Trecea un om pe drum cărând petale
Cu cai de foc și bici sculptat în scrum,
purta pe brațe, raze de vestale,
și, umbra lor, era muiată-n fum.
Galop de pietre își struneau zăbala
pândind cu ciob de aripi drumul strâmt,
sub pașii amorțiți strângând rafala
ațâțător de rece, dintr-un vânt.
Icoane, dezvelite pe sub plete
scotea din tolba-i roasă de amurg,
roșea, a umbră, vara-n chip de fete,
când pași-i se opreau în colb de murg.
Priveau la el, cu ochi mirați, domnițe,
dar el atinse una, din văpăi,
pe buzele-i de maci și garofițe
oprise timpul din trăiri de stei.
-Te-am căutat din lumi demult apuse
și port cu mine doar icoana ta!
o umbră mi te luase și te duse
dar cerului i-am plâns, să mi te dea.
Pășind cu mers de înger, grațioasă,
ea mâinile-i atinse-ncetișor,
și brusc, scântei de foc au prins să țeasă
covor de stele și aripi de nor.
Pe nimb de foc, arzând a lor trăire
se-ntoarseră-n castelul de-altădat,
un trecător, și-a lui, azi, fericire,
pe care o iubise neîncetat!
Autor Doina Bezea
-->