ziua în care l-am cunoscut pe adam
miroasea a poezie până la rărunchi
oamenii deveniseră un soi de păsări pulsând
jefuiți de propriile lor pene
cuvintele ca niște monede
se risipeau vii în țărână
bolnav de un unu imaginar
Adam s-a spălat pe mâini de propriile lui mâini
și a rostit Cântarea-Cântărilor
culcat pe limba română până la grâu
apoi a băut încă un pahar ca pentru fratele Nichita
de atunci știu de ce umblă poeții călare
pe elefanți
și umblă cu zilele în mână
zbor diafan/câmpie cu lună
era vară cu portocali și o pisică obeză
purtai ochelari și o șapcă roșie peste freză
ți-am spus de atunci că viața are n-șpe mii de viraje
să nu uiți, Darie, că sunt clipe cât anii în sevraje
tu ai râs ca la târgul de fete și ai spus că-s nebună
ori că încă mai am fluierul piciorului sprijinit de lună
timpul între noi sâsâie ca un șarpe vărgat
spune-mi, de atunci câte secunde în iarbă a scuipat?
ce vei face când în oglinda din stânga retrovizoare
vei zări asfințitul/stol de cocori/ sare de mare
te voi întreba din nou cum o mai duci pe autostradă
supraviețuiesc îmi vei răspunde si vei trage pe altă bandă
tipul acela cu palton retro și cârlionți albi
s-a dus într-o zi după pâine și a venit a doua zi
beat mort cu două pâini în plasă
râde de vremea aceea când procuratul pâinii era atât de facil
tipul mărunt care locuiește ca extratereștrii în Craiovița
se caută de mărunțiș în fața chioșcului de ziare
numele lui semnează vreo zece poeme
din România literară dar nu-l recunosc decât ăia mari de la liceu:
Uite, e dom' profesor...hă hă cam mic, zice unul
taci, bă, că din doi nu ne scoate
cică războaiele sunt cele care contează cel mai mult
cine cu cine s-a bătut anii mai puțin
doar știi și tu sunt repetabile
copiii se hlizesc vin ca la gara de nord
a intrat în școală un p-o-e-t!!!
țțț! ce specie rară numai domnul de geografie
îl mai poate concura
ăla tânăr lucrat la sală după care mor toate profesoarele
când parchează decapotabila în fața cancelariei
dar poetul acesta are un costum uzat
nici nu se mai poartă costum prin școli
acum orice profesoraș vine
cum dictează moda cu părul geluit pantofi roșii
blue-jeans foarfecați
tâmpita de poezie se mai dă la bacalaureat
altfel cine ar căsca ochii la un extraterestru grizonat
venit cu autobuzul tocmai din Craiovița
elevii de azi s-au învățat cu frumusețile școlii
nici nu-ți mai arde sa navighezi pe nett
sau să te dai mare cu Iphone-ul
când la tablă profesoara ta preferată
zice atât de duios:vezi că îți pun nota doi!
cu o fustă scurtă-scurtă!!!
este așa de frumoasă doamna
cum se îmbracă ea luxos în medie peste două salarii cu părul
bine întins încât nu-i auzi
decât pantofii sau râsul în cascade
ai tot vrea să îți recite din tipul
acela cu mâinile înfundate în buzunar
pentru care fiecare poezie
miroase a pâine și a câteva grame de alcool
nici nu-ți pasă că îți va spune
să memorezi zece versuri
atât de mult te-ai obișnuit ca
viața să umble fardată la ochi mirosind a Chanel
cresc zero sentimente
sub cerul zurliu
pe iarba de piatră
cu gust de tristeți liliachiu
se revarsă frunze cu cioc de
prigorii
luna descrește
noaptea merge la pas
în râu se sparg norii
caii nopților sterpe
se rotesc/amurg în vitralii/
mai vino să-mi vii
sau să-mi fii te iubesc
cu toți anii
Tablou pe retină
noaptea în orașul de pe malul Dunării
desenezi stele de apă
singurătatea ademenește femeile ca o pâine caldă
aburi se ridică din ape pătrund în suflet
cu solzi fosforescenți
linia vieții urcă spre cer/apus de lună /
simt cum se sparge liniștea între diguri
secunde clipocesc
valul dinspre tine numără dimineți pierdute
prin oraș se vând fanteziste tablouri
dăruiește-mi o pensulă să scriu
un poem despre cum am iubit pe malul Dunării
cât m-ai pictat pe retină
nu stinge țigara pe nisip!
cândva mi-a luminat iubirea care se scaldă
alunecos printre stânci
în zilele lui azi
are prioritate arta de a schimba cameleonic
cravata
teancuri de ziare flutură la intersecții
port-drapele ale politicii rurale
tipul cu ambulanța are agenda plină
unul în plus sau în minus nu schimbă cu nimic
sensul vieții
timpul are girofar
are conștiința largă cât buzunarele
cu pupilele fixe țeapăn în costumul strâmt
stă la masă cu demnitatea arțăgoasă
a unui asistat social
bea vin (pe nerăsuflate) în buza nopții
îneacă o zi îneacă două nopți
țuști pune sare în ciorbă din meniul zilei
sparge capul unui ideal colțuros și calcă
o cămașă cu dungi
pentru dulcea pasăre a captivității
zilelele curg uleioase
clipele scad /piper măcinat/
mi-a spus ,,bună-dimineața''
în anii mei romantici
dar ziua nu începuse bine
se strâmbase poetul la ea
făcea apelul de dimineață
după o beție cumpărată la litru
nu i-am răspuns decât
să-mi lase zilele nescrise
la apel nu răspund
în serile când negrul din cerul gurii
nu mă lasă să dau seara bună
așez luna pe alfabet
mi s-au albăstrit unghiile de cerneala
care se scurge din cer
timpul sâsâie ca un șarpe agățat de sternul meu
saliva secundelor îmi unge
memoria de scurtă durată
din torace ziua eclipsează fanta destinului
scriitorii scuipă o zi bună
printre dinți
ziua / diorama perfectă/ mușcă din cel care
scrie până la os
în orașul meu băiatul cu gunoiul
citește Gazeta de Sud la intersecții
din mașini snobii aruncă scrum de țigări efeminat
pătura care citește aspiră naturalețea unei cărți
în Parcul Romanescu
întors cu spatele la reclame tipul boem
se scutură de viața plină de molii luxoase
sub ochelarii heliomați trotuarele se lărgesc
și se umplu brusc de femei-manechin
cu unghii roșii atârnă de gâtul tău
străvezii de nesomn nerușinat de frumoase
poeme gureșe cu lungi picioare
îmi adulmec moartea în bibliotecă
o caut să o întind la fereastra-paravan
de câte ori orașul naște monștri
între cerul oval
și linia frântă a muntelui
greierii miros a tămâie
pe altarul lui Dumnezeu călugării
înțeleptesc mângânindu-și barba
la vecernie pâlpâie lumina în vechiul schit
singur cu Dumnezeu părintele murmură rugăciunea
care sparge tăcerea inimilor
cuvintele cad clare în timp ce ridică suflete
umbra părintelui sfielnică
precum o pasăre cu viers dulce
se înalță apostolic
săraci de păcate călugării se smeresc într-o sihăstrie
demnă ca muntele
se zvârcolește vântul șarpe ce așteaptă asfințitul
Preschimbă-te în clipe! zice Nichita către mine
simt gustul de tămâioasă al toamnelor
curgerea timpului Dunarea care imi scade in piept
aș rodi la fereastra lumii
vie mustind sihastru
dacă stancuțele nu mi-ar fura inima
uitată pe glie
aerul miroase a nuci verzi
este atât de amară viața trăită pe silabe!
când pleacă berzele când mor cocorii
sufletul meu se întinde în lan
spune-mi
când voi ațipi în lanul de grâu
vei mai secera luna să fiu o clipă cer?
îmi plac toamnele cu chiştoace băltind
frunze putrede cai aburiţi
trag storurile şi dorm cele cinci minute
pentru frumuseţe apoi alerg
cu viaţa la piept
fiecare drum are cheia lui sol
mă scutur de ploi precum câinii
din adăposturi
n-am stare toamna mea are pantofi portocalii
o claxonează la semafor alcoolici anonimi
ăla care scrie ca să evite viaţa umblă cu
moartea în buzunar de-i sar toate femeile
de gât să plătească umbrela cu care
iese în ploaie aproape singur
străzile şiroiesc de apă vânzătorul de ziare
ascunde sub tejghea un număr din Luceafărul
brusc arta are valoare la bursa zilei
iubesc cu vântul în faţă
dar nu dau drumul toamnei să se risipească
m-aştepţi bând din singurătate câte o gură
arunc pantofii uzi în ziua aceasta am
desfrunzit ca un copac
Vibrato
calul alb al liniştii se adapă din stele
curg toamnele mele/grauri gureşi în vie/
secunde silfide aburesc peste dealuri
se aşază la masă să tacă rotund
cine se îndrăgosteşte în prag de toamnă
are o gutuie în piept
sub frunzele roşcate îmi despletesc singurătatea
şi-o muşc de buză
cum te-aş muşca pe tine
cel ce dansezi cu fragilitatea mea
/licurici pe şaua nopţilor/
greieri amorţiţi îmi cântă în piept
într-un vibrato perfect
dau drumul toamnei
cal conabiu ce paşte iarbă lunatic
toamna
dragostea doarme pe o frunză
ca un păianjen în umbra poeziei
/lună neagră în râu/
calul alb al liniştii se adapă din stele
curg toamnele mele/grauri gureşi în vie/
secunde silfide aburesc peste dealuri
se aşază la masă să tacă rotund
cine se îndrăgosteşte în prag de toamnă
are o gutuie în piept
sub frunzele roşcate îmi despletesc singurătatea
şi-o muşc de buză
cum te-aş muşca pe tine
cel ce dansezi cu fragilitatea mea
/licurici pe şaua nopţilor/
greieri amorţiţi îmi cântă în piept
într-un vibrato perfect
dau drumul toamnei
cal conabiu ce paşte iarbă lunatic
toamna
dragostea doarme pe o frunză
ca un păianjen în umbra poeziei
/lună neagră în râu/