De-ai răzbi să mai ieși vie,

„Pasăre de colivie”,

De prin buncăre sinistre,

Și cu nașteri în registre;

Să inspiri doar aer pur...

Da e moarte prin prejur!

Ieși din adăpost când tunul

Se zdrobește ca nebunul,

De un lanț de forțe triste,

Bravând armele țariste,

Și soldați frigizi și goi...

„Trage rusule, în noi!”

Ies viteji ca la paradă,

Ochii morții să îi vadă,

Cum sticlesc de lăcomie,

Cum distrug economie,

Cum le ia fără onor,

Frați eroici...sfidând, mor...

Rusu-i rus, nu se dezminte!

Din ruine fac morminte

Mulțimii cu răni adânci.

Ne-a adus pe toți pe brânci,

Și te rogi, plângi în tăceri,

Să pui crimei grăniceri.

În străfund de colivie,

Nu mai simți dacă ești vie.

Da nici pomii ce odată,

Înfloreau la orice poartă.

Pe ram poartă praf și scrum,

Vreau războiul să-l sugrum!

„Pasăre de colivie”,

Din ruine nu ieși vie.

Sufletul se-nalță, zboară,

Rănile n-o să mai doară...

Genocid, ecou strident,

Trage rusu-n Occident...

Frații, lacomi, nu erau,

Însă nu se digerau.

De-ar avea și iz prostia,

Ar făta și muscăria.

Dacă nu-l iubești,

Defecte-i găsești.

Strâgeți cât puteți,

De-aveți nouă vieți.

Eu îl bag pe porți,

El, în mamă, morți...

Mulți au mare grabă,

Când aud de treabă.

Îți dau pont, - de n-ai dușmani -

Împrumută frați, cu bani.

Glumește, de vrei s-ajungă

Adevăr cu mâna ciungă.

L-am cărat, - n-am zăbovit -

Și tot el e istovit.

Unii pierd prin ani avere,

Alții, numărul la bere.

Nu fugea de-avea urgență,

Cum fugea de exigență.

Urât...când intră gheata-n lut,

Da lutu-n gheată,-i și mai slut.

Culmea culmilor: să faci gaură în apă și să te ascunzi în ea;

Culmea gospodinei: să-și scuture costumul Evei, pe dos;

Culmea ghinionului: să mori de râs și chiar să se întâmple;

Culmea avarului: să cultive și pământul de sub unghii;

Culmea răutății: să nu mai ai dinți, da tot să muști din alții;

Culmea agronomului: să facă să înflorească bobocii de lebădă;

Culmea culmilor: să dea ortul popei înainte de a muri;

Culmea analizei: să despici firul în patru și să nu descoperi miezul;

Culme lingușitorului: să-ți facă ochi dulci și tu să-i mănânci;

Culmea vaporizării: să îl lași baltă și el să se evaporae;

Culmea zădărniciei: să se dea de ceasul morții până îl strică;

Culmea efortului: să tragă cu ochiul până îl scoate din orbită;

Culmea hoției: să-ți furi o palmă peste ochi;

Rece...ca-n războiul rece

Intră vântul pe sub uși,

Pe sub draperii turcoaze,

Și un crivăț de la ruși,

Fluierând prin țevi de gaze.

Siberii și vânt

Trei Siberii și-o vântoasă,

Bate-n buzunar, pe masă,

Și în cont, și-n frigider,

Și-ntr-un loc forestier...

Criza...în locuință

Iarna geme prin odaie,

Tropotind bocancii grei,

Eu îmi pun cojoc de oaie,

Pe calorifer...vreo trei!

„În „călduri” de la facturi

Înfrățiți, vântul și gerul,

Mi-a crăpat caloriferul!

Da mă trec niște călduri,

C-au venit lanț de facturi...

Un amurg, ca o maramă,

Se depune peste sat,

Un copil, pe braț de mamă,

Adormise alinat.

Ține într-o mână mică,

Un bănuț și crede el,

C-o să-și cumpere pisică

Sau un hamster mititel.

E atât de frig în casă,

Că o lacrimă ce-a curs,

A mai zăbovit vâscoasă,

Pe obrazul trist…a plâns...

Va veni Moș Nicolae,

La toți pruncii, ca și an,

Însă la el în odaie

N-a intrat. Sperase-n van…

Și-a găsit ghetuța dreaptă,

Ruptă, umedă de ploi,

Viața asta nu e dreaptă;

Piciorușele sunt sloi.

Mama-i croșetă șosete,

Da s-au rupt și s-au uzat,

Mulți au jocuri și tablete…

Și de el s-au amuzat.

Lasă, că mămica dragă,

Îl va încălzi ușor,

Și șoseta o să-i dreagă,

Că e scumpul prințișor.

Doarme…și pe braț de mamă,

Găsim liniștea și-o dramă…

Sub ramuri ce trosnesc scheletic, într-o îmbrățișare dulce,

Trec doi iubiți, nebuni de drag, ce văd prin toamna sfâșiată,

Beteală presărată-n susur, când pleacă frunza să se culce,

Și mă găsesc în timpul lor, în amitiri refugiată.

Un vânt mi-a jefuit copacii lăsându-i desfrunziți în turmă,

Și parcă gem, și parcă plâng, în zborul ca o letargie,

Când ploi mărunte le apasă să nu rămână nicio urmă,

Și parcă toate-s fără sens când frigul rupe din magie.

Mă uit la umbra-mi revărsată când pasul trage către casă,

Și-n pragul părăsit de-o vreme, mai simt un iz adulterin,

Distant, și vinovat, și cinic…și-n toamna veștedă nu-mi pasă

Că letargia mă-nsoțește sub veșnic strai de pelerin.

Trec doi iubiți, nebuni de drag, călcând o frunză-ncovoiată,

Și mă găsesc în timpul lor, în amintiri refugiată.

Toamna asta-i zdruncinată,

Vin facturile-n ”taior”,

Mă țintesc superior,

Da nu-mi pasă,-s vaccinată!

Pofta mea e înfrânată,

Știu să fac economii,

N-am organe lăcomii…

Mă bucur că-s vaccinată!

Cu foamea nerușinată,

Am vorbit, da răspicat:

„Traiul s-a modificat…”,

Poate-mi trece,-s vaccinată!

Smiorcăiala-i cenzurată,

Și mi-am interzis plăceri,

       - nu mă lăfăiam nici ieri -

Da-i ok, că-s vaccinată!

Casa-mi este luminată

De un felinar stradal,

Nu consum, nu fac scandal…

Da baremi sunt vaccinată!

La TV, sunt limitată,

Mi-am făcut un program dur,

Că minciuni, nu mai îndur…

Bine că sunt vaccinată!

Mai ascult câte-o sonată

Când vecinu-i cherchelit,

„Radio cu satelit”;

Mă-njură că-s vaccinată!

De-o veni iarna deodată,

Și frigul ne-o gâdila,

Eu și mâța vom sufla,

Și-om trăi că-s vaccinată!

Viața mea e îmbinată

Între râs și plâns, pe mut,

De virus nu m-am temut,

Doar de drag sunt vaccinată!

Biciul ploii furibunde mă lovește fără milă,

Peste trup se scurge apa, tălpile frământă lutul,

Pământeană temporală o primesc pașnic, docilă,

Iar din cap până-n picioare parcă mă botează Prutul.

Ieri, au înflorit salcâmii deși-i toamnă-n calendare,

Mai primesc o sevă nouă, ștergând frunza de paloare,

Vezi, zvâcnește încă viața printre gâze-n suspendare,

Doar că-n nopți întunecate frigul mușcă, luciul moare.

Gravi și mișcători în vânturi, ce rostogolesc rugină,

Codrii pregătesc în foșnet păturile migratoare,

Ce din petece brodate, se aștern lângă tulpină,

Și de-atâta frumusețe voi uita ce dor mă doare…

Ca să mă desprind de culpă, merg la râu să-mi spăl din lut,

M-au clătit toți afluenții, m-am rebotezat în Prut.

S-au lăsat perdele grele pline de întunecime,

Peste ochii fără somn, noaptea capătă lungime

Într-o toamnă timpurie ce îmi susură-n ferestre,

Ploi curate, și mărunte, ca un murmur de orchestre.

Noaptea albă, precum voalul unei vesele mirese,

A luat doar o fâșie și mi-a dat-o făr* să-i pese

Că n-o să mai am nici vise, nici odihnă, și nici stare,

Și voi fi soldat de veghe până-n viața viitoare.

Nu mă tem că-n tihna nopții n-aș putea să-mi refac gândul,

Decât vise iluzorii ce dispar în zori de-a rândul,

Mai bine o resemnare, să învăț să trec o toamnă,

Cum s-a dus și restul vieții, dreaptă, demnă ca o doamnă.

Nu credeam că-versul ploii, vara va pleca-n suspine,

Și am alergat s-o caut, șovăind să-i spun, ”Cu bine!”

Dar o negură asupra-mi mi-a delimitat vederea,

Și o boare parfumată mi-a sporit cumplit durerea.

Mi-e rușine că n-am prins-o de o mână caldă, fină,

Și înmărmuresc la gândul că o alta de-o să vină,

Poate n-oi mai fi dispusă s-o aștept în viața crudă,

Și va plânge pentru mine, și va fi o vară udă…

Vor veni furtuni să-mi spele urmele ce obosite

Au cutreierat pământul doar pe cioburi hămesite.

Știu că vei umbla și tu să mă cauți prin abrupt,

Însă știu că între noi toate punțile s-au rupt.

În mijloc de codru rar,

Domnul Geo, pădurar,

În cantonul lui străbun,

Trage-o dușcă și tutun.

E mâhnit că-i singur, cuc,

Derutat, pasiv, năuc,

Decând soața a plecat

Și codrul e sfârtecat.

Ce rost are să mai stea?

Lemn mai e de-o cherestea,

Gaterul e pustiit,

Tâlharii nu s-au sfiit…

L-au bătut, când ”Vede-Tot”

I-a prins cu un ultim ciot,

Și-a lătrat de-a istovit,

Inumani, l-au otrăvit.

L-a plâns ca pe un copil.

El i-a fost loial, stabil,

Puternic precum un leu,

Și îl însoțea mereu.

Pe oraji, lacrimi s-au scurs,

Când un puișor de urs

Rătăcit, trecu haihui,

Nici bârlog, nici mama nu-i!

Mai în stânga, un alun,

Nici de foc nu mai e bun.

E ciuntit și mucezit,

L-au lăsat că-i putrezit.

A ieșit în ușă trist,

Când Ion, un activist,

Sângerând la cap, picior,

Îi ceruse ajutor.

„Am fost atacat c-un par,

Și mi-au spus ca să dispar

Că astfel mă schilodesc

Și-n pădure mă zidesc.

Era fiul lui Șpăgel,

Un primar și-un colonel,

Cu un „prinț” al nu știu cui,

N-ai lemn să mai faci un cui.”

Au oftat prelung, tăcuți…

Guvernanții, prefăcuți,

Nu aud și nici nu văd

Că în țară e prăpăd.

Pământul e-n clocot, arde, doar în iad e veselie,

Salvatorii se sufocă de la masca pe figură,

Pădurea-i la ATI, intubată, grijulie

Că nu poate să mai nască din tăciune, fum și zgură…

Sfinții suspendați în doliul unor văduve sărmane,

Trag de lanțurile grele atârnate la picioare,

Vor să intre în icoane pentru rugile umane,

C-au căzut din rama sfântă văzând cazna muritoare.

Cu o pipă-n colțul gurii, dracul pufăi durere,

Hohotește fierbând smoală prin dezordinea creată,

Răstoarnă, înghesuiește, suflete fără putere,

Și aruncă viruși, molimi, peste lumea derutată.

Limbi de flăcări ucigașe, flămângioase,-n ton cu vântul,

Fac pe Terra cuib la diavoli, dominând întreg pământul…

Am girat cu-o insomnie unei tainici nopți de vară,

Să prind un oftat de floare când își pierde din petale,

Să văd lanul de lavandă cum naște parfum ce zboară

C-un zefir ce s-alintă și se scurge-n văi, agale.

Vreau să mă strecor în noapte să-mi scot visele din cușcă,

Ce le-am ferecat când spaima îmi turna pe răni otravă,

Mă frigea așa cumplit, și simțeam cum carnea-mi mușcă,

Și am rezistat rănită, nu știam cât sunt de gravă...

N-am strigat...am strâns de-a valma uneltiri și acuzații,

Și mi-am înfășat răbdarea ca pe-un prunc, călcând tăciuni,

Am fugit cu ea în brațe, pentru nouă generații,

Și am fost atât de arsă, doar din pulberi să m-aduni...

Îmi clipocesc prin vene izvoarele române,

Iar trupul meu e stânca, și părul e pădurea

Ce își întinde ramuri să îmi atingă grâne

Ce mi-au crescut pe ie, iar eu îngrop securea.

Am ruginit în lacrimi și seceri venetice,

Ce sunt stăpâne-n lanuri, în glia strămoșească,

Și mai cârpesc o rană a țării...să nu pice

O sprijin cu un umăr, căci vor s-o ciopârțească.

Pe brațe-mi cântă păsări, le găzduiesc o vreme

Până va crește-n doine o pădurice nouă...

Îi cântă țării mele și eu învăț poeme

Să îi recit prin ierburi când o botez în rouă.

Oftează din adâncuri de se clintesc și munții,

Iar marea saltă valuri în semn de înfrățire,

I se răresc și fii, se duc...iar cuta frunții

S-a adâncit de doruri, de cruda răzlețire.

Pe-un petec de speranță înșiruiește pruncii,

Și-o frige consemnarea: „Doar bătrânei sunt, încă...”

Atât mai are-n vatră...eu, cu tăria stâncii,

O plâng neputincioasă cu bulgări rupți din stâncă.

Îi mângâi și durerea, și pierderile toate,

O apăr cu iubirea de brațele străine,

Da n-aș pleca în pururi pribeag în altă parte,

Eu vreau să mor în ea...ea să vieze-n mine!

Dacă prin capcana sorții

Te-ar zdrobi un curcubeu,

Dragul meu, tu, chinul meu,

Aș jeli în poala morții.

Dacă m-ar goni pizmașa,

Și m-ar vinde unui rug,

Eu în lacrimi care curg

Ți-aș spăla de dor, cămașa.

Apoi aș porni bolnavă,

Dragul meu, tu, chin dulceag,

Să te-adun din lut beteag,

Aș trudi precum o sclavă.

Te-aș clădi printre pustiuri,

Raiul meu, destinul meu,

Și ți-aș săruta mereu

Peticelele în râuri...

Ți-aș reda privirea verde,

Te-aș restrânge din bucăți,

Aș ciopli cu șapte dălți,

Mâna mea să te dezmierde.

Ți-aș face proiect de suflet,

Dragul meu, croitul meu,

Cu forță de semizeu;

Da urgent, într-un răsuflet.

Ai fi gata prin răsfrângeri,

Dragul meu, suspinul meu,

Te-aș iubi cum știu doar eu,

Sub aripile de îngeri.

Și de-ai mai pleca, în fine...

Mierea mea, amarul meu,

Printr-un tainic procedeu

Te voi zămisli din mine.

Se sfâșie o noapte pe un fișiu de zi,

Și-mi tăinuiesc o rană ce nu s-a vindecat,

Un arbore în mire dorește a-nfrunzi,

Eu mi-am pierdut târziul și ochii mi-au secat.

Când ziua se jertfește în lanuri de amurg,

Îmi schimb și pansamentul prin beznă pipăind,

Și-aș vrea să plâng în urlet, da lacrimi nu mai curg,

Și-mi strig copilu-n taină prin noapte șovăind.

Pe trenele stelare se înnoiește luna,

Și-mi luminează chipul ce a-mpietrit de dor,

Și cucuveaua țipă când îmi suspină struna,

Și-mi mor atâtea nopți, și zilele îmi mor.

Când nu mai am putere, iubirea mea eternă,

Îți caut chipul drag în amintiri, pe pernă...

E liniște în viața mea.

Atâta liniște

încât îmi aud gândurile

alergând de ici, colo.

Nimeni nu mi-o mai tulbură,

doar pașii ușori ai pisicii,

îmi amintesc cum

răsună zgomotul.

Mă uit pe fereastră

la acest Aprilie

ploios, rece, diferit,

și-l cert

că îmi înfioară

mugurii și florile timpurii.

Am oprit căldura.

Iubesc răcoarea,

iar dacă îmi simt

mâinile reci,

o cafea fierbinte

între ele,

o voi transforma

într-un șemineu în miniatură.

E atâta liniște în viața mea

încât tic-tacul ceasului

parcă mă asurzește,

mă abate de la

gândurile

care scotocesc în trecut.

M-a scos din acea stare

care doare sfâșietor...

însă pe-atunci,

am călcat stâmb,

am nimerit o cărare

denivelată.

Acum

de câte ori pășesc

mă doare

și-mi amintesc trecutul.

E liniște de zori,

de duminică,

de primăvară...

O să renunț la ceas

mă distrage.

La pisică nu,

ea mi-a stat alături

prin toate durerile

și furtunile

trecutului.