Am aşteptat-o să iasă în oraş, însă nu m-a ajutat norocul. Deloc. A plecat cu altul, chiar înaintea mea. Mă uitam cum ies amândoi dintr-o librărie din centru şi se urcă într- o maşină sportivă şi pleacă în trombă. Nu am înţeles de ce piese aşa reuşite - cum era ea - plecau cu boşorogi vai de mama lor, cum era acela. Era un vai de mama lui şi ea o super-bucăţică, totuşi îl alesese pe el. Am suferit enorm, mi-o doream şi mă simţeam trădat în orgoliul meu de bărbat. Un timp nu am mai văzut-o şi aproape că mă obişnuisem cu ideea că nu a existat în viaţa mea, că nu am cunoscut-o niciodată şi că a fost mai bine aşa, adică mai bine că a plecat cu boşorogul ăla decât să stea cu mine şi să se gândească la altul.
Totuşi mă măcina neîncetat o întrebare: oare rămăsese cu el sau deja era pipăită de altul? Mă îngrozea gândul că avea un comportament depravat, decadent, probabil era pipăită de toţi şi cu toate că nu era atât de apetisantă la prima vedere, sigur încă mai atrăgea priviri, şi pe bani poate că ar fi plecat, pe rând, cu toţi cei care o plăteau.
Era dragostea mea. Mi-o doream de când am văzut-o în poze pe internet, apoi a fost un concurs de împrejurări şi eram mereu cu un pas în urmă, ba eram în provincie când ea venea în capitală, ba eram în străinătate, nu reuşeam deloc să fiu la timp să putem face cunoştinţă.
Nici nu ştiu dacă atunci când a fost să fie se poate spune că eram pe fază... chestia asta se întâmpla în ianuarie, la vreo câteva săptămâni după revelion. Treceam liniştit prin faţă pe la universitate, acolo unde stau cei cu cărţile vechi, când am auzit o voce care mă cheamă din neant. M-a strigat pe nume: KITTY! Ăsta e un apelativ pe care doar cei foarte apropiaţi, din familie, îl cunosc, aşa că nu înţeleg cum de mă strigă. Am pivotat în jurul axei proprii uitându-mă în jurul meu. Îmi era greu să cred, dar simţeam că mă strigase chiar EA.
Aşa cum era de aşteptat, nu am zărit-o pe nicăieri, iar ea amuţise, nu mai spunea nimic. Nici nu mă mai striga. Şi totuşi aş fi jurat că mă strigase EA. După un timp am plecat, însă toată ziua mi-a rămas mintea la acel episod. A doua zi mi-am făcut timp şi, cu emoţii, am repetat plimbarea şi totul s-a repetat ca un clişeu. Începeam să cred că o luasem razna, secvenţa se petrecea deja de câteva zile şi totuşi ea nu era la vedere. Se ascundea şi parcă intra în pământ. Şi ea, şi strigătul ei cu numele meu. Era cumplit. M-a urmărit gândul ăsta zile şi clişeul se petrecea regulat, aproape în fiecare zi, aproape aceeaşi voce, aproape în acelaşi loc.
Vreo săptămână am lipsit, trebuise să plec în provincie cu nişte treabă şi zilele acelea în care nu mersesem pe la universitate fuseseră un calvar, îmi apărea în vis şi mă striga. Era superbă, ca o zână care plutea în jurul meu, mă făcea să mă întorc cu tot corpul ca s-o pot urmări cum mă învăluie şi, când eram numai bine ameţit de atâtea răsuciri, mă săruta pe buze şi îmi şoptea duios... kitikutza... aproape nu mai dormisem o săptămână cât lipsisem din capitală şi apoi, cum am ajuns cu trenul într-o noapte, m-am dus la universitate într-o fugă, căutând năluca - zână... m-am aşezat pe treptele reci şi am aşteptat-o să mă cheme, însă ea nu a mai apărut. Am stat atunci toată ziua şi degeaba, eram singur acolo, eu şi toţi trecătorii aceia şi toţi negustorii de vechituri... halucinam că mă vede şi are un căluş în gură şi nu poate să mă strige... era deja obsesia mea. Iar eu, nedormit şi aproape isterizat, îmi ascuţeam auzul şi priveam tulbure în toate direcţiile.
Apoi am adormit acolo, pe trepte. Când m-am trezit era noapte din nou. Mă durea tot corpul de parcă mă întorsesem în timp şi eram proaspăt coborât din tren şi ajuns pe treptele de la universitate. Diferenţa era doar că acum îmi lipsea por- tofelul. A, şi telefonul mobil. Şi cred că şi actele de iden- titate. Şi mă durea teribil şi capul. Atunci am plecat acasă demoralizat şi aproape cu gânduri sinucigaşe. Făcusem din dorinţa mea un scop al vieţii mele şi acesta devenise obsesiv, mă urmărea şi îmi dădea viaţa peste cap, nu mai aveam control şi devenisem NE-EU. Din mine devenisem NE-MINE. Poate era cazul să o las baltă sau poate să mă duc la un psiholog, cum spunea un prieten. Sau poate să fac un duş, după cum spunea vecina pe care o întâlnisem în lift.
Atunci am decis că trebuie să fac o schimbare. Aşa nu mai puteam trăi. Mi-am scos toate hainele de pe mine, le-am făcut ghemotoc şi le-am aruncat într-un sac de gunoi. L-am legat la gură şi l-am îndesat în dulapul de sub chiuvetă. Am rămas gol-puşcă în mijlocul bucătăriei. Apoi am deschis din nou dulapul şi am desfăcut sacul, am privit hainele ghemotoc şi împuţite de atâta dormit pe străzi şi frecat banchetele trenului şi mi-am dat seama ce lipsise să arunc împreună cu hainele în sacul de gunoi: gândurile mele legate de ea. Aşa că m-am conformat şi le-am aruncat şi pe ele înăuntru, am legat şi mai strâns sacul şi l-am îndesat din nou peste toate sticlele cu detergenţi şi alte prostii în dulapul de sub chiuvetă. Intră mai greu decât prima oară, pesemne din cauza gândurilor laolaltă cu hainele. Zâmbeam relaxat, acum eram liber. Ca să fiu precis, aş mai aminti că atunci chiar am făcut un duş care urma să rămână celebru nu pentru ceva anume, cât mai ales pentru că era duşul de după lepădat gândurile legate de ea.
Apoi m-am îmbrăcat şi am plecat după ea. Mai ales că mă jurasem să nu o mai caut. Am ştiut că de data aceea o voi avea, că va fi a mea. Aşa a şi fost. Am găsit-o şi am adus-o acasă. Am luat-o de la bătrânul cu maşina sportivă, culmea, el a fost acolo în fiecare zi însă eu nu l-am remarcat pentru că eu aveam ochi doar pentru ea, la el nu m-am uitat niciodată. M-a privit, m-a măsurat cât mi-o doresc şi apoi mi-a spus sec: de azi e a ta. Aşa a şi fost. Am luat-o acasă şi, tremurând de emoţie, cum am ajuns m-am dezbrăcat, descălţat şi m-am băgat în pat cu ea. Am început s-o întreb sărutând-o ca un nebun de ce m-a amăgit atâta timp şi de ce ba o auzeam, ba nu... de ce a durat atâta ca să o găsesc. Iar ea, dulce, delicată, mi-a răspuns că el, bătrânul, nu o punea mereu în acelaşi loc, uneori se nimerea să fie ascunsă de altele, mai lucioase şi mai vulgare de multe ori şi care o sufocau şi nu îi dădeau voie să mă cheme cu uşurinţă. Mi-am dat seama câtă dreptate avea, cât de superficial fusesem... aproape că nu o meritam. Apoi am început să o mângâi uşor, să o sărut şi să o strâng la piept alternativ, iar ea, obosită, dar încă vie şi plină de pasiune şi dorință, se lăsă răsfoită sub privirile mele pupilic dilatate, cuminte, pagină cu pagină.
-->