Noian de cuvinte, eu îţi şoptesc iubite, 
În jocul lor şăgalnic, vezi gândul de-mi citeşti, 
Tu lasă-le să zboare, nu le lua aminte, 
De vrei mă-nţelegi, doar ochii să-mi priveşti. 

Din greul tău de gânduri, cu ele eu te chem, 
Şi-n jocul de cuvinte, te prind şi te îndemn, 
Un ceas s-avem de pace, de toate să uităm, 
Că timpul ne e prieten să credem, să visăm.

O veselă sclipire din ochii tăi, s-adun, 
Lumină pe al meu chip s-o imprasti s-o pun, 
Eu din al meu surâs seninul să-ţi clădesc 
În visul toamnei noastre învăţ să te iubesc. 

Să ne lăsăm iubite, pierduţi pentr-o clipă, 
Nu facem nimănui de timp, de noi risipă 
De neînţeles e-al sorţii şi al iubirii plan 
Cu el să ne luptăm ar fi iubite, în van.

Nedumerirea clipei făţarnic râde.

tu eşti acolo, tu eşti oriunde,

curgi în mine printr-o fantă de gând.

Uneori te culeg într-un zâmbet

răscolind depărtările.

În umbra ta eu te-am iubit mereu, 

te-am aşteptată în colţul meu de viaţă,

sub masca zâmbetului clovn,

până când m-am surpat în mine

cu picăturile cadenţate ale lipsei tale.

Trăiam cu disperarea sortită de a nu te şti

durere apusurilor pe tâmplele albite,

Ai venit, când nu  mai aşteptam,

ţipat de cocor pe cerul rănit,

să-mi vindeci aripa frântă.

Doi dansatori ai depărtării pereche suntem,

într-o fericire dureroasă,

păşim în acelaşi vis amândoi

forever green.

Te-am aşteptat

Te-am aşteptat fără să ştiu

cu trupul mirosind a lut pustiu

plutind în expirata-mi slavă

cocori-mi recitau trecutul la ureche

purtau în ei un palid vers

de vreo suavă nouă dimineaţă

cu doruri de iubire îngândurate-n ochi

m-ai aşteptat fără să ştii

smulgeai din cer târzii euritmii

oftau în tine păsări atât de pământean

şi-o teamă rece de culoarea ceţii

creştea însingurarea ca o rană

despletea aromele  dogorilor trecute

în frumuseţi pierdute dorind să le învie

ţi-am auzit ecoul în inima mea

şi-n timpul de noi mărginit

un zvon de cer în trupul obosit

vibra plăpânda reînflorire

chema într-o ultimă albă primăvară

 rotunjirea bucuriilor rămase

înainte de a le spune Bun rămas.

Lie, Lie ciocârlie,
vara mea n-o să mai vie, 
cânta-mi tu iubiri de toamnă, 
de m-ascunde într-o doină, 
doină jale, doină dor, 
visul gri fă-mi-l color 
să dansez sub amintiri 
tangoul noii iubiri 
unde dorul mă alungă 
ploile or să mă plângă 
stropi de rouă şi lumină, 
du-mă tu lună de mână 
şi tristeţile-mi adună, 
din iubire fă-mi cunună. 
zorile sunt în apus 
vremea mea de mult s-a dus. 
da-mi tu soare încă-o clipă 
de mine- am făcut risipă. 
joc nebun al sorţii joc, 
trifoi fără de noroc. 
doină jale, doină dor 
pe aripi de iarnă zbor, 
de apusuri mă lovesc, 
cu zăpezile iubesc. 

Vreau să rămâi cu mine 

când umbrele

 coboară peste copaci

să împărţim dorul

 din noaptea ce vine,

când luna-şi aprinde

 lumina-n izvor.

vreau să rămâi cu mine,

să auzi liniştea sunând în păduri,

să vezi cum întunericul sărută,

somnul munţilor.

vreau să rămâi cu mine,

în noaptea plină de iubire,

să luminăm aşternutul de iarbă şi flori.

Mi-s dragi iubite, ochii tăi 

În trup îmi ard tainic văpăi, 

Când tu adânc mă prinzi în ei,

Mocnind sărut  dorinţa-nvie.  

Cu farmec blând fără de seamă,

Noptatic ochii tăi mă cheamă,

 Ne -ntoarcem fericiţi în noi,

Ravnindu-ne de gânduri goi. 

Mi-s dragi iubite,ochii tăi

Trezind în simţuri alte căi. 

Ascunşi sub adumbrită-ţi geană,

Privirea în surâs mă-ndeamnă

,

Mi-e drag iubite râsul tău,

Să-l prind aş vrea cu gândul rău,

În colţ de buze când adie, 

Iubindu-ne să-l dai doar mie. 

Şi toată fiinţă ta mi-e dragă, 

Mi-e dragă vorba ta întreagă,

Mi-s dragi şi umbrele tăcute, 

Vibrând în mine dragi mi-s toate.

Femeia aceea cu suflet de metaforă

tu n-ai văzut-o întreagă niciodată

ai căutat prin inima ei inundată de cuvinte

emoţia iubirii reflexele unor imagini

create din tine

în mâinile ei înfloresc anotimpurile tale

Femeia aceea cu suflet de flaut

eu n-am văzut-o întreagă niciodată

mi-am rezămat făptura cu umbrele ei

cromatice târzii elegii

de certitudinile şi incertitudinile tale

aştept să-mi descifrezi adâncul luminii

în rotirea căruntă a ceţii

ce forme frumoase îmbracă iubirea în inima ta

peste tine creşte aripa mea de vis

la cumpăna dintre a fi şi a nu fi

bărbatul acela cu suflet de fiorduri

eu nu l-am văzut întreg niciodată

mi-am înfipt rădăcinile muguri

în locul coastei  lipsă

cu miresmele unei târzii iubiri

sau poate e aceeaşi veche nouă iubire

rămasă undeva ascunsă

de ochiul vigilent al timpului

aştepta clipa revărsării

în armonia polifonică a acordurilor fine.

Pe geana zilei noaptea încet se lasă,

În valsul norilor, o rază sfioasă

Sângeră ceruri rănite în amurg,

Ascultă iubite, spre tine  eu  curg!

Cai negrii-şi  flutură coama în noapte,

Timpul şi-adună din clipele coapte,

Împrăştie-n copite argint stelar,

Ascultă iubite,  ne cheamă hoinar!

Risipei să ne dăm iubind fără minte,

Iernii de verde, din  noi,să-i facem parte.

Explozii de muguri, să spargem în gânduri,

Ascultă iubite, -nfloresc rânduri, rânduri!

Rămaşi în Arcadia pe cer te-am pus,

Tu Amon-Ra să-mi fi cel fără  apus.

Ce dacă iarnă în trupuri ne jeleşte,

Ascultă iubite, viaţa ne doreşte !  

Ziua îşi prinde mugurii fragili

de pulpa nopţii într-o acoladă,

cleşti zorilor desfoliază visul,

 arabescuri vibrante

sub scoarţa neîncăpătoare a inimii.

O mască palidă, luna îmi tulbură ochii.

Mă imprastii transparentă, diformă,

să-mi adun răvăşirea.

Cocorii dimineţii istoviţi de nesomn

se lipesc de geam

muşc din ei,  fruct acru  amar...

 iluzii senzoriale

 îmi biciuiesc simţurile amorţite.

Aş încerca să mă costruiesc într-o alegorie…

îţi caut conturul lichefiat pe cumpăna

de un alb dureros al zilei

să mă aleg din tine. 

Un vânt rotund dansează în pas ştrengar

Cu albele mirese de gherghinar.

Ascultă cum creşte melodic frunzişul,

Deschide flămând spre păsări luminişul.

E blândă lumina curge ca o coamă,

Pe fruntea nostră cu nervuri de toamnă,

Sigur, primăvara mareea şi-a pornit

Şi-un tânăr dor de viaţă în noi a înflorit.

Îşi suie suavele chemări tot mai sus

În carnea-n care ieri dorinţele-au apus.

La timpul din noi şi verdele de afară,

Frumoase mirese pomii inundară.

Te chem prin  ploaia de sunet şi culoare,

C-o sete de viaţă toridă, ce doare.

Chiar dacă timpul cu mâna grea apasă

Pe-al clipei indecis hotar, ce ne pasă!

În suflet mai purtăm livezile bogate.

Hai, să culegem rămase, mere coapte!

Căci mâine poimâine prin flori vom fi trecut,

Ne-om risipi stingheri spre alt început.

Ducându-ne urma pe căi neîncercate,

Acolo unde iubiri renasc curate.

E numai o grea bănuită migrare,

Eterni călători prin evuri solare.

Te privesc orfană de lacrimi,
umbră de pasăre cu aripile frânte...
condorii plutesc în pântecul unei clipe
eterne pentru tine,
într-o picătură de sânge
spartă în zâmbetul subtire al buzelor.
Eşti singură, sunt aici... dar nu cu tine ...
n-am voie să te strig
cum te-am chemat de atâtea ori,
acum nu, acum nu am voie
să te rog să mai stai...
îţi privesc corpul înţepenit,
sub soarele impasibil de toamnă,
nimic nu s-a schimbat,
doar tu ai început să-ţi proiectezi nefiinţă
în prezentul meu.
Gesturile tale, cuvintele tale, 
stau prinse într-un ochi lipsit de tine.
Tristeţea mea este că nu poţi să mai împarţi
cu mine inima plină de bucurie 
în acest anotimp al roadelor coapte,
ai coborât în ţărână să ţii în mâini rădăcinile 
fără să tulburi sonora, dimensiune a vieţii.
Picătură cu picătură curgi
în simetrica rotire a anotimpurilor.
Mirosul tău, vocea ta , privirea ta
nu sunt în acest trup înţepenit,
peste care se ridică ţărână
de la pământ la păsări.
N-am voie să plâng,
să nu-ţi tulbur liniştea,
libertatea redobândită.
Sunt doar o umbră întrebătoare,
nu pot să văd dincolo de chipul lumii
tot ceea ce voi deveni
într-un azi definitiv.

Oglinda lunii în geam
se înclină peste patul meu.
Secundele rod noapte încet, prea încet...
Un gând îngână un cântec de leagăn,
întind braţele, râuri despletite.
Mirosul iubirii tale mă-nvaluie.
Te caut prin camera goală de tine
cu limpezimea grea a visului.
Simt cum te conturezi,
pe gura mea ca într-un pahar,
se varsă sărutările tale,
răsuflarea ta îmi atinge petalele limbii,
înfioară cuiburi de păsări,
sub tremurul mâinilor tale,
ce-mi modelează trupul perfid
mă agăţ de un vis cu păsările focului.

Au înflorit salcâmii
în desfrunzirea timpului meu
o primăvară timidă îşi varsă aromele înflorite
în sufletul istovit de aduceri aminte
dragostea mea se mai plimbă încă
ameţită de miresmele tari
silabisite în limpezimea privirilor tale
mereu însetate, jinduieşte să soarbă
din inima coaptă a vieţii
sucul ei dulce-amărui
în licărirea argintie a părului tău
calc pe pojghiţa subţire dintre acum şi atunci
fără să tulbur legănarea arcuşului
pe coarda obosită a inimii
cu ultime sonore lumini vesperale.

Ai amurgit de mult bătrâne sat în doruri,
Sub giulgiu vineţiu ascunzi surpate poduri.
Eu am rămas acolo, eu am rămas aici...
Să port povara grea a timpului de atunci.

Copilăria, aur îmi curge-n amintiri,
Sufletul palan ridică uitate iubiri
Când împleteam vorbe roată scormonind în jar,
După un cartof copt uitat pe acolo iar.

Mirosea a iarbă crudă răcorită-n seară,
Cu ugerul gemând de-a laptelui povară,
La porţile închise mugea câte o vacă,
Nu-i modru de-a intra povara să-şi treacă.

Stelele stăteau agăţate frunze-n copaci,
Întinşi în iarbă, căutam în ochi licurici,
Sub poalele nopţii ascundeam roşeaţa
Primelor întâlniri ce ne bujorau faţă.

îşi şuiera vântul cuvântul în viers de dor,
Drag cu drag împleteau sărutul în pridvor.

Al vieţii trubadur a adormit în pietre,
Cu visul încrustat pe strunele albastre,

Un cer de marmură neagră dorul aşterne
Peste nisip de clepsidre sparte în mine,
Se răscolesc clipele pierdute în hăuri,
Cresc amintirile pe-o limbă de gânduri.

Ecoul paşilor se stinge
hohotind surd în tăcerea timpului meu.
Tu crezi c-am învăţat să mă accept
într-un acum imprecis,
eu tac să nu-ţi tulbur amăgirea,
ascult cum trupul îşi scutură frunzişul,
lumina fumegând pe finister în seară.
Au mai rămas în noi himere,
amiezile de vara,
anemică ispită cu tinere dogori
rotindu-se cărunte
pe umerii prea slabi să poarte
rodul grădinilor încă necules,
în sufletul inundat de ceaţă,
şoimii îşi poartă zborul indecis
tot mai aproape de pământ,
ameţiţi de efigiile anotimpului
când puteau săruta soarele.
Eu cred c-ai învăţat să te accepţi,
tu taci să nu-mi tulburi zâmbetul fragil.

Gândul se îmbracă în dorul de tine,
Strâng perna-n braţe, ziua nu mai vine.
Pe geana serii prind dorul în colind,
În zori de noapte cu dorul te cuprind..

Deschid al zilei ochi cu doru-n mine
Şi toate-mi sunt aşa de străine.
Să treacă ziua, în vis să te-ntâlnesc,
Când vine noaptea lumina o cerşesc.

Trec zile în dor, noaptea cu dor vine,
Trec nopţile şi somnul nu-i cu mine,
Se tânguie dorul, eu apun în el 
În colivia cu gratii de oţel.

Mâna în mâna noi păşim în apus.
A dimineţii rouă de mult s-a dus.
Îşi stinge ziua razele în noapte
Cu toamna amăgitoarelor şoapte.

Curg amintirile, amurgul umple,
Caldă lumina ne joacă pe tâmple,
Cu paşi obosiţi păşim înainte,
Se joacă iubirea, timpul ne minte.

Te-am aşteptat atât, atât te-am căutat,
La capăt de drum tristeţea mi-am lăsat,
Să-mpart cu tine rămasele ceasuri,
Iubirea târzie, în toamnă valsuri.

Ia-mă în braţe cu dor de primăveri! 
Să-ţi simt iubirea în calde adieri, 
Să uităm cum timpul curge peste noi,
Ne pară că în lume suntem doar doi.

În blândă pace usor să ne lăsăm,
Din ploi un pic de zâmbet să adunăm.
Ce va fi mâine? ce rost are gândul!
Nici tu nici eu nu vom găsi răspunsul.

locuieşti, imagine sepia ştearsă,
ascunsă într-o fantă de gând,
încerc să te pictez cu amintirile mele fără tine
şi nu mai ştiu dacă eşti tu sau eu.
Tu m-ai născut,
acum te nasc eu...
femeia tânăra din fotografie a încărunţit
cu ridurile mele,
o pornesc înapoi pe urmele tale
prin rana rămasă deschisă,
te-ai cuibărit ca un făt în refuzul
de a te lăsa născută,
creşti cenuşie, goală de tine, înfiptă
în inima ţărânei mele,
îţi văd zâmbetul încleştat pe buzele mute,
cu notele vocii tale neştiute,
privirea fixată într-un punct din sufletul tău
lasă-n urmă răspunsuri transfigurate-n întrebări.
Te aşez în semiluna lor...
căutăndu-te te-am confundat cu mine,
într-o ordine răsturnată a faptelor.

sunt aici, în roata de tors a lumii,

în umbra cuvintelor scrijelite

pe cerul întrebător al plecării mele,

căzut pe zvâcnetul fragil al ierbii

legănate deasupra amintirilor curtate de uitare.

Dacă mă întrebi unde locuiesc...

locuiesc aici, în lumina crepusculară a lumii,

cu refuzul de a trece poarta,

număr bătăile de clopot ale pământului,

încerc să fiu calmă,

să aştept în tăcere mântuirea ce vine

când voi fi îmbrăcată-n flori.

Dacă mă întrebi unde sunt...

sunt aici, la porţile negre ale lumii,

îmi beau frica, să văd aurorele promise

înainte ca timpul unei singure clipe să vină.

Nimic nu-mi dezvălui taina trecerii,

mi-e teamă că nu voi mai putea veghea visele.