă plânge...
Cine-ar putea durerea să-i alunge?
- Da bună ziua, biet bătrân, ţi-oi spune,
Căci nu ştiu cum ţi-or zice după nume.
(Îşi ridică privirea-nlăcrămată)
- Să-ţi fie ziua bună, dragă tată!
- Aş poposi în poarta casei tale,
Mi-e sete şi mi-e cald şi mi-este foame...
Cu mâna tremurândă-i prinse mâna;
- Vino în casă, iaca, stă bătrâna.
Ţi-om pune masa, iar de ţi-o fi sete
Te-aşteaptă vinu-n ploscă, mai băiete.
- Ţi-oi mulţumi, da spune-mi cum îţi spune
Om bun demult îndepărtat de lume.
- Mi-s Ion al lui Ion, aşa mă cheamă
Şi anii mi-s trecuţi de-acum în palmă
Cu lacrima şi cu sudoarea plată
Am dat să pot avea şi eu o fată
- "Departe-i", zise el şi prinse-a geme
"S-o văd, mă tem că nu mai este vreme”
Muiere, bat-o vina depărtare
Dă şorţul jos şi pune de mâncare!
Dă ăstui om şi apă că-i e sete!
- Şi cu ce griji pe-aici prin sat, băiete?
(Cu mâna pusă streaşină la ochi)
- Al cui eşti, să nu-ţi fie de deochi?
Căci eşti frumos şi-nalt precum e bradul,
Cine să fie-n satul ăsta taf-tu?
- Mai ştiu şi eu din neamul cui fac parte?
Ştiu doar că mă grăbesc să trec prin moarte.
- Urâte vorbe spui acum, copile.
- Îs numărate, taică, ale mele zile.
Mi-e dor de casă, de pământ, de iarbă,
De satul meu şi de măicuţa dragă...
Şi nu m-aş fi întors aşa, deodată,
Dar am lăsat cândva, aici, o fată.
Acum mă duc la ea să-mi cer iertare
Căci am greşit plecând în depărtare
Credeam că banul îţi plăteste dorul
Şi va-mbuna o vreme viitorul
Ştiu doar că mi-am plătit singurătatea
Cu grija, cu tristeţea şi cu moartea.
- Ne-asemănăm copile şi văd bine
Ne-nţeapă doar acelaşi mărăcine.
E greu să ştii că-mbătrâneşti sperând
Şi ţi-au rămas tristeţea şi-aşteptarea
Şi liniştea de gheaţă din mormânt.
Oh, luminează-mi, Doamne, astăzi calea!
De ce te chinui cu-ale mele griji?
Ia şi mănâncă, şi-om vorbi apoi!
Om bea din istă ploscă nişte vin
Şi om uita de griji şi de nevoi.
Pierdut în norii fumului de vis
Se ospăta băiatul...
- Mulţămire! Mi-a mai slăbit al morţii mele chin,
Pare de-o vreme că mă simt mai bine.
Privea în vremea asta-n urma lor,
Rămasă-n pragul uşii, o copilă;
- Tăicuţă dragă, iată, m-am întors!
Sunt fiica ce ţi-ai fi dorit să vină...
Bătrînul, tremurând, se răsuci privind în gol:
- Eşti fiica mea, copilă?
Vezi? Mult e tare de când nu mai văd.
Vino aici şi strânge-mă de mână!
- O, iartă depărtarea dintre noi,
De plâns mi-e ochiul greu şi încă doare...
De-acum, tăicuţă, m-am întors la voi,
Fii-va-n orice zi o sărbătoare!
- Mi-aţi alinat durerea. Undeva
Şi fiica mea-şi aşteaptă tatăl. Mâine
Poate că n-am să vă mai pot vedea,
Deci vă mai spun odată "mulţămire".
- Ce boală porţi în suflet, tu, străine?
- E-o boală fără leac. Rămâneţi dară...
Se lasă seara, iată, peste sat
Şi candela-n perete-aprinsă-i iară.
Se-aude-un clopot... Cin' să fi murit?
Ce suflet, Doamne,-ai luat?
Sunt lacrimi multe...
E pruncul din străinătăţi sosit.
(Tu, viaţă, eşti şirag de pietre scumpe)
Cu sufletul iertat s-a-ntors din drum.
Tu odihneşte-l, Doamne, fă să-i pară
Viaţa cea de dincolo de noi
Mai bună ca aici şi mai uşoară.
Un tată-s eu, un tată-a fost şi el
Şi depărtarea i-a răpit iubirea,
Mormintele doar ne vor fi la fel
Şi-n noi se va-ncrusta nemărginirea.
- Tăicuţă, intră-n casă, s-a-nserat!
- O lumânare încă-mi arde-n suflet,
De-acum mi-e gândul, taică, la băiat,
Îi văd pe drum al umbrei sale umblet.
În liniştea de gheaţă dintre noi
Îi simt privirea... Cât imi e de-aproape....
Eu vă mai am aici, ce-i drept, pe voi...
..............................................................
Povestea lui se pierde-n nopţi şi şoapte...

Erica

Stăteam pe bancă și-mi savuram pachețelul cu mâncare. Am ales banca de unde puteam privi în voie la un copac bătrân, cu o ramură groasă, aproape orizontal înclinată peste alee. Îmi amintea de pomul meu de la țară, cu un leagăn legat de o ramură asemănătoare. Hii, ce mă mai dădeam pe el! Acolo, în legănarea lui, puteam să visez că am descoperit ceva ce mă făcea mai puternic și le arătam celor răi ce suflet bun sunt eu, că-i iert deși aș putea să mă răzbun!

Da, n-aveam nici o treabă câteva ore, până începea programul meu de gimnastică medicală și puteam să stau, să visez, sau să-mi fac lecții. Câhh... lecții! Nooo! Alea acasă, unde tatăl vitreg mă ținea oricum închis până venea mama de la școala ei.

Apar mai mulți copii de la școală, eram în părculețul de lângă liceul Șaguna. Unii fug către casă alții se mai zbenguiesc prin parc, priveam cu simpatie către ei.

Pe alee se apropie o fată, se uită la mine încruntată, se mișcă încoace și încolo nehotărâtă și se așează pe capătul celălalt al băncii mele. Mă retrag mai la marginea băncii și dau plăsuța mea pe jos. Mă aplec, o ridic și o agăț de o scândură de-a băncii. Fata pufnește în râs, așa mai pe ascuns, scoate un sendviș și începe să mănânce.

Cu coada ochiului mă urmărea, eu la fel. Drăguță, cu părul roșu tuns scurt, prins cu cordeluță albă, cu trăsături fine, cu o ținută cuminte, mânca frumos cu gura închisă, nu ca mine... Am lăsat sendviș-ul neterminat și am început să mă uit în jur, pierzându-mă în visare, ca de obicei. După un timp mi-am amintit de fată dar plecase.

Veneam lunea și joia la gimnastică medicală, direct de la scoală așa că data următoare am căutat același loc să-mi iau gustarea. După un timp a apărut iar roșcățica și a venit direct la bacă, ba mai era cu încă două fete. Ele sporovăiau și râdeau vesele, eu încercam să îmi văd de ale mele. S-au așezat pe bacă și celelalte, le-am făcut loc și mi-a căzut plăsuța pe jos.Au izbucnit într-o cascadă de râsete de parcă se așteptau la asta. Le-am privit zâmbind și eu. Atunci una din ele m-a întrebat:

- Ce faci aici?

- Aștept să se facă ora 5.

Au șușotit ceva între ele și m-au întrebat:

- Cum te cheamă?

- Viorel, da' pe voi?

- Pe ea o cheamă Erica, pe noi nu contează! Îți place de ea?

M-am uitat la ele, priviri curioase, ochi poznași, iar Erica, vădit deranjată, le făcea semne.

- Sunteți toate drăguțe și ea e la fel!

- Ei îi place de tine, spuse alta în timp ce se luptau între ele.

- Nu-i adevărat, minte, strigă Erica!

- Nu vă mai certați, eu sunt infirm și sigur nu v-ați uita voi la mine, am spus cu privirea în pământ.

S-a făcut deodată liniște, se uitau toate la mine serioase. S-au ridicat în picioare și vorbind în șoaptă s-au depărtat privind mereu înapoi. Am rămas puțin trist privind în jos la o piatră ce o tot întorceam cu piciorul.

Data următoare când am venit în parc, parcă nu-mi mai venea să mă așez pe baca mea. Eram chiar un pic necăjit dar era mai bine așa: oricum ar fi observat că-s infirm și atunci m-ar fi durut mai tare. Mă uitam îngândurat pe jos la piatra de data trecută, încercam s-o mișc cu piciorul așa, într-o doară când... în fața mea s-au oprit doi pantofiori negri cu ciorăpei albi. Am ridicat privirea era roșcățica! M-am făcut mai roșu ca părul ei! Ochii ei se uitau în jos și încerca să spună ceva.

I-am făcut loc să se așeze pe bancă și iar am dat plăsuța jos.

Ea a pufnit în râs, am simțit că i-a trecut stânjeneala și s-a așezat lângă mine. Mi-a spus că-i pare rău de glumele colegelor ei, să nu fiu supărat pe ea. Nu știu ce i-am răspuns, dar am trăncănit de una, de alta, până a venit ora mea de mers la gimnastică. M-am ridicat, ea mă urmărea atentă, să vadă probabil cum merg. I-am spus la revedere și apoi plecat. După câțiva pași a apărut lângă mine și m-a întrebat:

- Pot să te ajut?

Eram tare încurcat dar... mi-ar fi plăcut!

- Știi, când e drumul rău sau lunecuș chiar îmi prinde bine un ajutor dar acum... doar dacă ar trebui să mergem mai repede...

M-a luat hotărâtă de mână și am început să mergem. Mâna ei tremura ușor iar cu coada ochiului am văzut că era un pic colorată-n obraji. Iar mie mi se părea că are mâna micuță, caldă și plăcută, chiar tare plăcută!

M-a dus până la intrarea policlinicii, unde, la demisol, era sala de gimnastică și a plecat.

N-am intrat înăuntru, am stat puțin pe hol să mă gândesc la ce-a fost.

- Ei, a fost doar un gest frumos și-atâta! Dar în suflet știam, simțeam că emoția, senzațiile ce mă năpădeau arătau că e ceva mai mult...

Data următoare am ajuns la bancă și stăteam cu teama în suflet că n-o să mai vină. A venit, și-a scos sendvișul, l-am scos și eu pe-al meu și am început să mâncăm și să vorbim. Era simpatică, volubilă și se simțea sufletul sensibil deosebit. Am gustat fiecare din sendvișul celuilalt: era mai bun al ei dar ea, din politețe probabil, a spus că-i mai bun al meu.

Ne-am mai întâlnit așa, la un sendviș, de multe ori și era minunat! Puteam fi sinceri, puteam discuta ca între doi băieți prieteni lucruri pe care nu le mai discutasem cu nimeni!

Într-una din dăți, i-am povetit despre mine, familia mea, sanatoriile și dulcele cuib de la țară unde am trăit adevărata fericire a copilăriei mele. Mă privea altfel decât de obicei, cald, duios, de parcă-mi sorbea vorbele și m-am poticnit, emoționat când am observat acea privire.

- Te rog Erica nu mă mai privi așa, că mă zăpăcesc și nu mai pot vorbi!

A râs, și-a întors privirea și a început să-mi povestească și ea.

- Banca aceasta era a mea până să apari tu. Atunci le-am povestit prietenelor mele de ”invadator”. Pe ele însă le interesau doar cum arăți.

- Și tu ce le-ai spus?

- Păi că nu arăți rău... Și tu, acuma! Au venit cu mine să ”eliberăm” banca de... tine! Când te-au văzut, cu figura ta de tocilar cuminte și visător, au bănuit că-mi placi și s-au apucat să te tachineze, dar nu le-a ieșit. Tu ai fost serios și... asta e! Și mie îmi place copacul cu creanga îndoită așa peste alee, îmi imaginam că-s mai mică și că mă cațăr pe ea până sus, sus... unde intru deodată în altă lume mai frumoasă, mai bună!

Au urmat multe zile frumoase în care puteam să ne deschidem sufletele, gândurile, visele.

Câte am visat, am povestit și ne-am dorit pentru când vom fi mari! Eu vroiam să devin electronist, ea doctoriță, eu visam să am o familie maaare și o casă undeva în pădure, ea visa să ajungă în Germania, într-un oraș mare.

Dar, a venit vara, cu plecarea mea la țară, cu plecarea ei la bunici și, cu regrete, a ajuns și momentul despărțirii.

- Ne vom vedea la toamnă, să știi că te voi aștepta mereu pe această bancă, i-am spus privind-o cu drag.

Ea, în lacrimi, răsucea mâinile fâstâcită, parcă vroia să plece, parcă nu... Eram în picioare, față în față. Eu am întins amândouă mâinile, nu știu de ce, cred că vroiam s-o prind de umeri. Atunci ea s-a repezit în brațele mele, m-a sărutat apăsat , m-a strâns în brațe tare, mi-a dat drumul, s-a îndepărtat și mi-a spus:

- Habar n-ai ce mult țin la tine, ești un prost, trebuia de mult să mă săruți!

În timp ce vorbea, se îndepărta mergând cu fața spre mine, cu ochii în pământ, apoi a fugit, cu mâinile la ochi, plângând.

Am simțit că mi se înmoaie genunchii și mă arde ceva în piept. Nu făcusem nimica rău, ce o doare, de ce plânge? ”Trebuia demult...”

- O! Dar mi-ar fi fost rușine! Dacă nu vroia, dacă o goneam prin gestul meu? Au fost dăți când îmi venea s-o iau în brațe, s-o mângâi, dar simțeam atâta rușine, naiba s-o ia de rușine...

- Oare cum ar fi fost întâlnirile noastre dacă eu... Chiar sunt un prost! Dar lasă că vine ea toamna și o să vezi! Oau, dar ce-o să văd, că tot mi-e... așa... nu știu cum!

A trecut vara, am reînceput gimnastica medicală și așteptările mele în parc, pe băncuța noastră. Eram plin de emoție, deja mi-o imaginam venind, socoteam ce să fac, ce să spun...

N-a venit, cred că mai întârzie la bunici.

- Dar dacă o fi bolnavă?

Speriat de acest gând m-am dus la poarta școlii, să încerc să dau de vreuna din prietenele ei. Oare cum arătau? Erau drăguțe... dar toate-s drăguțe! A doua săptămână m-am întâlnit cu cele două și le-am întrebat.

- Cum, nu știi? Erica e acum plecată definitiv în Germania, cu familia, nu se mai întoarce!

N-am mai auzit ce spuneau mai departe, m-am îndepărtat fără o vorbă, urmărit de cele două, și m-am așezat pe prima bancă.

- Ți-e rău Viorel? Ce-i cu tine?

Mânuțe delicate, calde, îmi atingeau fruntea amintindu-mi de atingerile ei.

Privirile mele erau înțepenite pe o imagine din sufletul meu, undeva departe, cele două fete și lumea erau parcă transparente. Mă simțeam pierdut în mine, în lume.

- N-am nimic... nu mai am nimic, doar că o iubeam... și a plecat!

Nu știu când s-au îndepărtat acele fete... N-am mai ajuns nici la gimnastică medicală, în mine era o durere ce mă apăsa în jos, era ca o sfârșeală, ca un întuneric...

Era chiar întuneric în jur, era seară! Nu știam când a trecut timpul.

Am plecat speriat acasă și am spus alor mei că am întârziat că mi-a fost rău, că și acu mi-e rău și mă doare în piept și nu știu de ce.... M-au doftorit, m-au dus la medic și am primit ceva pastile, pe care le aruncam pe ascuns.

Am mai fost de multe ori pe acea bancă dar fără speranțe. Era locul meu drag, unde mergeam și rememoram chipul ei, vocea, gândurile...

După niște ani copacul acela bătrân, cu creanga aproape orizontal întinsă peste alee a dispărut. A dispărut și banca, era una nouă care nu ”știa” povestea noastră... Acum simțeam că am pierdut, odată cu locul meu și ultima legătură cu ea. Îmi mai rămăsese doar imaginea din suflet și aceea parcă mai palidă, mai ștearsă...

Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi

Îndrăzneşti să-ţi spui povestea? Povestea ta reală, aşa cum nici tu nu o cunoşti, pentru că ai tot peticit-o, ai lustruit-o, ba chiar ai şi îmbălsămat-o, atunci cînd simţeai că duhneşte a mortăciune, iar preanecuraţii veneau să-i lălăie veşnica ei pomenire.
Ai curaj să întrebi frontal cine sînt eu, de fapt? Ce temeri am? Ce frustrări? Ce vise mi-au rămas neîmplinite? Ce compromisuri am făcut şi pentru ce? Pe cine/de ce am trădat? De ce m-am abandonat? Cîte doruri mi-am reprimat? De ce nu îmi pot permite demnitatea de a trăi modest?

Ai forţa morală să recunoşti că, raportîndu-te la „omul zilelor noastre”, inima, mintea, ca forţe esenţiale ale sufletului, şi-au diminuat relevanţa spirituală?
Recunoşti că te-ai înrobit ca să ai un venit atît de consistent, încît să-ţi poţi permite o casă care „să te recomande”, „ţoale” de firmă, maşină, smartphone şi calculator de ultimă generaţie, pentru toate acestea abandonîndu-te depresiei, pierzîndu-ţi libertatea, amputîndu-ţi anii?

De ce trebuie să rînjeşti atunci cînd inima ţi-e dată prin malaxorul existenţial?
De ce nu-ţi exerciţi libertatea de a plînge cînd te doare şi pe aceea de a rîde atunci cînd te scalzi, vremelnic, în apele bucuriei?
Pentru ce ai aderat, de bunăvoie, la sclavia modernă?
De ce însuşirile de formă te preocupă mai mult decît cele de conţinut?

Parcurgem o perioadă în care presiunea socială este devastatoare. În aceste condiţii, ai curajul să fii tu însuţi? Dacă în sezonul acesta se poartă galben, îndrăzneşti să te-mbraci cu haine în culori alb-roşu, pentru că te pun în valoare, pentru că aşa eşti tu şi pentru că aşa arăţi foarte bine, mai altfel, eşti mai… tu, deloc maimuţă ?

Prietenii. Arareori conştientizezi că ai pierdut exerciţiul raportării tale lăuntrice la ei. Alegem să navigăm în spaţiul virtual, timp în care am putea să îi întîlnim pentru o îmbrăţişare, să cinăm împreună, să le zîmbim, să le spunem ce ne doare, să îi ascultăm ori să ne ascultăm tăcerile, să-i asigurăm că le oferim umărul nostru, drept suport pentru toate poverile, care-s tot mai numeroase şi tot mai greu de dus.

Ai curajul să rememorezi de cîte ori ţi-a fost silă de tine pentru că ai fost preocupat numai să faci impresie bună celor din jur, temîndu-te că, dacă nu vei fi ca ei, îţi vor da eject?
Ai tăria să îţi promiţi că pe viitor vei face doar ceea ce îţi pică bine, ce ţi se potriveşte, conform educaţiei şi personalităţii tale?
Ai forţa morală să îţi petreci concediul în Munţii Apuseni, pentru că aşa vrea amprenta ta genetică, şi nu în Maldive, doar pentru ca să te invidieze colegii şi… prietenii?

Şi de parcă toate acestea nu ar fi prea mult, după ce îţi permiţi rateuri, nu îţi metabolizezi greşelile pentru a le evacua, nu spui Doamne iartă-mă, ci te cerţi cu Dumnezeu pentru că nu ţi-a dat, nu te-a ajutat, nu…

Omule, prietene, de eşti sărac şi tînjeşti după o viaţă ca-n istoriile cu „bizoni” contemporani, nu-i invidia, condiţia lor este jalnică, degradantă, în curînd le vei plînge de milă, dar nu asta este important.

Fii echilibrat. Este o vreme pentru toate – carieră, stare materială care să îţi asigure un confort pe măsura condiţiei tale… Cu efort, adesea sfîşietor, dar şi cu puţină şansă, ţi le poţi permite pe toate, dar să-ţi ratezi propria viaţă, niciodată nu ai voie să-ţi permiţi.

Oricare ţi-ar fi condiţia materială, socială, abandonează falsele competiţii, acordă-ţi timp pentru o întîlnire cu tine însuţi, pentru ca să-ţi spui povestea toată, pentru ca să te vezi aşa cum eşti, ca să te cerţi, să te împaci cu tine, să-ţi vindeci rănile sufletului la care nu ai mai avut curaj să priveşti, uitînd parcă de el.
Iartă-te. Iartă-i pe cei care ţi-au greşit, împacă-te cu Dumnezeu.

Ş-apoi, ca după o boală grea, ridică-te şi-ntoarce-te la viaţă, bucură-te de toate splendorile ei. Permite-ţi nebunii adolescentine, iubeşte, promite-ţi o drumeţie, resuscitează copilul din sufletul tău, permite-ţi mici răsfăţuri, zburdă, îmbrăţişează un cerşetor sau un copac, sărută un copil, zîmbeşte cînd ţi-e greu…
Exercită-ţi libertatea de a fi tu însuţi. Asumă-ţi curajul de a trăi.

Titlu: MOTANUL ÎNCĂLŢAT
Publicat de Ion Vanghele în Februarie 10, 2015 la 10:40pm în Clubul de prozăÎnapoi la Clubul de proză Discuţii
MOTANUL ÎNCĂLŢAT
Acest basm al lui Charles Perrault, este un apocrif vetero-testamentar.Pentru a înţelege acest lucru, arătăm că motivul folcloric din basm, se regăseşte în alt motiv, cu valoare pseudo-arhetipală, în Vechiul Testament.Spunem lucrul acesta, deoarece, motivul Biblic, care este legendar, substituie în mod fals arhetipul, pe care nu-l putem detecta dintr-o sursă de natură istorică, care să confirme realitatea sa ca eveniment.Vom arăta în cele ce urmează numai motivul folcloric, aşa cum apare el în basm, şi varianta sa cea mai îndepărtată, de factură Biblică:
"Mulţumit că toate planurile sale au izbutit, şi că totul îi mergea după voie, motanul le şopti oamenilor care coseau pe câmp:
_Dacă vă întreabă regele al cui este grâul pe care îl cosiţi,să răspundeţi:Al Marchizului de Carabas! Altfel va fi vai şi amar de voi."
Sigur că regele a fost impresionat de lanurile de grâu, şi foarte curios, a întrebat ale cui erau aceste lanuri, la care secerătorii au răspuns aşa cum îi învăţase motanul.
"Şi tot aşa făcu motanul, care păşea mândru înaintea caleştii, cu toţi acei pe care-i întâlnea, iar regele se miră de atâtea bunuri câte le avea marchizul de Carabas, cu toate că era atât de tânăr şi de sfios."
Potrivit comentatorilor, basmul reprezintă epoca feudală, potrivit personajelor şi tabloului de ev mediu, pe care-l respiră basmul.Dar basmul, este o ironie la adresa societăţii medievale, deoarece regele apare descris ca fiind un mare naiv, încăput în mâinile unor escroci, care-i speculează credulitatea.Sub această făcătură a basmului, se simte un protest împotriva regalităţii, pamfletul, care va căpăta în alte forme acea virulenţă, care va duce la izbucnirea revoluţiilor franceze şi schimbarea unor instituţii de stat, care nu mai pot guverna în mod corespunzător societatea, intrată în criză.Acest lucru îl face Perrault,prefigurând atitudinea antiregală, a societăţii burgheze care începea să se afirme din ce în ce mai puternic pe plan economic, vrând să ia în mâinile sale, şi controlul politic, pentru a-şi putea construi în siguranţă viitorul.Am putea afirma că basmul este un act de protest inventat adhoc.Ori lucrurile nu stau chiar aşa.Întâmplarea chiar a existat, şi a fost menţionată cu peste o mie de ani înainte.Ea poate fi citită în Biblie, la capitolul Genesa sau Facerea, 32; 13-23, unde găsim scris:
"Iacov, a petrecut noaptea în locul acela.A luat din ce mai avea cu el, şi-a pus deoparte ca dar, pentru fratele sau Esau.Două sute de capre şi douăzeci de ţapi, două sute de oi şi douăzeci de berbeci. Treizeci de cămile alăptătoare, cu mânjii lor, patruzeci de vaci şi zece tauri,douăzeci de măgăriţe, şi zece măgăruşi.Le-a dat robilor săi, turmă cu turmă, deosebit, şi a poruncit robilor săi:
-Treceţi înaintea mea, şi lăsaţi o depărtare între fiecare turmă.
A dat celui dintâi, porunca următoare:
-Când te va întâlni fratele meu şi te va întreba:"Al cui eşti?Unde te duci ? Şi a cui este turma această dinaintea ta?- să răspunzi:
-A robului tău Iacov.Ea este un dar trimes domnului meu Esau.Şi el însuşi vine în urma noastră.
A dat aceeaşi porunca celui de-al doilea, celui de al treilea şi tuturor celor ce mănau turmele."- încheiat citatul.
Esau, avea o particularitate fizică deosebită, care va duce la apariţia basmului Motanul Încălţat.În binecuvântarea dată lui Esau, din Biblie, putem citi:
"Iacov a răspuns mamei sale: " Iată, fratele meu Esau este păros, iar eu nu am păr deloc."
Există în afară acestui basm,un altul, în care un preot care ascultă la o fereastră a fost blestemat să se prefacă în ţap sau în urs, blana animalului respectiv, lipindu-se de el, omul respectiv ajungând în felul acesta să se identifice cu lighioana respectivă.Am putea introduce acest tip de basm, într-un nou ciclu, care nu mai apare la Lazăr Şăineanu, şi anume, ciclul Esau.
titlu:
Basmele și fenomenul poltergeist (al fantomelor zgomotoase.)
Postat de Ion Vanghele în Februarie 10, 2015 la 7:22amTrimitere mesaj Vezi blog
Basmele și fenomenul poltergeist (al fantomelor zgomotoase.)
Am arătat că basmele pornesc de la o serie de realități istorice.Sigur că în cadrul acestora, realitatea fundamentală, poate îmbrăca diferite aspecte, printre acestea numărându-se și o categorie aparte de fenomene fizice naturale, care alcătuiesc ceea ce literatură de specialitate, numește fenomenul poltergeist, sau P.K.( Psyho-kinetic)Nu am găsit nicăieri în literatura noastră despre interpretarea basmelor românești sau universale, (mai ales în cadrul basmului german), o abordare a basmelor, din direcția fenomenologiei paranormale.Ce este acest fenomen poltergeist despre care vorbim, și cum se manifestă el?
Cuvântul poltergeist este un cuvânt german compus din doi termeni:"poltern"="zgomot" și" geist=gost=fantoma."Fenomenul este cunoscut sub diferite denumiri: "fenomenul fantomelor zgomotoase", "fenomenul spiridușilor"s.a.m.d.Chiar dacă ne vom repeta, reamintim că modul de manifestare al acestor "spirite",pornește de la zgomote, ca:
pași, ciocănituri, zgârieturi, gâfâituri care se aud dinspre pereții și tavanul locuinței, la mișcarea unor obiecte, până când acestea ajung să leviteze, respectiv apariția unor focuri spontane care pot merge până la autocombustia ființei umane sau ale lucrurilor înconjurătoare.Uneori,fantomele se manifestă prin zgârieturi, ciupituri, lovituri, îmbrânceli, rupturi de haine,ajungând la mutilarea animalelor și moartea din cauze necunoscute a oamenilor, care vin în contact cu ele.
Astfel de fenomene de tip poltergeist, vor face saubiectul unor povești populare.
În "Căsuța din pădure", a fraților Grimm, întâlnim un astfel de episod:
"Dormi ea liniștită, până la miezul nopții, când se iscă în casă o asemenea hărmălaie, că fata se trezi deodată din somn.Pârâia și scârțâia prin toate ungherele.Ușa se deschidea cu zgomot și se izbea de perete, grinzile trozneau ca și când ar fi fost smulse din încheieturi, iar treptele păreau că sunt gata, gata, să se prăbușească.În cele din urmă, se auzi o bubuitură asurzitoare, ca și când s-ar fi năruit întreg acoperișul.După ce zgomotele se potoliră, și cum nu i se întâmplase nimic, fata continuase să stea liniștită în patul ei și adormi din nou."
O situație similară,(de tip poltergeist), i se va întâmpla și eroului lui Ion Creangă, Ivan Turbincă:
"...cum a stins lumânarea, o dată se trezește că-i smucește cineva perna de sub cap, și i-o aruncă cât colo.Ivan atunci, puind mână pe sabie, se scoală repede, aprinde lumânarea și începe a căuta prin casă, în toate părțile, dar nu găsește pe nimene.(...)Dar când să ațipească, deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, care de care mai urîcioase: unele miorlăiau ca motanii, altele covițau ca porcul, unele orăcăiau ca broasca, altele mornăiau ca ursul, mă rog, fel de fel de glasuri schimonosite se auzeau, de nu se mai știa ce mama dracului, să fie acolo.(...)Dar, când aproape de cântători, Scaraoschi, căpetenia dracilor, văzând că parte din slugile lui se zăbovesc, pornește cu grăbire la locul știut, să le caute. Și, ajungând într-o clipă, se vâră, el știe cum și pe unde, în odaie la Ivan și-i șterge o palmă prin somn, cât se poate.Ivan atunci, sare ars și odată strigă:"
În povestea "Plugarul și spiridușul",-povești nemuritoare, 45, pg.103,- citim:
"Într-o noapte, nu trecuseră decât două ceasuri de când ațipise, îl trezi din somn, un zgomot neobișnuit.Părea că în puterea nopții, cineva stă și ciocăne cu o unbealtă căptușită cu un sul de cânepă, să nu se audă prea departe."O altă întâmplare de tip poltergeist, o vom întâlni în povestea "Kelogan și Hasan":
"Merse și merse, până ajunse în dreptul unor ziduri prăbușite.Pasămite, acolo fusese cândva un hamam(...)Cum era întuneric beznă și se simțea foarte istovit, Kelogan se gândi să rămână peste noapte acolo.(...) Într-un târziu, în noapte, fu trezit de niște zgomote ciudate, care cutremurau pământul ca niște tunete dezlănțuite.Se băteau tobe, se loveau tamburine, surle țipau ascuțit.Ecoul lor se lovea de pereții darapanati, ca și cum locul pustiu, avea să se prăvălească cu totul dintr-o clipă într-alta."
Un alt caz de fenomen poltergeist, întâlnim în "Povestea unuia care nu știa ce-i aia groaza":
" Își plimbă privirile în juru-i și zări într-un colț, un pat mare.
-Tii, dar bine s-a mai nimerit.Taman ce căutăm.-își zise el, și se întinse în pat.Dar când dădu să închidă ochii, numai ce începu patul să se miște, și apoi porni în goană cu el.Și tot gonind trecu din odaie în odaie,până ce ocoli tot palatul.
-Să știi că-mi place plimbarea-zise flăcăul, dar n-ai putea mai repede?
Cum zise asta, patul începu să alerge nebunește, de parcă ar fi fost tras de șase telegari fără splină.Trecea lunecând peste praguri și scări, în sus și-n jos, și-l purta lin, fără ca flăcăul să simtă vreo hurducătură.Deodată se poticni, și buuf! patul se răsturnă cu susu-n jos, și pernele și saltelele se grămădiră toate, cât un munte, peste flăcău.Dar el zvârli plapuma și pernele cât colo, și smulgându-se de sub povara lor, zise cu mânie:
-De-acu, plimbă-se cine o pofti în patul ăsta deșucheat.
Și după ce drese focul, se lungi lângă el, și dormi până la ziua, somn fără vise."
În "Omul care nu avea ce povesti", fenomenul poltergeist, este alcătuit dintr-o succesiune de episoade inedite:
"Și bătrânul, întorcăndu-se spre o latură a odăii, strigă:
-Vreau să cinăm, ați auzit?-și bătu din palme de două ori.
Pe neașteptate, porni o forfotă, și o trebăluială prin încăpere, de credeai că se fac pregătiri pentru o nuntă.Un scaun cu spătar odihnitor, se trase singur spre vatră, și Rory se așeză, să-și usuce bine încălțările și straiele.Din bufetul înflorat, împodobit cu crestături frumoase, un cuțit bine ascuțit și o furculița lustruită ca oglinda, săriră și se apucară să taie în bucăți subțiri, o halcă de carne atârnată de grindă.O oală cu smalț albastru, ieși și ea de sub soba de gătit și ciocăni de două ori în podea.De undeva, o mulțime de cartofi, mari cât niște șoricei cafenii, porniră să mărșăluiască sărind în interiorul oalei.Vătraiul se ridică singur, întețind focul în vatră, până ce lumini roșiatice aurii, țesură o plasă jucăușă peste podea.Sub ochii tot mai căscați de uimire ai lui Rory, oala se răsturnă apoi într-o găleata cu apă.Cartofii începură să joace tontoroiul, parcă erau niște căței zburdând când se scaldă."-s.a.m.d.
Ceea ce mi s-a părut extrem de interesant, a fost însă povestea scriitorului rus N.V.Gogol, "Viy", poveste care are legătură, potrivit părerii noastre personale, cu două mari tipuri de basme, din colecția domnului Ionel Oprisan, unele cuprinse în basmele de tipul "Fata din icoană",(Basme fantastice românești, vol.V.) și celelalte, în vol IV, Basme superstițios religioase,cu basme de tipul:
"Cu frica", "Ionică fără frică", Poveste despre credință," Fata diavolizata"(variantă)," Cu strigoiaica,""Cu sfântul Nicolaie", s.a.m.d.

Titlu
Pădure...
Publicat de Ion Vanghele în Februarie 14, 2015 la 4:27pm în Clubul de poezieÎnapoi la Clubul de poezie Discuţii
Pădure...

Pădure prefăcută în chibrituri
Eu te consum încet și nu te tai
Străpuns diurn doar de diverse ticuri
De flăcările răbufnind bălai

Ardem și noi cu toamnele alături
Când ne-nvelim în nopți de catifea
Ca într-un dans de liniștite focuri
În care fulguiește câte-o stea

Umblăm prin amintiri ca prin unghere
Prin somnul clipei monștri se zăresc
Încearcă iar trecutul să dispere
Dar totu-i trecător...îmbătrânesc

Rămân în urmă un păienjeniș
De case vechi căzute într-o rână
Prin care umbrele se scurg furiș
Într-un pustiu străfulgerat de lună

Ursitul

De la Veronica Carjeu

Dincolo de realitatea de zi cu zi pe care o percepem noi oamenii, dincolo de aparenţe, se pare că mai există o lume neştiută, o putere nevăzută care uneori, preţ de câteva minute, ne deschide o poartă spre o lume care ne fascinează cu ineditul ei.

Undeva în banca de date a universului există scris destinul fiecăruia dintre noi, chiar dacă ni s-a acordat liberul arbitru pentru toate faptele pe care le facem în viaţă.

Decorporalizarea este una dintre misterele care ne inconjoară.

O întâmplare din viaţa mea mi-a întărit această convingere, iar trecerea timpului nu a putut şterge amintirea acelei nopţi.

Noaptea îşi intinsese vălul negru peste pământ, iar oamenii işi găseau alinare în braţele somnului după munca istovitoare din timpul zilei. Dormeam alaturi de fiicele mele, una de şapte ani, cealaltă de doi ani deoarece soţul era plecat într-o delegaţie.

Cred ca abia aţipisem când în faţa mea a apărut o femeie îmbrăcată toata în alb, mi-a întins mâna si mi-a spus:

- Hai cu mine!

Am început să zburăm, da, să zburăm, deasupra satelor, oraşelor, câmpiilor, pădurilor. Inima se zbătea în pieptul meu, mai, mai sa iasă afară. M-am trezit, mi-am făcut semnul crucii, apoi mi-am continunat somnul...dar şi zborul deasupra lumii. Am ajuns într-un sat din Moldova noastră cea frumoasă, nu prea departe de satul meu natal. Vedeam cu claritate toate detaliile, biserica din sat înconjurată de un zid mare din beton, trei izvoare într-un singur loc şi celelalte case şi drumuri din sat. Am „aterizat” în faţa unei case unde stateau doi bătrânei, o femeie şatenă spre blondă putin grăsuţă şi un bărbat care m-au condus pe o aleie în formă de L până la casă. Am intrat în chiler. În partea stângă era o sobă din cărămidă, iar în partea dreaptă un pat acoperit cu o adămască (cuvertură ţesută în casă cu lână şi fir de borangic), lâna de culoarea vişinei putrede, iar pe pat stătea întins un bărbat.

Acesta este ursitul tău, mi-a spus doamna grăsuţă.

- Hai, ridică-te, am venit! i-am spus aplecându-mă deasupra patului. Parcă avusese un necaz foarte mare şi zăcea de durere în patul acela.

- Să ştii ca eu am două fete.

Peste ani şi ani, când fata cea mare deja se căsătorise, iar cea mică era la liceu, iar eu rămăsesem singură, am spus colegilor de serviciu că trebuie neaparat să-mi vizitez părinţii. Unul dintre colegi mi-a propus să merg împreună cu el, părinţii lui stăteau într-un sat vecin cu al părinţilor mei. Am acceptat, am ajuns acasă unde mi-am găsit părinţii bătrâni şi bolnavi. Colegul mi-a propus să merg şi la întoarcere tot cu el, vine el să mă ia, trecem prin satul lui şi o luăm pe ruta Adjud. Nu existau motive să refuz o aşa propunere, deci am acceptat, nu mai aşteptam autobuzul, trenul... .scăpam de cărat bagajele.

Drumul a fost plăcut, era o zi blândă de toamnă şi am intrat în satul lui. Inima mi-a tresărit speriată când am recunoscut biserica din vis, înconjurată de zidul gros, apoi şi mai mare mi-a fost uluirea când am trecut prin dreptul celor trei izvoare.

- Spune-mi casa ta este cu faţa la apus?

- Da, dar ce întrebi?

- Aşa, fără motiv...

- Casa are un chiler, iar în chiler este un pat în partea dreaptă, iar în stânga o sobă, iar patul este acoperit cu o cuvertură de culoarea vişinei putrede?

- Da. Ai mai fost aici, vreodata?

- Da, am fost....dar numai eu ştiam cum şi cândtitlu>

titlu: http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/maria-1

titlu: http://lenusa.ning.com/group/clubul-de-poezie/forum/topics/blestemul-trandafirului

Titlu: http://lenusa.ning.com/profiles/blogs/suspenda-i-ntre-dou-lumi-ungaria-i-rom-nia

Vizualizări: 0

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Balada unui tată

Erica

Ursitul

Răspunsuri

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.

Notă: această pagină conține conținut plătit.