- Scurt fragment -
Mă doare privirea... Am privit foarte atent spre zare, încercând să aduc ceva către mine... Nimic nu s-a lăsat atras și mă apasă o mare deziluzie, chiar mi-am dorit să rup gura târgului cu vreo cucerire a infinitului. Încă nu sunt hotărât să-ți mărturisesc cum, dar poate, cu puțină răbdare ai să înțelegi fiecare secundă…Mă simt deci presat de prezent, viziunea ce înceară să aducă în realitate un gol de personalitate... Să mă lase să-l împododobesc, ca pe un pom de Crăciun, cu globulețe, beteală, stii tu mai bine, ceva foarte luminos, chiar epatant de divers colorat... Da, este frământarea mea, proprie, și chiar mi-e teamă de vreo catastrofă pshică - proprie...
Cum spuneam... Mă doare privirea dacă privesc spre tine, dacă te visez, dacă încerc să îți vorbesc ... Mut nu sunt, dar vorbele-mi parcă îmi ies încleștate... Și nu ies, nu mișc nici măcar o pală de aer, nici măcar cu respirația, ce să mai vorbesc...
Atunci cine sunt eu în aceste momente în care cumpăna vieții se așează din nou pe umerii mei?... Are cineva o secundă încredere că eu voi reuși să echilibrez ceva? Nici eu nu-mi dau speranțe...
Vai cât pot pierde timpul cu vorbe! Aproape că nu transmit nimic și nu sunt încântat că nu rămâne ceva după aceste frământări...
Știi, nu demult, reușeam destul de rapid să creez și să recreez o anumită stare, o altă lume, un alt destin, o mică parte a unui univers... În toate acestea turnam întotdeauna o mică doză de optimism și lăsam lumina să încălzească ceva ce putea germina în liniște într-un scurt timp... Pentru tine exista definiția minciunii, pe scurt visarea mea aduce a minciună… constantă... Iar eu nu sunt de acord! Mă lipsesc de toate, dar visarea mea trebuie să rămână visare!
… Câteodată mă trezeam vorbind aiurea, bineînțeles - și tu mă auzeai, te închinai și chiar mă trezeam cu ,,tu știi că vorbești de unul singur?''... Încercam repede să-ți culisez atenția cu vreo minciunică (că tot mă lăudam cu minciunile mai devreme!) sau lăsam discuția pentru altă dată. Eram pur și simplu bulversat că mi s-au auzit gândurile, chiar rușinat! Erau crâmpeie din ceva ce nu eram în stare să explic că a existat sau poate îmi imaginam că exista... Grea explicație mă paște, dar o mai amân, pentru că nu știu cine m-ar înțelege cum am ajuns aici și cum reușesc să trăiesc în asemenea condiții, cum nu este distrusă seninătatea privirii mele și cum, în absolut orice clipă reușesc să-mi îndrept atenția într-o cu totul altă parte... Cum reușesc să fiu activ, cum activitatea aceasta, a mea, nu a devenit nocivă pentru mine...
Câte vorbe irosite!
Da, este adevărat, mi-e rușine, dar recunosc, vorbesc câteodată de unul singur, îmi place vocea mea cum se aude, îmi place chiar să mă schimonosesc, să înjur, chiar obscen, îmi place să fac tot felul de declarații, care mai de care mai utopice, continuări, lipiri ale unor alte pasaje ale viselor care nu le pot uita după ce mă trezesc din somn, somn care nicidecum nu este odihnitor dacă eu afirm acum că vorbesc singur, fără noimă, crezând cumva că sentimentele sau trăirile mele se substituie, derivă din tot ce spun eu acolo...
Daca spui că vorbesc singur și tu mă auzi!
O fi ecoul valurilor mării ce bat stâncile câteodată nervos, câteodată mângâind blând nisipul, noaptea când mi se pare că marea se liniștește și tremură și ea de frig (zic eu, poate fi chiar orice!), noaptea...
Mai ții minte când într-o vară ne-am apropiat noaptea de valuri, am atins marea cu vârfurile degetelor, ne-am retras și ne-am atins picioarele scuturați de răcoarea apei! Știi, și acum aș vrea să te sărut, luna să ne lumineze discret, să se audă de la acea terasă îndepărtată o muzica domolă ( atunci, un tip deosebit de talentat se juca cu clapele pianului, cineva mângâia o harpă, iar altcineva își șuguia vocalizele în același tempou… ah visarea bat-o vina!)… Atunci, în acele clipe, doream să te strâng la piept, sânii tăi să se sfarâme de mine, iar eu, timid, încercam să-ți ascund tulburarea, pe care, desigur, o simțeai, îți plăcea, știu, pentru că și eu, și tu îngăimam ceva imperceptibil, desigur câte o șoaptă, dar nu reușeam mai mult - și tu tremurai… Fără aer, să mă pierd într-un infinit al dragostei noastre, și cumva fericit să suflu un ,, te iubesc'' clasic, monoton, o imitație a filmelor de gen... Pentru că nu știu altfel cum să fac comparații, să metaforizez fără să obțin de la tine un zâmbet atotștiutor care să-mi arate limitele și să-mi explice în mai puțin de o secundă că imi pierd timpul așteptând o anumită inflorescență a sufletului tău să dea dovadă de viață...
…………………….
Bogdan Stoicescu
-->