Postările lui Constantin Bidulescu (17)

Filtrează după

Câinele de pază

A aflat vecinul meu

Că hoţii tot acţionează.

S-a dus iute la obor

Să-şi ia un câine de pază.

 

Peste încă-o săptămână

Vine cu el înapoi,

– Tare supărat am fost

Că nu e câine de soi.

 

Noaptea a venit un hoţ,

Trei sute de lei mi-a luat.

Eu nimic n-am auzit

Şi potaia n-a lătrat.

 

– A fost la un parlamentar

Care l-a vândut aici.

Nu se deranja să latre...

Pentru sume-aşa de mici.

Citeste mai mult…

Deszăpezirea

După trei zile cu soare,

Noaptea a căzut ninsoare.

Troienite-s toate-acum,

Greu să mai zăreşti un drum.

 

Dar în centru, unde-i strada,

Un om curăţă zăpada.

– Bravo, Sile, e frumos,

Faci o muncă cu folos.

 

– Primarul m-a angajat,

Drumul îl vrea degajat.

– Uimirea nu mi-o ascund,

Şi sunt chiar mirat profund,

Cureţi cu o lopăţică,

Luată de la aia mică?

 

Ia-ţi o lopată mai mare,

Sunt destule în dotare.

Ce faci tu acuma, Sile,

Nu termini nici în trei zile.

 

– Dacă te gândeşti, de stai,

Multă dreptate tu ai.

Să nu crezi că m-am prostit,

Dar... cu ora sunt plătit.

Citeste mai mult…

Statueta

Din Rusia, cu ceva bani,

Un evreu mai bătrânel,

După douăzeci de ani,

Emigrează-n Israel.

 

La graniţă, la control,

Vameşii văd în bagaj

Un bust mare într-un ţol

Un „Lenin” în ambalaj.

 

– De ce bustul l-ai luat?

S-au mirat vameşii nespus,

– Este cel considerat

Că socialismul a adus.

 

Şi vreau zilnic, dimineaţa,

Să mă-nchin, să-i mulţumesc,

Că ne-a uşurat viaţa

Iar eu să mă-mbogăţesc.

 

La intrarea-n Israel,

Şi-acei vameşi s-au crucit,

Să ia amintire el

Chiar pe Lenin s-a găsit?

 

Îl pun la mine-n odaie,

Când mă scol de dimineaţă

Să mă duc urgent la baie,

O să-l scuip mereu în faţă.

 

Încântaţi de-acest răspuns

Lasă omul ca să treacă,

Nu văd niciun neajuns,

De-l batjocoreşte-oleacă.

 

Ajungând din nou acasă,

O nepoată-l vizitează

De bust ea este atrasă

Şi tare se minunează.

 

Ai adus ca amintire

Chiar un comunist sadea?

A fost ceva opintire,

Statueta este grea!

 

Au fost faste aste zile

Am adus, bagă de seamă,

Aur, douăzeci de kile,

Fără taxe, fără vamă.

 

Citeste mai mult…

Şedinţă la Senat

 După 30 de minute de la ora anunţată pentru începerea şedinţei, timp în care s-a făcut prezenţa de trei ori pentru că domnii senatori erau, ba pe holuri, ba la bufet, ba acolo unde nu intră decât o singură persoană, şedinţa a început.

 De la tribuna Senatului:

– Are cuvântul domnul senator Vasile Pricăjitu. Se pregăteşte domnul senator Victor Slabu.

 Cu câteva mişcări unduitoare, senatorul reuşeşte să părăsescă pupitrul şi se îndreaptă către microfon.

 Adevărul este că pupitrele au fost proiectate la puţini ani după 89’ când domnii parlamentari erau mai subţirei. Acuma vârsta, stresul şi grijile pentru a asigura bunăstarea oamenilor şi-au spus cuvântul.

– Stimaţi colegi, domnelor, domnilor...

 Eu vorbesc mai rar de la tribună, faţă de alţii care mai mult vorbesc şi nu fac nimic, eu sunt obişnuit să tac şi să fac (rumoare în sală, sunete de dezaprobare).

De exemplu am făcut multe drumuri în ţările vecine şi nu numai, ca împreună cu mai mulţi colegi să căpătăm experienţă şi să o aplicăm la draga noastră, la scumpa noastră, la minunata noastră ţărişoară (îşi şterge o lacrimă imaginară în colţul ochiului). Mă scuzaţi, eu şi când auzeam numele ţării mele peste hotare, pe unde mă duceam, lăcrimam.

 Deci cum spuneam, nu am stat degeaba, am umblat mult cu gândul să ajut la prosperitatea patriei mele. Că spunea şi nevastă-mea că ne-ar trebui alt paşaport, că nu mai este loc de vize (se aude o voce din sală).

– Nu, domnule coleg din opoziţie, soţia care este deputat, nu a mers pe banii Senatului, pentru că şi Camera Deputaţilor are buget.

 Partea mai rea este că peste câteva luni mi se termină mandatul şi nu am timp să pun în practică experienţa acumulată în alte ţări. De aceea rog pe domnul preşedinte al partidului, dacă s-ar putea..., cumva..., să fiu propus pe o listă eligibilă la alegeri.

(iarăşi o voce din sală) Ce am făcut în cei opt ani de când sunt în Senat? Am avut câteva propuneri, stimate coleg, dar din cauza celor din opoziţie nu s-au concretizat, fiind mereu contra, probabil invidioşi că nu le-a venit lor.

 De exemplu, după venirea ciobanilor, nemulţumiţi că nu mai au voie mai mulţi câini la stână, am propus un proiect de lege în care se specifica că au voie câţi câini doresc, dar nu mai mult de trei oi.

 Am propus să se construiască scări rulante în Parlament, ca noi ăştia... mai plinuţi, să urcăm şi să coborâm mai uşor de la etaj, dar s-a opus blonda colegă Negruţa, care a spus că nu vrea să mai audă de scări rulante, că a stat la un magazin o jumătate de oră pe scări, până s-a dat drumul la curent să pornească scările, că a fost o pană.

 Am propus să se mai micşoreze iluminatul la Parlament pentru economie şi pentru faptul că am observat că mulţi colegi stau cu ochii închişi, deranjându-i lumina. Bineînţeles opoziţa s-a opus, spunând că nu se pot citi ziarele cu lumină mai slabă.

 Sunt trei ani de când am propus să fie sancţionaţi, chiar cu tăierea din indemnizaţie, a celor care lipsesc nemotivat. Repet, nemotivat. Ceva s-a realizat, dar nu suficient. S-a înfiinţat o comisie care să propună sancţionarea celor care lipsesc. Propunerea nu s-a materializat, pentru că de fiecare dată lipsea jumătate din comisie. Poate în viitoarea legislatură. Vă rog să se reţină, că eu am făcut propunerea.

 Am propus să se revizuiască emisiunile tuturor televiziunilor. Dacă ni se inoculează că trăim şi că vom trăi prost, nu vom avea niciodată şanse de a trăi mai bine şi de a ne reveni din situaţii dificile. În ultimii ani, românii şi-au căpătat o notorietate nefastă, care ar putea fi caracterizată scurt, nefericit şi păgubos – nihilism. Propunerea a căzut la vot cu 108 voturi contra, 10 pentru şi 5 abţineri, cu toate că în sală erau 48 de senatori! Probabil cei din opoziţie au votat cu două mâini sau cu trei, că altă explicaţie nu am.

 Au mai fost şi altele, dar amintesc numai una: să mergem mai mult în mijlocul poporului, nu numai înainte de alegeri, că se interpretează aceste gesturi. Eu, de exemplu, când sunt în ţară, merg pe stradă, în oraşul meu, şi mă lipesc de grupuri de oameni să le ascult păsurile. Majoritatea sunt veseli, spun glume, dovadă că le merge bine.

 Pentru amuzament vă spun şi dumneavoastră două din ele, auzite de la ei:

 Soţia unui deputat se duce la doctor şi se plânge că soţul ei vorbeşte în somn.

– Dar nu este un necaz aşa mare, zice doctorul.

– Ba, da, că râde tot parlamentul de el.

 O doamnă deputat, are în baie o oglindă şi atunci când se dezbracă, în colţul oglinzii apare scris: Atenţie! Imagini care vă pot afecta emoţional.

 Mulţumesc pentru atenţie, stimaţi colegi şi sper că ne vedem şi după alegeri în aceeaşi formaţie pentru a continua munca în folosul poporului nostru drag şi a scumpei noastre ţărişoare.

 Mulţumim şi noi. Are cuvântul domnul senator Victor Slabu, se pregăteşte domnul senator Ion R. But şi apoi ne va cânta, pardon, va lua cuvântul doamna senator de la Clejani...

Domnilor colegi. Pentru început, vin cu propunerea, dacă şi cei din opoziţie vor fi de acord, să găsim o metodă, o lege ceva, prin care să nu mai fie hărţuiţi parlamentarii de către DNA.

Mulţi stau cu frică să nu fie citaţi, în loc să muncească şi să se gândească la legi care să ajute cetăţenii care i-au votat. De exemplu ieri când s-a făcut prezenţa, un coleg în loc de prezent a strigat: nevinovat. După ce că stresul e mare în aceste munci de răspundere, mai stăm şi cu această teamă.

 Până şi Mark Twain ne-a ridiculizat, spunând că un parlamentar este o persoană care face legi când nu este la închisoare. De aceea şi cetăţenii au o părere proastă despre noi.

 Domnilor colegi. Trebuie făcut ceva şi în privinţa demografiei. A scăzut drastic numărul cetăţenilor, iar străinii râd de noi că avem un aşa mare parlament la o mână de oameni. Dacă nu luăm nişte măsuri vom ajunge în viitor să avem cel mult 600 de membri faţă de cei 688 câţi sunt acuma. Vă daţi seama ce muncă titanică va fi pe cei rămaşi să suplinească pe cei care nu mai sunt în parlament?

 Că bine zicea un poet într-un ziar:

 

Mulţi tineri au schimbat cetăţenia,

Mânaţi de multele şi marile nevoi,

Acum în ţara noastră, România,

Nici bumerangul nu se-ntoarce înapoi.

 

Cei mai bogaţi au căpătat mania,

Doar un copil să aibă şi niciodată doi.

Iar vestea ce ne-o dă demografia,

Este că vom ajunge, la jumătate noi.

 

Trebuie făcut ceva şi cu canalele de Tv. Cum bine spunea colegul antevorbitor. Au ajuns nişte tinerei de moderatori la talk-show-uri să ne bălăcărească în toate felurile. Ce prestigiu mai avem unii din noi în faţa poporului? Zic unii, pentru că majoritatea sunt oameni şcoliţi, inteligenţi, care au şi doctorate şi ştiu ce înseamnă o lege. Eu de exemplu, după ce am luat cuvântul şi ieri, am auzit voci din care am dedus că am o minte „brici”. Mulţi spuneau, vai ce minte, ce minte!

S-a indus şi ideea că mulţi dorm în Parlament. S-au făcut şi epigrame pe tema asta:

 

Grea e viaţa lui Moş Ene,
Că e mult solicitat:
Noaptea vine pe la gene,
Ziua merge la Senat!

 

 La un talk-show un tinerel a lansat, zice el, aforism, că senatorii şi deputaţii nu se înţeleg şi atunci dorm în Camere separate. Am văzut şi eu colegi cu ochii închişi dar nu îşi permit să doarmă, ci cugetă la ce treburi mai au de făcut.

Vă mulţumesc, atât am avut de spus.

– Luăm acum o mică pauză de două ore, după care vom continua discuţiile. Şi aşa văd că în sală au rămas nu mai mult de 20 de senatori.

 

 

 

 

 

Citeste mai mult…

Vibraţiile

Într-o cameră de bloc,

Am să povestesc pe loc,

S-a-ntâmplat şi nu o dată

O poveste cam ciudată.

 

Sunete se auzeau

Şi multe lucruri vibrau

Mai mult de la un dulap

Ce părea c-o ia la trap.

 

Doamna tare supărată

Şi normal, foarte stresată,

Să scape de-un lucru trist

A chemat un specialist.

 

Specialistul a venit

S-a uitat şi a grăit:

– Imediat verificăm

Cauza să o aflăm.

Să vedem ce-i de făcut

Că-i un lucru neplăcut.

 

Dar tot timpul se petrece?

– Mai mult când tramvaiul trece.

Dar cel mult mă enervează

Dulapul care vibrează.

– Ca să judec mai cu cap

O să intru în dulap...

 

Imediat, însă-a sosit

Soţul doamnei obosit.

Hainele el le adună

Şi-n dulap vrea să le pună.

Când deschide uşa el

Îl vede pe bărbăţel.

 

– O surpriză foarte mare

Ce cauţi aicea oare?

– Poate nu o să mă crezi

Îţi spun eu care e baiul,

Stau aicea în dulap,

Şi aştept... tramvaiul.

 

Citeste mai mult…

Interviu pentru angajare

 La o mare întreprindere din Bucureşti, conducerea vrea să angajeze un director tehnic cu rang de director adjunct. Anunţul a fost postat şi s-au prezentat mai mulţi candidaţi.

 Directorul general, aşezat comod la birou, roagă secretara să introducă primul candidat.

 Citind C.V.-ul candidatului: numele: Popescu, domiciliul: Ploieşti, vârsta..., studii: Universitatea Politehnică din Bucureşti, Facultatea de Ingineria Sistemelor Biotehnice. Masterat în Management Internațional la Wurzburg în Germania.

– Mda... Şi dacă vă angajăm vă mutaţi în Bucureşti?

– Nu pot, am doi copii la şcoală şi nu pot schimba şcoala la mijlocul ei. Dar am maşină şi fac naveta.

– Postul este de director adjunct şi trebuie să fiţi mereu în preajma întreprinderii, mai ales că eu plec des în delegaţii. Îmi pare rău.

 Intră al doilea candidat.

 Numele: Ionescu, domiciliul Bucureşti, vârsta ..., studii: Universitatea de drept, economie şi ştiinţe Marseille, Franţa, înălţimea: 1,60 m.

– Domnule Ionescu, noi avem în întreprindere 4 000 de angajaţi şi un conducător e bine să fie mai înalt, mai impunător... Îmi pare rău.

 Intră alt candidat.

Numele: Mateescu, studii: Facultatea de Geologie şi Geofizică.

– Îmi pare rău, noi căutăm un cadru tehnic pe profil mecanic.

– Domnişoara secretară, cheamă, te rog, alt candidat!

Nume: Voicu, studii: Facultatea de informatică, Iaşi.

– Domnule Voicu, noi avem nevoie aici de creativitate, de imaginaţie. Încercaţi să faceţi un exerciţiu de imaginaţie.

– Da, eu imaginaţie am, că zicea şi unchiul meu din Minister că nu mă întrece nimeni la inventat lucruri noi.

– Cum se numeşte unchiul dumneavoastră din Minister?

- A, nu, a spus să nu-i pronunţ numele să nu se creadă că este nepotism. Dacă reuşesc, să fie pe meritul meu. Numele vă este cunoscut, v-a ajutat şi pe dumneavoastră să ajungeţi director.

– Domnişoara secretară, copiază, te rog, actele domnului.

– Şi totuşi cum se numeşte unchiul?

– Care unchi?

– Cel din Minister.

– Nu am niciun unchi în Minister, n-aţi cerut să fac un exerciţiu de imaginaţie?

– Ne pare rău, secretara îmi spune că avem foarte mulţi informaticieni. Bună ziua!

Un alt candidat bagă capul pe uşă.

– Poftiţi, luaţi loc. Noi aici avem nevoie de oameni oneşti, curaţi şi să spună adevărul în faţă. Apropo, v-aţi şters pe picioare pe covoraşul de la intrare?

– ... bineînţeles.

– Îmi pare rău, la intrare nu este niciun covoraş. Bună ziua!

– Domnule Director, mai este un singur candidat.

– Să intre!

– Tinere te-am urmărit din prima zi de când lucrezi la noi. Eşti muncitor şi perseverent. “Perseverenţa este răbdare concentrată” cum a spus Thomas Carlyle. Ai avut ambiţia să termini facultatea şi ai terminat-o. Chiar dacă în şapte ani. Chiar după două luni din simplu angajat, ai avansat şef de secţie şi apoi după şapte luni, inginer şef. Acuma, pentru că nu am găsit pe nimeni care să corespundă, te angajez pe post de director adjunct şi poate, cine ştie, mâine, poimâine... îmi iei locul.

 Felicitări!

– Mulţumesc, tată.

Citeste mai mult…

Speranţa (Acrostih)

Rătăcind printre mistere iar mă dor trecute vremuri

Oprind lacrima-n cădere chiar în ziua-n care tremuri

Dorind cu ardoare clipa dar sperând eternitatea

Iar atunci peste abisuri vei găsi divinitatea

Când tresari atunci de spaimă că la orice-mprejurare

Ai rămas cu-atâtea umbre şi nu-i rost de luminare.

 

Bucurie şi tristeţe, nostalgii am cunoscut,

Ocolind cu disperare viaţa care face valuri

Gonind undele ce tremur în prundişul cel tăcut,

Doar speranţa ne mai ţine precum apa între maluri

Ascunsă cu-nţelepciune de Atena în cutie

Necesară ca o lună ce tronează între dealuri.

 

Citeste mai mult…

Acrostih

Lucrează ceasul veşnic şi neînduplecat

E mare cicatricea, durerea a plecat

Neputinţele căzând ca nişte firmituri uscate

Uşile cerului au fost demult fortificate

Şi-n glasul rugăciunii se vor deschide toate.

 

 

Lăsând trecutul să răstoarne brazda clipelor de ieri

Unde veşnicia sfarmă şoaptele-n dureri

Nu-i prea târziu de astăzi plăcerile să prindă

Greu ar fi fost tristeţi să le cuprindă

Urmând acum din nou o flacără s-aprindă.

Citeste mai mult…

Destine diferite

 Când locuiam la Buftea, aveam un coleg de clasă cu care mă înţelegeam foarte bine. Şi la lecţii şi la joacă şi la peregrinările prin Studioul Cinematografic (părinţii lucrând acolo ne dădeau voie la poartă să intrăm) eram nedespărţiţi.

 Şi eu şi el mai pictam din când în când, dar colegul era mult mai talentat fiind apreciat şi la şcoală.

 După 7 clase, cât era gimnaziul atunci, el a mers la un Liceu de artă în Bucureşti, dar pe mine nu m-au lăsat părinţii spunând să merg la un Liceu teoretic şi mai târziu voi decide ce drum aleg în viaţă. După patru ani de liceu, el stăpânea destul de bine arta picturii, plus că a mai primit îndrumări de la pictorii care lucrau în Cinematografie şi care locuiau cu noi în cele doar patru blocuri ale Studioului. Aşa că a dat examen la Institutul de Arte Plastice, la care eu nici măcar nu am îndrăznit cu pregătirea minimă pe care o aveam. Concurenţa la Instituţiile de Artă era acerbă ca de altfel şi la arhitectură şi medicină.

 A reuşit la admitere şi după 6 ani a devenit pictor cu acte în regulă. În cei doi ani cât am mai fost împreună, negăsind  de lucru, ci numai 2-3 tablouri vândute, s-a angajat ca pictor de firme (!). Eu între timp am devenit profesor de matematică, apoi drumurile noastre s-au despărţit şi nici nu am mai ţinut legătura, eu întemeind o familie, iar el cu probleme de existenţă, fără familie.

  Cu doi ani în urmă, fratele meu trecând cu maşina prin Buftea a aflat că umblă jerpelit, este în ultimul hal de beţie şi cerşeşte câte un ban, el zice că pentru pâine, dar probabil ca să îi bea.

  Eu acuma cu atât mai mult nu cred că aş dori să îl întâlnesc că m-aş ruşina de ruşinea lui (dacă o mai conştientizează).

  Adevărul este că simt un gol în suflet şi îmi vine să plâng de soarta lui. În viaţă mai ai şi ghinion, dar cred că soarta mai depinde şi cum şi-o face fiecare.

 P.S. De curând am aflat că anul trecut a scăpat de chinul de pe pământ trecând la Domnul.

Citeste mai mult…

Dicţionarul

Bietul Ion e necăjit 

Şi e foarte îndârjit 

Pe acei ce, cu dreptate, 

Spun că este rupt în coate.

Cel mai mult nu-i e pe plac 

Când îi spun că e SĂRAC.

 

Azi a cumpărat Ion 

Nu c-ar fi un filfizon,

Ca să fie la-nălţime 

Dicţionar de sinonime.

 

Neavând el prea mulţi bani 

Şi asta de câţiva ani,

A lăsat atunci drept gaj 

Ajutorul de şomaj.

 

Gândea el mergând pe drum

Poate mă descurc, oricum.

Scumpă este ţara mea 

Dar ce scump e traiu-n ea.

 

Neavând ce să îmbrac 

Nu mă simt acum SĂRAC. 

Când mă duc pe la oraş 

O să-mi spună NEVOIAŞ,

Chiar de nu mai am un ban

O să-mi spună că-s SĂRMAN.

Sau ceva mai folosit 

O să-mi spună OROPSIT.

 

Deci în dicţionar cum scrie 

Am scăpat de SĂRĂCIE.

 

Citeste mai mult…

Iarna bătrâneţii mele

Astăzi, chiar de dimineaţă

E cam frig şi este ceaţă.

Aduc lemne, aprind focul,

Peticesc apoi cojocul.

 

Am şi lemne şi cărbuni

Doar pentru vreo două luni.

În curte-i zăpada mare,

O să ies să fac cărare,

 

Că nepoţii mei din sat

Spre oraşe au plecat.

Şi la fel părinţii lor

Iar eu mă topesc de dor.

 

Pun căciula şi cojocul

Părăsesc vremelnic locul.

Ies în drum să fac mişcare

Totu-i alb, e o splendoare.

 

Sunt avid de frumuseţe

În a iernii bătrâneţe.

Pomii plini de promoroacă,

Iar copiii ies la joacă.

 

Deja sunt în obrăjori

Roşii ca nişte bujori.

Şi din hornuri iese fum

Săniile merg pe drum,

 

Clinchete de clopoţei

Fac să latre un Grivei.

Soarele luceşte tare

Dar căldură nu prea are,

 

Luminează totu-n jur,

Face albul şi mai pur.

Aerul curat şi tare

Te îndeamnă la visare

 

La copilul ce eram,

La bunicii ce-i aveam.

La părinţii ce s-au dus

Dar mă văd de-acolo sus.

 

Şi poate mai e puţin

Când la ei, eu o să vin.

Şi din nori iarăşi mai ninge

Să mă-ntorc mă vor convinge.

 

Ziua s-a scurtat uşor

Merg spre casă repejor.

Iarna va pleca curând

Dar bătrâneţea nicicând.

 

E bine că ursuleţul

Hibernează nătăfleţul,

Şi când se trezeşte iară,

Afară e... primăvară.

 

Citeste mai mult…

Avocatul

Bairam la un avocat,

Masa plină cu bucate

Cupele cu băutura,

Urări multe adresate

Fiul lui a terminat

Tot avocatura.

 

După-o muncă de decenii

De-acum, bătrânul avocat,

Abandonându-şi cetăţenii,

La pensie când a ieşit

Cazurile le-a lăsat

În grija fiului iubit...

 

– Tată, cazul cu ciobani,

Ce mereu te-a chinuit

Timp de douăzeci de ani,

Am umblat, m-am agitat,

Am muncit, m-am străduit,

Şi-ntr-o lună l-am gătat.

 

– Acum nu-i niciun necaz,

E-un succes, fără-ndoială

Vezi tu însă, acel caz,

Poate-mi dai multă dreptate,

Te-a ţinut pe tine-n şcoală

Şi apoi... la facultate.

Citeste mai mult…

“Dragonul roşu”

Dragi colegi, vă anunţ în primul rând,

Noi ne-am adunat, să vă dăm de ştire,

Că se împlinesc foarte curând

Zece ani de la absolvire.

 

V-aş ruga să ne gândim cu toţii

Unde am putea, în acest moment,

Cu toate inerentele emoţii,

Să sărbătorim acest eveniment.

 

Propun „Dragonul Roşu” pentru-aniversare

Localul este plin de farmec şi culoare,

Mâncarea-i grozavă şi tot acolo are

Muzică bună şi frumoase dansatoare.

………………………………………………

Mult stimaţi colegi, azi la întâlnire

Pot afla toţi cetăţenii,

Că de la a noastră absolvire

Deja s-au scurs patru decenii.

 

Iată, un coleg vrea să  propună,

La „Dragonul Roşu” să sărbătorim.

Au acolo o mâncare bună

Cum în altă parte nu cred să găsim.

………………………………………………

Venerabili şi stimabili...

Mult iubiţi şi onorabili...

Iată, nu-i un fapt anost,

Azi s-au scurs şapte decenii,

Parcă-au fost şapte milenii

De la absolvirea care-a fost.

 

Unde am putea

Cu toţi să ne oprim

Şi momentu-acesta

Să-l sărbătorim?

 

Mergem la „Dragonul Roşu”

Şi s-o facem lată...

Mai ales că noi acolo

N-am fost niciodată.

 

 

Citeste mai mult…

Aş vrea să-ţi povestesc de dorurile mele,

De zilele când plâng sau deseori zâmbesc,

De nopţile senine privind aceleaşi stele,

De toate câte sunt, aş vrea să-ţi povestesc.

 

Au fost şi vremuri bune, au fost şi vremuri grele,

Le-am depăşit pe toate, de stau să mă gândesc,

Aş vrea să-ţi povestesc de dorurile mele,

De zilele când plâng sau deseori zâmbesc.

 

De tot ce ne-a legat în clipele acele,

De părul tău bălai cu drag îmi amintesc.

Iar soarta mea-i un vânt ce suflă-n vele

Şi-mpinge nava mult mai tare, când iubesc.

 

Aş vrea să-ţi povestesc de dorurile mele...

Citeste mai mult…

Amintiri, amintiri...

 Două întâmplări hazlii din vremea liceului. În anii ’60 eram elev la Liceul ”Ion Neculce” din Bucureşti, unde se făcea şi carte şi sport de performanţă, în sensul că erau mulţi în loturile naţionale de juniori la volei, baschet, handbal, etc. Cel mai cunoscut nume este a lui Ilie Năstase, tenismanul. Profesorii erau înţelegători şi după ce elevii erau plecaţi şi câte o săptămână, la întoarcere erau ajutaţi să recupereze materia. Am avut un coleg de clasă care era în lotul naţional de handbal juniori şi avea note de 10 la toate materiile, puse pe merit.

  Dar nu despre asta vroiam să povestesc. Eram în clasa a-10-a şi la ora de română ni se dă extemporal din ultimul roman predat. Eu dacă aveam deja note nici măcar nu l-am citit şi nicio recenzie despre el. Mi-am scris numele pe hârtie şi aşteptam sfârşitul orei ştiind că voi lua un doi. Colegul de bancă a scris pe o pagină subiectul, iar eu neavând ce face l-am citit. După ce m-am dumirit despre ce este vorba, am descris şi eu în câteva rânduri subiectul, apoi am început să-l comentez caracterizând şi personajele. Cam toate romanele pe vremea aceea erau cu agricultura socialistă, cu viaţa ”frumoasă” de la ţară, cu omul de tip nou... Când ne-au adus lucrările, eu am luat 8, iar colegul 7! Ţin minte că vroia să se ducă să mă reclame că am copiat după el şi el a luat mai puţin. I-am explicat că nu am copiat ci numai m-am inspirat! (mai târziu când eram profesor şi am întrebat un elev de ce a copiat după colegul, mi-a răspuns că nu a copiat, ci s-a inspirat. Istoria se repeta, numai că cele două extemporale erau cam la fel)

 A doua întâmplare. Trecusem în clasa 11-a, ultima (atunci se termina liceul cu 11 clase) şi ne-a venit la Limba şi literatura română un profesor nou care nu punea nota 10! Spunea că nota 10 este pentru profesor, noi nu puteam ajunge la nivelul lui. Lucru pe care eu nu l-am făcut niciodată ca profesor. Am pus şi note de 2 şi note de 10 la cei care am văzut că judecă sau găsesc o soluţie mai simplă la probleme. La una din ore, mă scoate la tablă să stăm de vorbă. Nu mai ţin minte ce subiect am tratat, dar după vreo cinci minute se duce la catalog şi spune: Bine, nota 10. Ţin minte însă, că s-a făcut linişte în clasă, cred au rămas toţi, cum se spune, cu ”gura căscată”.

 De unde se vede că aveam ceva talent la literatură, dar după bacalaureat am ”eşuat” la matematică de care m-am ocupat 42 de ani ca profesor la liceu, până acum zece ani când am ieşit la pensie.

Citeste mai mult…

Lacrima de dor (Rondel)

 Când picură o lacrimă de dor

Ea mâna ţi-o atinge cu-n sărut,

Va aminti de clipele ce zbor

Cu temeri şi speranţe din trecut.

 

Iar gândul către tine-i călător,

Pe crengi de vise legănat tăcut.

Când picură o lacrimă de dor

Ea mâna ţi-o atinge cu-n sărut.

 

De-ai fi o apă eu ţi-aş fi izvor,

De-ai fi un vizitiu m-aş face cnut,

De ai păşi aş vrea să fiu covor,

Sub talpa ta va fi cel mai plăcut...

 

Când picură o lacrimă de dor.

Citeste mai mult…
-->