S-au lăsat perdele grele pline de întunecime,
Peste ochii fără somn, noaptea capătă lungime
Într-o toamnă timpurie ce îmi susură-n ferestre,
Ploi curate, și mărunte, ca un murmur de orchestre.
Noaptea albă, precum voalul unei vesele mirese,
A luat doar o fâșie și mi-a dat-o făr* să-i pese
Că n-o să mai am nici vise, nici odihnă, și nici stare,
Și voi fi soldat de veghe până-n viața viitoare.
Nu mă tem că-n tihna nopții n-aș putea să-mi refac gândul,
Decât vise iluzorii ce dispar în zori de-a rândul,
Mai bine o resemnare, să învăț să trec o toamnă,
Cum s-a dus și restul vieții, dreaptă, demnă ca o doamnă.
-->
Comentarii
Aceeași admirație, doamna Maria!
Toată admirația!
Încântată de trecerea ta, Dane!
Mulțumesc.
MInunate versuri, felicitari !
Adevărat, domnule Adrian, din păcate ne țin ”închistați”
cei care ne pun în cârcă, zilnic, poveri tot mai grele...
Vă mulțumesc pentru popas.
Drag de trecerea dumneavoastră, doamna Dorina!
Vă mulțumesc.
Parcă am fi închistați în viața trecătoare, împăcați cu ideea scurgerii timpului. Sufletul ni s-a încarcerat într-un corp pământean și nu reușește să găsească o motivație a misiunii ce i-a fost desemnată...
Am citit, stimată doamnă,
Gânduri pure despre-o toamnă.