SEMNIFICAŢIA SUPERSTIŢIILOR ŞI OBICEIURILOR TRADIŢIONALE ALE ROMÂNILOR LA CĂSĂTORIE

[Lenuş Lungu]

Monica Mureşan (Doctorand Istorie anul III) Adesea se spune că poporul român este fatalist. Aceasta deoarece el crede în puterea destinului şi se supune voinţei sale intransigente. Orice bucurii sau nenorociri s-ar abate asupra românului de rând, le atribuie fatalităţii după cum se poate observa şi din arhicunoscutele expresii "aşa i-a fost să fie" sau "aşa i-a fost scris". O astfel de concepţie despre viaţă se datorează suprapunerii elementului creştin pe concepţia păgână a fatalismului moştenită de poporul român de la ascendenţii săi. Observăm că, deşi suntem în secolul XXI, încă la multe popoare, printre care se numără şi poporul român, alături de religiile oficiale supravieţuiesc cu o mare vitalitate superstiţiile. Ele constituie o adevărată "religiune a celor mulţi" şi sunt mereu de actualitate, fiindcă reprezintă cele mai vechi forme ale religiei: un amestec de rămăşiţe din animism, fetişism şi naturalism. Poporul n-a înţeles niciodată pe deplin religiile superioare ci şi-a păstrat credinţele primitive, adoptând numai de formă şi superficial noile concepţii de credinţă. Superstiţia este deci o "deviere a sentimentului religios, prin care suntem aduşi a ne crea false îndatoriri, a ne teme de lucruri de care n-ai de ce să te temi, sau a pune nădejde în altele care sunt deşarte". Ideea de superstiţie este foarte veche. Romanii înţelegeau prin "superstitio", un obicei religios de prisos, necerut de ritual. Reduse la ceea ce înţelegem azi prin superstiţii, străvechile mituri din primele vârste ale omenirii, se păstrează încă în plină ortodoxie a epocii sub forma unor tabuuri sau obiceiuri tradiţionale întâlnite cu predilecţie şi din abundenţă în marile evenimente din viaţa umană. Nu mai puţin adevărat este şi faptul că superstiţia este ceea ce decidem noi să fie superstiţie. Ea se exprimă sub forma unor credinţe sau a unor practici rituale. Dificultatea constă în marcarea distincţiei dintre credinţă şi superstiţie, care la nivelul folclorului se regăsesc sub forma sincretismului. Nu e de mirare deci, că aceste credinţe mitologice au fost şi sunt adesea analizate în studiile de folclor comparat. Reputatul folclorist I. Aurel Candrea în Dicţionarul enciclopedic ilustrat "Cartea Românească", definea superstiţia ca fiind "credinţă deşartă, eres, teamă religioasă, neîntemeiată pe nimic, care inspiră omului acte şi păreri împotriva bunului simţ şi a judecăţii sănătoase". Din această definiţie rezultă o puternică conotaţie negativă asociată superstiţiei, de fapt cultural marginal. Deoarece superstiţiile sunt conservate în cultura populară orală se crede despre acestea că sunt desuete, o marcă a primitivismului şi înapoierii. Nu de puţine ori, superstiţiile sunt adeseori asociate mediilor oamenilor neinstruiţi. În toate culturile există însă credinţe colective ("tari"), de care ţine seama toată lumea, credinţe facultative ("slabe"), şi credinţe individuale, născute prin conexiuni operate între circumstanţele în care are loc o acţiune şi rezultatele ei. A numi superstiţii credinţele facultative şi individuale nu face decât să sporească o confuzie existentă. Cu toate acestea la toate nivelurile societăţii româneşti observăm manifestarea concretă a unor superstiţii, mai cu seamă pe parcursul desfăşurării riturilor de trecere - care prin definiţia lor se bazează pe o sumă de credinţe populare perpetuate din vremuri străvechi - precum botezul, nunta şi înmormântarea. Nunţile româneşti, cu amploarea lor, depăşesc toate celelalte obiceiuri ale anului şi ale ciclului familiei. Ritul de trecere cel mai complex, nunta se înscrie unui ceremonial care trebuie să transmită o taină sacră, cea a căsătoriei. Omul realizează în acel moment "o adevărată mutaţie ontologică". Nunta face pasajul simbolic de la o etapă de viaţă la alta, reprezentând astfel şi un nou început. Actele rituale ale nunţii au tocmai rolul de a asigura trecerea deplină de la stadiul de flăcău-fată la cel de bărbat-nevastă. Ritualul complex al nunţii încorporează un plan magic, verbal şi gestual, implicând atât o magie temporală (timpul fast sau nefast al desfăşurării) cât şi una spaţială (spre pildă ocolul mirilor la biserică, sau parcursul alaiului nuntaşilor etc). În ritualul nunţii româneşti întâlnim numeroase obiceiuri ce pot fi uşor catalogate drept superstiţii. Acestea au diverse semnificaţii, în funcţie de care sunt distribuite în cadrul ceremonialului pe mai multe planuri. Aşa se explică şi rolul starostelui, care este de fapt conducătorul ceremonialului nupţial deoarece el trebuie să cunoască toate aspectele şi detaliile nunţii, probele la care trebuie supuşi mirii, versurile oraţiilor tradiţionale, momentele comice şi apelativele specifice. În primul rând, nuntaşii se asigură de bunul augur al momentului încheierii căsătoriei, motiv pentru care ziua în care se desfăşoară logodna sau cununia este aleasă cu mare grijă. Astfel, zilele săptămânii sunt personificate şi fiecare din ele are momente favorabile (ceasuri bune) şi nefavorabile (ceasuri rele). Peţitul cu noroc e dumineca sau joia, nu lunea că atunci e început de săptămână, nici marţea că atunci a pornit lumea, iar miercurea e văduvă. O logodnă sau cununie nu e bine să se facă marţi, miercuri sau vineri, fiind "zile păgubitoare". Din triada Sfânta Miercuri, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, cea mai periculoasă este Sfânta Vineri, lucru care se reflectă şi mai bine în basmele populare româneşti. O altă credinţă populară spune că numai joia şi dumineca sunt bune pentru cununie, căsătoria făcută în alte zile atrăgând o căsnicie nefericită. Uneori şi vremea are un rol în descifrarea destinului noii familii, dar aici părerile sunt împărţite: dacă unii cred că mireasa căreia îi plouă la nuntă va plânge des, alţii sunt convinşi însă că pâcla, promoroaca, roua din ajunul nunţii sunt semn că traiul şi casa mirilor vor fi îmbelşugate. Există apoi o serie de superstiţii premaritale cu rol de purificare, cum sunt vrăjile şi descântecele de dragoste, cu rol de a facilita trecerea într-o condiţie fizică propice vârstei căsătoriei. La poporul român credinţa în soartă (zodie, scrisă, ursită) este aşa de răspândită, încât nu e poveste în care să nu fie întâlnită. Există numeroase superstiţii prin care tinerii necăsătoriţi îşi pot afla ursitul sau grăbi o soartă favorabilă. Totuşi, voinţa destinului nu este întotdeauna respectată şi atunci intervin spiritele rele ce pot produce accidente nedorite. Iată de ce, poate cel mai important rol pe care îl au riturile apotropaice, este cel preventiv, de a apăra cuplul şi în primul rând mireasa de spiritele rele. De exemplu, momentul în care mireasa este înlocuită de "mireasa mică", atunci când o cere starostele mirelui. În vechime, la plecarea mirilor din casa fetei, cuplul trebuia să treacă peste un făraş cu jar, din acelaşi motiv. în ziua de nuntă mirii nu mănâncă carne, ca să aibă noroc şi trăiască mulţi ani. Deoarece mirii sunt foarte uşor de deocheat, în vechime mireasa purta în ziua cununiei o păpuşă la sine, iar mirele punea un cuţit în brâu, amulete simbolice folosite pentru a se proteja de farmece. Oamenii pot înşela uneori spiritele necurate prin întinderea de curse sau deturnarea situaţiei, aşa cum e cazul nuntaşilor care nu se întorc acasă de la cununie pe acelaşi drum ca să nu dea peste duhurile rele potrivnice căsătoriei, care ţin calea mirilor. Dacă unele spirite rele pot fi evitate sau înşelate, există totuşi semne clare ale unui destin fatidic, ce nu poate fi ocolit, motiv pentru care unele lucruri nu se fac. De aici vine şi interdicţia de a se vedea două mirese la biserică, consecinţa fiind fie că se despart căsătoriţii, fie că una dintre mirese moare. Nu trebuie ca naşa ce îi cunună pe miri să fie însărcinată, astfel nu vor trăi copiii noilor căsătoriţi. De asemenea, dacă curg lumânările naşilor la cununie, mirii vor plânge toată viaţa lor. Stingerea candelelor la cununie vesteşte că s-a făcut o mare nelegiuire prin căsătoria mirilor. Cea mai comună astfel de superstiţie se referă la căsătoria rudelor aspru taxată şi repudiată. Principiul "tabuului", izvorât din înrudire, a rămas normativ şi în zilele noastre atunci când se pune problema căsătoriei între neamurile apropiate. Se spune că dacă rudele se iau în căsătorie, atunci nu le merge bine, nu se alege nici praful de ei iar urmaşii lor vor avea diverse malformaţii fizice şi psihice. Există apoi numeroase superstiţii legate de inelul de logodnă sau cununie a cărui pierdere vesteşte o mare nenorocire, o căsătorie nefericită, chiar moartea prematură a unuia dintre miri. Riturile de trecere sunt secondate de riturile ce asigură belşugul şi fertilitatea. În acest scop este împrăştiat grâu peste miri pentru a aduce noroc, trai dulce şi îmbelşugat. Mesele sunt încărcate cu bucate şi băuturi alese având valoare de ofrandă rituală oferite pentru a îmbuna zeiţele destinului. Întorcându-se mirii de la cununie, se varsă înaintea lor cofe cu apă, ca prin toată viaţa lor să le meargă din plin. în obiceiurile de nuntă, rolul apei este preponderent axat pe funcţia de purificare şi fertilizare, dar şi regenerare. Chiar înainte de cununie mirii trebuie să se scalde în apă cu busuioc, bani de argint, lapte şi miere, pentru ca ei să fie iubiţi ca busuiocul, curaţi ca argintul şi dulci ca laptele şi mierea. Stropitul mirilor şi a nuntaşilor la întoarcere de la cununie în semn "de rodire"; la fel, spălatul mâinilor, înainte de a intra în casă simbolizează alungarea tuturor relelor şi a apucăturilor urâte. Tot pentru un trai îmbelşugat, la cununie se cânta "Isaia dănţuieşte", iar banii strânşi la nuntă se dau în mâna miresei, ca să aibă tinerii noroc în toată viaţa. Părinţii sunt datori să de ce au promis copiilor la logodnă, altfel nu le va merge bine nici lor, nici tinerilor. Unele rituri au menirea de a asigura coeziunea conjugală, fiind numite de altfel şi rituri de propiţiere. Cu acest scop se calcă mirii pe picioare la intrarea în biserică. În unele părţi ale ţării, logodnica pune în plosca peţitorilor o bucată de lemn dintr-un jug pentru ca să fie cu peţitorul său după cununie ca doi boi într-un jug, şi în viaţa lor să tragă deopotrivă, în parte egală. Mireasa îl calcă pe mire pe picior în timpul cununiei religioase pentru a fi "mai mare şi mai cu autoritate în casă". Ambii miri calcă în picioare bani în biserică, călcând astfel toate măririle deşarte care se fac prin bani, deoarece îşi doresc doar fericirea casnică. După ce se întorc de la cununie acasă mireasa ia în braţe soacra, şi de o poate ridica, tânăra va fi mai mare în casă, iar de nu, soacra. Tot pentru "îmbunarea" soacrei, mireasa trebuie să poarte la cununie zahăr în sân pe care apoi îl va pune în bucatele mâncate de soacră, pentru a fi bine văzută de aceasta. Alte obiceiuri au semnificaţii pur simbolice, de reiterare a unor momente biblice, de stabilire a conexiunii cu strămoşii, sau de marcare a unui moment de ruptură în viaţa individului. Aşa de exemplu, în timpul ceremonialului nunţii, există nişte versuri rostite de un colăcar numite "iertăciuni", prin care mireasa îşi cere iertare de la părinţi, fraţi şi surori, ocazie cu care este reiterată legenda biblică a plăsmuirii bărbatului şi a femeii. Ca şi alte rituri de trecere, măritişul creează, în plan social-afectiv, o ruptură. Aruncarea de flori şi confeti asupra mirilor după cununie semnifică tocmai că din acea zi tinerii cununaţi trebuie să părăsească toate jocurile copilăreşti şi încep a se ocupa numai cu lucruri serioase, pentru o viaţă conjugală. Nu în ultimul rând, trecerea pragului reprezintă pătrunderea şi integrarea în noua familie. Nunta include în complicatul său scenariu vânzarea simbolică cu substrat mitic. Această secvenţă ritualică se desfăşoară la plecarea miresei de la casa ei, când se desparte de mediul familial formativ şi va intra în altul, de întemeiere a propriei existenţe, într-un alt univers familial, de obicei cel al viitorilor socri, a căror familie o va perpetua. Familia fetei, care cedează un membru din comunitatea sa, împreună cu bunurile aferente (zestrea) pretinde reprezentanţilor celeilalte familii să "plătească" zestrea. Uneori plata se face chiar de către rudele miresei. Aceasta plată are scopul de a restabili echilibrul de forţe, reprezentând o recuperare în plan material a ceea ce familia sau comunitatea pierde prin plecarea unui membru al ei. Echilibrul plăţilor şi cheltuielilor se realizează pe parcursul întregului ceremonial al nunţii, pentru că ambele colectivităţi, care participă, să-şi distribuie, cât de cât egal, contribuţia. De exemplu, furatul miresei, al papucului miresei şi vânzarea găinii naşului, sunt toate momente prin care se asigură răscumpărarea, adică contaminarea tuturor nuntaşilor cu belşug şi bunăstare. Din cele mai sus arătate putem observa bogatul evantai al semnificaţiilor superstiţiilor şi obiceiurilor la nuntă ale românilor, dintre care noi am exemplificat doar cu cele mai răspândite. La acestea se adaugă şi obiceiurile împrumutate de la occidentali precum şi cele specifice diferitelor regiuni ale ţării. În concluzie, credinţele şi superstiţiile populare formează nu numai pârghia nenumăratelor obiceiuri şi tradiţii, dar în acelaşi timp şi dogmele misterioase ale unui îndreptar de viaţă pe care poporul român îl respectă cu sfinţenia unor legi străbune. Cu ajutorul lor omul îşi modelează conduita în viaţă, interpretează anumite evenimente precum şi momentele mai însemnate din popasul existenţei sale pe acest pământ. Superstiţiile şi obiceiurile tradiţionale nu sunt şi nu trebuie privite ca o expresie a misticismului şi inculturii, cum au fost considerate atâta timp, ci mai degrabă ca fiind expresia, sau mai exact zis reflectarea, unei ştiinţe populare, constituită pe o bogată cazuistică de-a lungul timpului în istoria omenirii. Aceste reguli nu sunt altceva decât maxime pe care, în concepţia instinctivă, orice om înzestrat cu bun simţ trebuie să le respecte dacă vrea să trăiască mult pe pământ. Astfel de măsuri şi reguli de comportament sunt întemeiate pe temeri superstiţioase sau sunt dictate de o prudenţă raţională. Încă mai persistă concepţia potrivit căreia omul este răspunzător de soarta celorlalţi şi de aceea abaterea de la normele colective atrage consecinţe nefaste pentru întregul grup social. Iată de ce, tabuurile şi superstiţiile sunt încă respectate, ca să nu mai vorbim de minunatul spectacol al nunţii pe care acestea îl oferă. Monica Mureşan (Doctorand Istorie anul III)