Dacă aş putea,
aş muta răsăritul, în spatele gradinii fiecăruia, aleator.
De-aş putea,
aş subvenţiona în totalitate fericirea
şi-aş instaura: frăţia zâmbetului.
Tuturor le-aş implanta un cip,
pentru a nu mai pirata iubirea!
Apoi aş da o harpă fiecărei neveste,
pentru a-i cânta soţului în strună.
Aş scurta ziua, în favoarea somnului.

Poate chiar aş modifica Sistemul Solar,
în detrimentul zodiilor nereuşite.

Aş interzice umbrele,

printr-o poruncă adăugată celor zece.
Dacă aş putea, împreună cu cineva...

Dar vă rog să mă iertaţi,
fac multe treburi murdare,

doar pentru a trăi.

De supărare...

m-am dat de trei ori peste cap,

mutându-mi traiul, într-un broscoi bătrân,

cu picioare crăcănate, articulaţii umflate,

gura lungă, holbat şi cu multe dungi pe spate.

Nici o sirenă nu se mai ferea de mine.

Apoi m-a deranjat cântecul lor târziu

şi m-am mutat între prăpăstii abrupte,

lângă un tău neştiut, întunecat şi liniştit.

De bine ce-mi era, uitasem de unde-am venit.

Într-o zi...

o femeie tare frumoasă a dorit să vadă,

ce e liniştea absolută,

alunecând, lăsându-se să cadă!?

I-am adus repede apă şi-am rugat-o frumos!

Cu ultimele puteri,

s-a dat de trei ori peste cap.

Îşi revenea! Rănile i se-nchideau.

Atunci m-a sărutat şi vraja s-a schimbat!

Ne-ntâlnim doar la răsărit şi la apus:

Ea noaptea e un corb,

eu ziua sunt un lup.

Noaptea-i place să zboare în lumina lunii,

fraţii mei urlă, sirenele îi ajută,

împletiţi cu ţipete răguşite de corb...

Zorile ne preschimbă, ea mă sărută,

eu alerg iute, să-mi apăr haita vânată.

       (on movies )

Trebuia să-mi aminteşti

să-ţi spun această poveste,

despre idealuri personalizate înzăpezite,

şi puţin despre noi.

Într-o viziune instabilă, pe punct de topire,

citeam printre moliile unei pagini,

despre o eternitate regizată,

cu miros de ierburi cosite, azi.

Un înger dosnic îmi corectează

mişcările nebunului alb, din mine,

spre  dama creolă, cu viziuni lichide.

Am ajuns un obsedat, numărându-mi respiraţiile.

Pentru neputinţa tânjelii spre tihnă,

am recitit maximele, despre neputinţă...

Apoi am organizat o bătaie nocturnă,

cu perne pline de silabe, vrac.

Când s-au spart...

eram deja depăşiţi numeric

şi invadaţi de un super-puzzle.

Am reuşit să construim, doar super-înjurături blânde,

cu super-femei sălbatice.

Răsare soarele unei dimineţi creponate,

vântuind în ciudă hârtii-garanţii pe nume ciudate,

construind umbre nobile,

sub un fum venit,  de la naiba!

Asta mi-aminteşte, cum ne-am lepădat,

de cuvântul de început.

Dar...

dar...

îţi spun cu şoapte furate dintr-o scoică,

a striga din toată fiinţa:

„Cred! Sunt cel mai bun creştin!

Alegeţi-mă!”

este demonic de simplu!

      Partea umbrită a soarelui

     descrisă-n romanul de-o pagină,

     ajungea până la picioarele ei.

     Şi-o duceam bine,

     bine de tot...

     vieţuind într-o debara,

     doar noi şi îngeri holbaţi,

     sub zodii contrafăcute,

     made in Taiwan.

     Ca totul să se termine frumos,

     m-am înscris la concursul:

     ”Viaţa ca un traseist dalmaţian,

     observat atent, cu ochiul liber...

     de orice constrângere optică.”

     Şi-o duceam bine,

     bine de tot.

     La finalul acestei vieţi răbdătoare

     am să cer,

     alt cer.

       sursa foto: internet

Mi-am schimbat un timp numele îmbrăţişării.
E-un mister chiar şi numele meu,
însă după asta, nu mai puteam fi eu.
Mi-am schimbat înfăţişarea, ziua naşterii,
mutându-mă de-a binelea, pe alt tărâm,
alţi oameni, altă viaţă, cer, altfel de pâine.
Pe căi împleticite şi-n haine străine
alergam-napoi, ca să mă regăsesc pe mine...
Cu braţele întinse către mine însumi,
mă întâlneam îmbrăţişându-mă, în ireale lumi.
Când mă pierdeam din propriile mâini,
mă căutam iar, uitând ce am găsit;
era fără de importanţă ce găseam.
Un copil îndepărtat mă ruga zâmbind,
să-i dau un petec de iarbă împrumut,
pe planeta-i uscată era un simplu deţinut.
Am ajuns bătrân, cu veacuri multe-n urmă...
scotocind în malul mării, pentru o zi de ieri.
Găsisem doar una, nenorocită, rămasă de ocară!
Nemâncat, obosit, am urcat muntele dăruit nopţii,
aşteptând ziua de mâine ca toţi cerşetorii,
dezlegat ca să mor, pentru a doua oară.

sursa foto: internet

Nu vă pot ascunde, că eu sunt omul negru…
dar nu-i corect spus, că dispreţuiesc totul.
Dispreţul e-o formă de neînţelegere.
În răbdarea mea mă cam enerva... Luna!
Ştiu! O să-mi amintiţi acţiunile umanitare,
de ecologizare a Lunii!
Elevii de la Casa Pionierilor etc.,
s-au dus să cureţe Luna de:
pet-uri, chiştoace, cutii de bere.
Însă numai pe faţa noastră a Lunii!?
Oare pe cine ar trebui să omor,
ca să aflu,
de ce Luna are doar o faţă, de zeci şi sute de ani?
Adică sunt om, am şi eu nişte nevoi,
voiam să scriu cu pişu nişte manifeste
sau ceva apocrife despre zeul Cronos.
Vă rog respectaţi-mi dreptul la intimitate,
vreau s-o fac, pe partea întunecată!
Se zvoneşte că Zeul cel Puturos,
a operat Luna de organele interne,
găsindu-şi tainicul lăcaş, biroul!
Este mărturia mea clară,
izolat între două casete de bere
şi cu spatele în colţul neputinţei.
Noi…

chiar trebuie să credem
în iaurturile probiotice bifidus... bifidus...
cu gusturi şi culori pentru fiecare copil!?
Eu prefer magiun pe pâine
şi citind povestea măgarului !

Sub graniţa minţii

şi-o limitare-a mişcării

sub ispita zborului,

încerc fraze cu litere noi.

Printre dureri sufleteşti intrate-n rutină...

caut vechi cuvinte smerite,

pentru rugăciunea ce-mi va dezlega braţele,

ca să-mi feresc voalul de pe ochi!

Poate-s doar umbrele, care mă contabilizează.

În camera sufletului, destul de mică,

aveam puţine lucruri, mai nimica.

Presimt că asta-i tot ce mai contează!

În camerele mari din inimă,

dedicate sentimentelor delicate,

abia acum am făcut curat.

Aici, era o colecţie de gânduri ruşinoase!

Dincolo, un insectar de idei inventate,

aproape vii, care încă mai urinau!

La geam era o gheretă cu tejghea:

consignaţia mea cu vise-mprumutate.

Am aruncat toate deşertăciunile,

am pus becuri, şters praful, perdele...

am stropit cu aghiasmă, am tămâiat;

acum toate sălile astea mari sunt goale.

În mine văd tot mai bine, un om împăcat

şi simt lumina şi rostul creaţiei...

A trecut un sfânt tăcut... şi m-a înfiat.

Pentru el făcusem curat!?

O bucurie-nflorită,

ce m-a-ngenunchiat.

sursa foto: internet

Un descântec confuz pentru mireni
mă-ndemna, spre o sală de-aşteptare.
Într-o dimensiune superioară plânsului,
pe-o plantaţie de lacrimi genetic modificate,
ne-am aliniat visele astrelor noastre,
la nevoie minţind, din poziţii aplecate.
Asemuindu-mi viaţa cu-n deșert inutil,
n-am putut planta în ea
nici minciuni,
nici fericiri altoite-n mucegai nobil;
mi-am făcut viaţa cu idei împrumutate!?
Instrumente muzicale reci evoluate
sunau în parcurile pentru oameni mari.
Corul cânta clar, în cuvinte alintate,
numai pe acorduri unanim închipuite.
Stăm liniştiţi într-o sală de-aşteptare,
o gară slab luminată, un capăt de linie,
vorbind despre fenomene religioase de desfătare.
Sinuciderea presupune a ucide pe cineva,
pretinzând a nu-l ştii! Fără ezitare!
Ori îţi bagi degetele în ochi
şi te împuşti încet din exterior.
Dacă ţi-ai lăsat părul lung, dincolo,
poţi să maschezi rana uşor.
Undeva prin mine…
nu mai sunt eu,
am construit o lume subterană,
numai pentru tine;
un vis protejat de lege.
Apoi am simpatizat cu succes,
tehnica scaunului din gară,
dintr-o sală de aşteptare.
Parcă-s tot mai mulţi,
parcă-i tot mai mare.
Trebuie s-ajungă trenul,
ce-aduce o schimbare.

V-am făcut o poză cu cerul şi-un porumbel,
iar pe spate am descris, tot ce era sub el!

                                                                                         sursa foto: internet

După înjurături contra prafului stelar,

în fiecare noapte, un consiliu astral

mă vizitează, pentru un simplu audit...

ca să-mi spună: că nu fac nimic cu ochii!?

Că sunt atins de duhul rău al privitului,

în culori adormite!?

Port pălărie, ca să pot privi oamenii;

altfel m-ar fi înţeles imediat.

Mi-am făcut un mic templu personal,

în debaraua slăbiciunilor.

Vecinii mă invadaseră speriaţi,

de panseluţele înflorite peste noapte.

Am încercat terapia de relaxare:

„Desert la marginea drumului”.

Aici, am cunoscut un chirurg de suflete,

ce mi-a spus despre timpul zilei

şi poziţia perversă în care,

îmi pot vedea umbra completă.

Asta ca să-mi operez umbra aripii,

unui duh necurat.

Mă anesteziase cu o şoaptă desăvârşită!

Doar sufletul o auzise, trupul picase de fraier.

Adormit cumva, construiam gânduri nobile,

intercalate cu prăpăstii pe măsură,

ca într-un grafic de inimă.

Trebuia să fac un catalog al înmormântărilor...

dar timpul s-a oprit,

preţ de-o secundă tupeistă.

A venit, mi-a smuls catalogul...

s-a trecut ultimul pe listă!?

Am început ziua, cu rostul ucis!

Un timp curbat strâmb...

mă tăvăleşte prin jungla istoriei:

ba sunt călăul neînduplecat

ridicând securea ce se transformă în telecomandă,

ba sunt soldatul perfect, aruncând napalm;

părul îmi creşte brusc

şi alerg cu o creanguţă ascuţită,

după o pradă nenorocită,

un soi de cruciaţi mă păstoresc,

pentru crezul meu liber şi creştin,

o altfel de inchiziţie îmi rupe foile,

dintr-o biblie veche, ruginită.

Alerg printre plopii fără soţ,

ca să mă odihnesc ca un cosaş,

sau ca un ţăran, lângă carul cu boi,

după răscoala din 1907.

Sunt aruncat lângă o tastatură,

de unde vă scriu:

eu

m-am simţit mereu mai puternic,

mai îngăduitor,

mai bun,

mai mândru,

sau măcar cumva mai protejat,

deşi întotdeauna...

sufletul

şi o parte din trup

mi-au rămas de copil.

Prins în balada tărăboiului naţional,
ţopăind antiritm şi-ntr-o ureche,
eu strigam şi huiduiam cel mai tare:
„E-o viaţă virusată-n plictiseală amărâtă!
Jos viermii! Jos trojan-ul! Dezinfectaţi Opera!
Nu mă pricep dar daţi-i şi-o defragmentare!”
Media player-ul avea un playlist generos!?
Surprins de privirile duşmănoase din jur...
am vizualizat interfaţa altei lumi, prin dos.
Am dat refresh la pădurea adormită,
ca să-i ridic toţi dracii, de pe-o gârlă împuţită,
într-un salut cu pietre şi scuipături mioritice.
Fac pasiuni pe-un monitor cu speranţe flămânde,
pentru că n-am capacitatea să-mi ţin gura,
de pe keyboard-ul ăsta uzat.
Win32 îmi multiplică folder-ul cu pozele tale.
Cineva să-mi descânte sistemul!?

Dacă ţi-aş arăta intrarea mea din bios,
ai vrea ca să mai locuieşti în mine?
Apoi mi-aş face-un backup.

Opriţi windows-ul !
Cobor la prima!

Furtuna de nisip a generaţiilor anterioare

rămâne-n lume, ca un vânt purtat

peste nisipuri de mare.

Mamă şi fiu

dăltuind treaptă după treaptă,

lustruindu-le,

cu pericol şi strigăt.

Lumina...

e coşmarul prezentului, ce va fi vreodată.

Senzaţii rarefiate-n memorii vechi

cedează, se-ndepărtează.

Contemplarea stârneşte lucrurile,

ca o zgândărire întru excitare.

Dincolo de nori...

e dincolo de înţelegerea umană.

Prin fapte inumane am devenit,

o specie curajoasă şi curioasă,

în timpul unui mare pericol.

Neputinţa acceptării locului  în univers

este însăşi soarta noastră,

căutând detalii, pentru a fura cunoaşterea.

Ne trebuie imaginaţie şi neîncredere.

O parte din noi ştiu viaţa trăind şi pierind:

- în atomi puternici ca soarele

- soarele cât un univers...

- universul rătăcit într-un atom de soare.

Măiastrele adevăruri ale universului

le vom uni, cu o maşinărie perfectă,

într-o cale de descoperire, spre sine.

Zburăm ca puful de păpădie cu sămânţă,

bântuind un cosmos virtual,

nemărginit de timp şi lumină,

între lumea noastră şi realitate.

Pământul...

e-un ţărm universal al cunoaşterii.

Poate reuşim întoarcerea.

sursa foto: internet

de la plânsul meu se aştepta mai mult!

Valul lacrimilor... nu mi-a stins focul din suflet.

Să mai fi fost îndrăgostiţi cândva!?

Dincolo o să-mi fac treabă pe lângă tine,

pentru când vei avea nevoie de mine.

Sufletul... o să-mi meargă pe alt drum

dar acum, hai s-alergăm la cinema,

ca două anotimpuri reci împrietenite,

să prindem filmul de scurt metraj:

„Fiecare cu Ecuatorul lui”.

Şi mi-am zis:

în căutarea liniştii tăinuite

mă voi deghiza în vultur-cavaler-obosit,

pentru că nu puteam fi animalul ei mic de companie!?

Într-o lume a plăcerii sau a durerii,

m-am înarmat cu o trezvie smintită...

şi mi-am zis:

cu pământurile astea străine din sânge şi minte

n-o să am tihnă de cruce nici în morminte!

Am schiţat dungi albe pentru timpul zilei,

traversate de râuri repezi cu legiuni de gânduri străine,

ce le descărcăm în dungile negre, ale somnului nopţii.

Am desenat şi o gumă,

cu care să ştergem părţile ruşinoase,

atunci când vom scormoni cu băţul prin viaţă...

şi vom găsi egoismul cu care noi facem lumea,

trimiţându-l pe Dumnezeu în concediu.

Punctele reprezintă secundele,

care imediat ce le-am terminat

au zburat.

Viaţa însăşi este o înaripată rătăcită,

cu aripile deschise firesc,

către orizonturi înclinate,

din alte lumi.

Trăiesc sub o husă;

plutind ca un:” Zeppelin fără treabă”.

Doar aripile-mi stau lipite,

pe o imensă bandă cu lipici!?

Chiar şi aşa...

încă mai pot da din picioare,

simulând zborul.

O parte din trup suferă,

îl înţeleg,

dar esenţa mea nu e acolo!?

Picioarele mi-au înţepenit,

lănţuite de pânza unei fiare iluminate.

Mai pot să-mi unduiesc uşor gâtul şi capul,

ca-ntr-o manevră de planare la întâmplare.

O vreme am mişcat doar degetele picioarelor,

pe ritmuri cunoscute...

dar mi le-au retezat!

Eu, esenţa mea... nu era nici acolo!

Poate-am să fiu schingiuit sau decapitat,

însă eu

nu mai sunt demult pe-aici.

Sunt invitat de stăpân,

peste

apele lui line

să zbor,

fără

gând.

Aşteptam

şi-am mai putea aştepta.

Printre garduri ulucind fără voie...

un prefăcut peltic

aplecat până la atingerea solului

şi privind doar cu marginea retinei...

îngâna o baladă, a îngăduinţei.

Oameni în paragină...

trag greu după ei:

inimi călărite de păcate,

suflete sufocate de gânduri...

Viermuind de colo-colo,

cu gesturi sădite în trupul lor,

parcă având ochii închişi,

unii printre alţii vin sau pleacă,

ca un popor înţelegător, compact,

într-un vechi teatru de desfăşurare.

Viaţa toată e într-un picur de rouă.

Aceleaşi greşeli! Mi-amintesc clar!

Am mai trăit viaţa asta de câteva ori!

Am lovit cerul cu ce mi-a venit la mână şi la gură!

Asta mi-a influenţat înclinaţia literelor,

în fraze lipsite de gravitaţie...

şi distrugând vegetativul textului,

spre patima unui vers violent,

într-o atracţie spre rătăcirea finală.

Voi rămâne pe-aici, ca o parte din alţii sau altceva,

îndrăgostit de sunetele unei curţi de ţară,

şi prins de liniştea muntelui,

toamna târziu.

Trăiam o-mpleticire a gândurilor.

Încercam o gestionare a mentalului,

separând imaginarul de problemele reale.

Minunile... nişte vechi locatari ai sufletului,

rău platnici, refuzaseră toate utilităţile,

într-un război cu chiriaşii lumeşti:

patimi, obsesii, curiozităţi şi ţigări.

Sufletul mi-e risipit, în nenumăraţi atomi

proprii  Pământului în continuă curgere,

ca un ecou îngheţat al şoaptelor lui Dumnezeu,

auzite de suflet... când inima şi mintea tac.

Trupul, ca o parte ce se vede din mine,

mă mai reţine pe-aici...

sub pretenţiile unui lumesc fermentat.

Voiam să-mi construiesc o zodie nouă

şi-am apelat la prietenii mei numerologii.

Erau ocupaţi ca să ridice voalatele elogii.

Da-n ei zburda o sete de reprofilare

prinşi de rutina celor zece cifre.

Iute descălecând de pe o întrebare,

pe ieşirea de incendiu au intrat la litere,

alcătuindu-mi un final de zicere:

„În infidelitatea general acceptată-n univers...

memoria păstrează doar faptele,

fără trăsăturile feţei sau stările însoţitoare.

Faptele rămân mereu indiferente,

doar stările sufleteşti sunt hotărâtoare.

Aceleaşi neplăceri ies în condiţii asemănătoare!

Cum ţi-aminteşti viaţa... după un vin spumos!?

E foarte important, ca să o  povesteşti frumos!”

nu ştiu unde m-am trezit

vin exact spre mine

cineva mă trage de mână doi paşi

camere mici pe roţi alergau în jur

toţi se grăbesc undeva

case suprapuse cu pereţi transparenţi

nu-i cunosc

de unde vin ei

cineva mă priveşte cu ochi mari

coloraţi clipind încet

faţa i se întinde ochii aproape i se închid

ca şi când ar vedea ceva vesel

un individ mic dintr-o generaţie foarte tânără

scoate printre buze o bilă sintetică pe un ax

cu o compoziţie mare de glucide

şi mi-o dăruieşte foarte sincer

văd în contralumină

pe protectorul ce-l ţine de mână

mişcând capul într-un gest aprobator

cineva se-apropie cu o mâna întinsă

privindu-mă-n ochi mormăind

şi imitând bine sentimente de milă

altcineva ne dă câte-o hârtie mică

i-am dat-o lui care aduna hârtiile mici

şi făcu un ritual special pentru mine

într-o mulţumire cu aceleaşi sentimente

tot mai mulţi mă privesc ciudat

indivizii ăştia încearcă să-mi fure

orice rezervă energetică

o să fiu atent la gândurile mele

trebuie să găsesc un loc pentru somn

ca să mă trezesc acasă

dar deja m-am implicat în asta

oare mi-am dorit altă lume

 ?

sursa foto: internet

Sigur exişti undeva!

Încă te-aştept construind vise.

Implicaţi în alte existenţe posibile,

trăim în mici puşcării negre,

unde principala fericire a lumii…

este speranţa.

Mă lupt cu dorinţele,

pe holul îngust al minţii,

într-o beznă luminată la capete.

O iscoadă a împrejurimilor

îmi aduce zilnic,

un vis înecat la ţărm.

Cu iluziile asasinate,

viaţa-i o înaripată cu strigăte nocturne,

căreia i s-au ciuntit aripile,

eşuând pe-un mal al speranţelor absurde,

unde-o aşteaptă: „Groparul-Balaurul-Timp”,

ticăind cronologia înmormântării...

tuturor lucrurilor.

Visele mele de la pământ la lună

sunt prinse de veşnicii nepătrunse;

trezvi de suflete fără cina de taină

pun rămăşag pe cine-o să rămână,

stau la poveşti de tihnă nebună,

cu însuşi groparul ceasului sfânt.

Visele se nasc cumva sub o lună plină,

sfârşind îngropate de vii, sub pământ.