” Veneţia este un exemplu unic în lume de felul în care viaţa poate fi ridicată în planul artei şi transformată în iluzie” -Tudor Vianu
S-a stins viaţa falnicei Veneţii,
N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind păreţii.
Okeanos se plînge pe canaluri…
El numa-n veci e-n floarea tinereţii,
Miresei dulci i-ar da suflarea vieţii,
Izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri.
Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate,
Preot rămas din a vechimii zile,
San-Marc sinistru miezul nopţii bate.
Cu glas adînc, cu graiul de Sibile,
Rosteşte lin în clipe cadenţate:
“Nu-nvie morţii – e-n zadar, copile!
(1883, decembrie)
Prelucrare după sonetul ” Venedig”, din 1850 al unui poet vienez Cajetan Cerri. ” Veneţia” devine tot mai mult sonet pur eminescian , după douăzeci de metamorfoze care se întind de-a lungul a zece ani. Tulburătorul mit al iubirii este reînviat în evocarea frumoasei cetăţi Veneţia. Cetatea mirifică a dogilor, oraş-insulă scăldat de strălucirea albastră a Adriaticei, tărîm edenic destinat odinioară artelor şi culturii. Veneţia, tulburată de zăngănitul armelor, devine un oraş mort, pe care Eminescu îl aseamănă cu iubita moartă. “S-a stins viaţa falnicei Veneţii”, versul ce deschide sonetul învăluie, în rostirea lui elegiacă, o profundă durere, o trăire intensă. Veneţia, strania “cetate fără maluri” imaginată de poet, ca un paradis al iubirii şi frumuseţii, şi-a pierdut măreţia şi strălucirea. Grădinile şi palatele ei de marmură albă sunt locuite doar de lumina albă a Lunii: “N-auzi cîntări, nu vezi lumini de baluri”, ” Ca-n ţintirim tăcere e-n cetate”. Adolescentul îndrăgostit, transformat într-o divinitate marina, Okeanos ” mişcîndu-şi lumea lui de-albastre valuri” ar vrea “miresei dulci” să-i dea “suflarea vieţii”. “În veci în floarea tinereţii”,Okeanos trist cuprinde-n braţe cetatea, sărută blînd portalurile de piatră, “plînge pe canaluri”, “izbeşte-n ziduri vechi, sunînd din valuri”, miresei dulci i-ar da suflarea vieţii”.
Clopotul de la bazilica San Marco, ca un “preot rămas din a vechimii zile”, marcînd sinistru “miezul nopţii” rosteşte sibilinic adevărul evident că morţii nu învie niciodată, că zbuciumul apelor iubitoare şi vii e zadarnic: “Rosteşte lin în clipe cadenţate/ Nu-nvie morţii- e-n zadar- copile!”
Veneţia strania cetate evocată de Eminescu, simbolică insulă a artelor şi iubirii, tărîm tainic de frăgezimi şi vis a fost martora trecerii lui Eminescu, în ultimii ani ai vieţii, în tovărăşia îndureratului prieten Chibici.Şi astăzi, în noaptea veneţiană vrăjită de boarea umedă a lagunei şi de miresmele discrete ale grădinilor, San Marco bate ora eminesciană…Acesta este cel mai potrivit loc extraromânesc pentru a-l evoca pe Eminescu…
-->
Răspunsuri