Solstiţiul de iarnă 2018, care va avea avea loc la data de 21/22 decembrie (mai exact, în noaptea de vineri spre sâmbăta, la ora 24:22:44, ora Bucureştiului), este un eveniment astral, care marchează începutul iernii astronomice, în emisfera nordică (începutul iernii meteorologice fiind la 1 decembrie). Va fi cea mai scurtă zi din an şi noaptea cea mai lungă, aspect legat de mişcarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească, în realitate o consecinţă a mişcării Pământului în jurul Soarelui. La 22 decembrie (ca şi la 21 iunie, la solstiţiul de vară), Soarele se află la cea mai mare înălţime faţă de ecuator (în Constelaţia Ophiucus, şi va trece, aparent, în Sagittarius). După Solstiţiul de iarnă, ziua începe să crească până la echinocţiul de primăvară (21 martie), când ziua şi noaptea vor fi egale în orice loc de pe Pământ.
De-a lungul unui an au loc două solstiţii (în iunie şi în decembrie) şi două echinocţii (în martie şi în septembrie), fiecare marcând trecerea la un alt anotimp.La solstiţii, planul determinat de axa de rotaţie a Pământului şi centrul Soarelui este perpendiculară pe planul descris de orbita Pământului, iar la echinocţii, Soarele trece, primăvara, prin punctul vernal, adică punctul de intersecţie a eclipticii (orbita imaginară descrisă de Soare în mişcarea aparentă pe bolta cerească) cu ecuatorul ceresc (proiecţia ecuatorului pământesc pe bolta cerească), iar la data de 23 septembrie, la echinocţiul de toamnă, Soarele trece prin punctul autumnal.
Potrivit explicaţiilor specialistilor de la “Observatorul astronomic” din Bucureşti, “Axa polilor Pământului îsi păstrează (în primă aproximaţie) directia fixă în spatiu, ea fiind înclinată cu 66° 33′ faţă de planul orbitei terestre. Din acest motiv, Soarele parcurge în decurs de un an cercul sferei ceresti numit „ecliptică”, a cărui înclinare faţă de ecuatorul ceresc este de 23° 27′. La momentul solstiţiului de iarnă, Soarele se află deci în emisfera australă a sferei ceresti, la distanţa unghiulară maximă de 23° 27′ sud faţă de ecuator, el efectuând miscarea diurnă în lungul cercului paralel cu ecuatorul ceresc, numit „tropicul Capricornului”. Aceasta explică, pentru latitudinile medii ale Terrei, inegalitatea zilelor si a nopţilor, precum si succesiunea anotimpurilor. La data solstiţiului de iarnă, Soarele răsare cu 23° 27′ la sud de punctul cardinal est si apune tot cu acelasi unghi spre sud faţă de punctul cardinal vest. La momentul amiezii el “urcă” – ţinând cont de latitudinea medie a tării noastre, de 45° – la numai 21° faţă de orizont. În consecinţă, la această dată, durata zilei are valoarea minimă din an, de 8 ore si 50 minute, iar durata nopţii are valoarea maximă, de 15 ore si 10 minute”.
Solstiţiul de iarnă – etimologie
În limba română, cuvântul solstiţiu este un împrumut din limba franceză – solstice – având ca etimon termenul latinesc solstitium, format din substantivul latin “sol, solis, solem” (Soare) şi “stitium”, derivat din verbul “sisto, sistere, stiti, statum” – “a opri/a menţine/a rămâne constant/ a face să stea”. Prin urmare, “solstiţiu”, literal, înseamnă “Soare nemişcat”.
Termenul “solstiţiu”, cu aceeaşi semnificaţie ca cea de astăzi, era utilizat încă din antichitate, cea mai veche consemnare fiind din secolul I i.Hr., în lucrarea eruditului latin Plinius cel Bătrân, “Istoria naturală” – o dovadă că anticii aveau remarcabile cunoştinţe de astronomie, nu numai de astrologie.
Solstiţiul de iarnă 2018 – momentul central al spectacolului astronomic din decembrie
Solstiţiul de iarnă 2018 a fost precedat de un excepţional spectacol celest, un fel de încununare stelară a anului, la propriu, nu numai ca metaforă – o superbă ploaie de meteoriţi (Geminidele), în serile de 13, 14 şi 15 decembrie, Planeta Marte poate fi văzută, de asemenea, cu ochiul liber, începând cu18-19 decembrie, până la vară, ridicându-se cu fiecare seară mai mult, aproape de linia orizontului, spre sud, o stea care nu pâlpâie. Strălucirea lui Venus poate fi admirată în fiecare noapte, spre zori mai ales, la răsărit, iar la apus, cea mai strălucitoare stea – Sirius.
Geminidele (stelele căzătoare, în realitate particule de praf stelar), din 13-15 decembrie, numite aşa pentru că sunt, de fapt, venite din Constelaţia Gemini, sunt foarte luminoase şi lente, astfel încât pot fi văzute cu uşurinţă, în zone cu atmosfera limpede, nepoluată şi fără nori.
De asemenea, înainte de Solstiţiul de iarnă, la data de 16 decembrie, Cometa 46P/Wirtanen, cu o perioadă orbitală de 5,4 ani, a trecut la o distanţă de 11 620 000 kilometri de Terra, adică de 30 de ori distanţa dintre Pământ şi Lună, dar mai strălucitoare ca niciodată. 46P/Wirtanen face parte din “familia de comete a lui Jupiter” şi are un diametru de 1,2 kilometri. A fost descoperită în 1948, de către astronomul american Carl Alvar Wirtanen.
Este interesant şi faptul că anul 2018, din punct de vedere astronomic, a debutat, în noaptea de 1 spre 2 ianuarie, cu cea mai mare Lună plină a anului şi o ploaie de stele, în 3 ianuarie. In ianuarie, anul acesta, a fost şi de două ori Lună plină, a doua din ianuarie şi a treisprezecea din an, aceasta fiind cunoscută sub denumirea de Luna albastră, un fenomen astronomic rar. Finalul anului vine şi el cu toată splendoarea strălucirii cosmice, iar a fi conştienţi de ceea ce se desfăşoară deasupra noastră aduce nu numai bucurie şi uimire, ci este şi o formă de cunoaştere şi de confirmare a faptului că suntem parte a Marelui Univers, că viaţa noastră nu ar fi posibilă, aici, în microcosmos, fără ceea ce se întâmplă în acolo, în macrocosmos.
Solstiţiul de iarnă, de cele mai multe ori, cade, potrivit calculelor sau măsurătorilor cu astrolabul, pe data de 21 sau 22 decembrie. În anul 1903 a fost pe 23 decembrie şi abia la începutul secolului al XXIV-lea se va întâmpla la aceeaşi dată. În secolul al XVII-lea, de zece ori a fost pe data de 20 decembrie şi va fi din nou la această dată, la sfârşitul secolului al XXI-lea şi la sfârşitul secolului al XXV-lea.
Solstiţiul de iarnă 2018 – faţa ascunsă a fenomenului astral. O paradigmă spirituală
Solstiţiul de iarnă nu este numai o realitate astronomică, este şi un moment căruia, de-a lungul timpului, i s-a asociat şi o paradigmă spirituală, corespunzătoare unei cunoaşteri sensibile şi mai subtile.
În timpurile vechi, Solstiţiul de iarnă, când ziua începea să crească, să triumfe, corespundea Sărbătorii Zeului Mithra (Zeul Luminii, la persani), iar la romani, Ziua Soarelui Neînvins (Sol Invictus) şi a lui Saturn (Saturnaliile), când oamenii se bucurau de răgazul de dinaintea reînceperii muncilor agricole, cântând, dansând şi petrecând. La popoarele nordice, Solstiţiul de iarnă coincidea cu Sărbătoarea Yule sau Yuletide (Timpul lui Yule), tot un fel de celebrare a Luminii.
La români, în perioada precreştină, se jertfea simbolic, în cinstea zeilor, bradul din munte sau “arborele sacru”, aspect despre care se pomeneşte în diverse colide şi cântece ritualice de sărbători. În anumite regiuni ale ţării, în noaptea care precedă Crăciunul, se rostogolesc roţi de foc pe dealuri, făcute din crengi uscate, adunate din pădure, pentru a aminti de Lumina sacră. În acest timp se strigă: “Fecioara a născut! Lumina creşte”.
Sărbătoarea Naşterii Domnului a fost fixată la data de 25 decembrie, foarte aproape de Solstiţiul de iarnă, tocmai pentru că, în mentalul colectiv, era încă vie sărbătoarea “Naşterii Soarelui” şi se păstra, în felul acesta, un arhetip. Mai târziu, prin secolul al IV-lea, Sfântul Augustin, unul dintre cei mai cunoscuţi teologi creştini, recunoscând originea păgână a Crăciunului, îi îndemna pe credincioşi să-l celebreze pe Creatorul Soarelui, al Luminii şi al lumii. Este important de ştiut şi faptul că Naşterea Domnului nu se sărbătorea în perioada creştinismului timpuriu, primii care au făcut acest lucru fiind egiptenii creştini, la data de 6 ianuarie (de Bobotează), abia în secolul al IV-lea fiind stabilită data de 25 decembrie ca zi a Naşterii Domnului, pentru a contracara cultul încă foarte puternic al Zeului Mithra.
Ulterior, multe sărbători creştine s-au suprapus peste vechi sărbători păgâne, aşa explicându-se, de exemplu, Sărbătoarea Ignatului (20 decembrie), nepotrivită, mai târziu, cu postul Crăciunului si cu invătatura creştină. Explicaţiile sunt contradictorii, dar una dintre cele mai plauzibile este că Ignatul, la vremea Solstiţiului de iarnă, după care lumina prinde putere, în timpurile vechi, era un sacrificiu ritualic în cinstea zeilor, aşa cum şi egiptenii obişnuiau să sacrifice un porc, la începutul primăverii, în cinstea lui Osiris, zeu agrar, al vitalităţii şi renaşterii naturii.
În paradigma spirituală legată de Solstiţiul de iarnă intră, pe lângă perspectiva mitologică, şi cea astrologică. Din timpurile începutului şi până astăzi, omul a fost tentat să desluşească sensul existenţei lui în raport cu astrele, cu Marele Necunoscut de deasupra, prin interpretări simbolice, corespondenţe, practici, după principiul “Ceea ce este Sus este şi Jos”.
Astrologii spun că, în această perioadă din preajma Solstiţiului de iarnă, conştient sau nu, intrăm într-o fază în care reflectăm asupra lecţiilor anului 2018 şi aceasta este ipostaza care marchează un nou început şi o altă energie, una favorabilă schimbării.
Solstiţiul de iarnă onorează Lumina şi Întunericul, celebrează Soarele care dă viaţă şi ne aduce răgazul să ne pregătim pentru a sărbători cu plenitudine ceea ce suntem cu adevărat. Trecând de noaptea cea mai lungă a anului, putem să ne adunăm resursele interioare pentru un drum nou, să acceptăm că acolo unde este lumină este şi întuneric şi invers. Suntem, trăim, sub semnul dualităţii (coincidentia oppositorum), viaţa se poate schimba într-o clipă, unde este lupta, este şi victorie. Suntem parte dintr-un Tot care cuprinde toate latenţele. Depinde de fiecare în parte ce latenţe transformă în realitate.
-->
Răspunsuri