28. (poveşti, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Povestea unui grădinar ce scria cu lumină
Martorul generațiilor – povestea salcâmului galben
Cică era odată o primăvară atât de frumoasă, încât până și bătrânii brazi au înflorit în conuri de argint și miere, iar copacii cei uscați de mult au prins a da muguri verzi, de mirare s-a mirat toată lumea și nu știa ce să creadă...
Într-un sat uitat de vreme, pe marginea unui drum pietruit, se afla un salcâm galben. Mare și falnic, cu ramuri pline de flori parfumate, copacul părea obișnuit pentru trecători. Dar cei care îl cunoșteau știau că nu era doar un salcâm.
Se spunea că fusese plantat cu multe decenii în urmă de doi îndrăgostiți: Matei și Anca. Într-o primăvară luminoasă, când florile albastre și galbene se jucau printre iarbă, cei doi tineri s-au întâlnit aici, pe malul unui pârâu, și au jurat să se iubească toată viața. Fiecare a săpat o groapă mică, au pus o rădăcină de salcâm și au stropit-o cu zâmbetele lor.
Anii au trecut. Matei și Anca s-au căsătorit, au avut copii, apoi nepoți. Satul s-a schimbat: case noi, drumuri mai bune, oameni care veneau și plecau. Dar salcâmul a rămas.
Copiii care creșteau sub ramurile lui simțeau un parfum dulce și liniștitor. Învățau să alerge printre flori, să cânte și să râdă. Toți care se jucau sub salcâm simțeau că cineva veghează asupra lor. Pentru că salcâmul nu doar că oferea umbră și flori; el „păstra amintirile iubirii de odinioară”.
Într-o zi, o fetiță pe nume Ilinca a venit să se joace sub copac. Era singură și timidă, dar parfumului salcâmului îi făcea inima să tresalte. S-a așezat lângă rădăcină și a început să șoptească povești despre bunicii ei, despre poveștile pe care le auzise și despre visele ei mici. Dintr-o dată, frunzele și florile păreau să șoptească înapoi, ca și cum salcâmul ar fi ascultat și răspuns.
Anii au continuat să treacă. Copiii care odinioară alergau printre ramuri au devenit adulți. Unii s-au întors cu propriii copii și nepoți. Și fiecare generație adăuga la tăcerea și parfumul copacului o nouă fărâmă de istorie.
Localnicii au început să spună că salcâmul „nu uită”. Că fiecare râs, fiecare îmbrățișare și fiecare joc de copil trăiește încă în ramurile și florile lui galbene. Că el veghează asupra tuturor celor care trec pe lângă el, ca un martor al iubirii, al copilăriei și al legăturii dintre oameni și timp.
Astfel, salcâmul galben a rămas veșnic în sat: un simbol al iubirii care nu se stinge și al amintirilor care nu se pierd. Iar cei care îl privesc astăzi simt că, sub fiecare floare și frunză, bate încă inima celor doi îndrăgostiți care l-au plantat, odinioară, într-o primăvară blândă.
Și-am încălecat pe-o floare de cireș și v-am spus ce am mai scris pe-un preș.
Iar acum mă duc în zare,
Să mai caut o altă poveste mai mare.
Dar vouă vă las în suflet flori și soare,
Și primăvara să vă fie casă și comoară,
Până întâlni-ne-vom iară!
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii