Dacă într-o zi

 Simți că tac

 Scrie-mi

 Amintește-mi să gust

 Albastrul

 Acolo unde zenitul

 Cunună cerul

 Și marea

 Numără clipe

 Sau valuri

 Când se sparg la țărm

 În lipsa mea

 Și pescăruși

 Cu aripi înroșite de zbor

 Sau de soare

 Scrie-mi

 Unde se duc norii

 Să-și verse ploile

 Peste ce muguri însetați

 Se revarsă lumina

 Și cărui fir de iarbă

 Îi e dor de talpa mea

 Scrie-mi

 Despre viață

 Dacă într-o zi

 Simți că tac

Vin picuri de tristețe, din larg, să se-mpreune

 Cu alb nisipul mării, pe țărmul fără viață.

 Un val sărută malul, vrând parcă să-l cunune

 Cu-albastra depărtare învăluită-n ceață.

 Un pescăruș coboară, planând în albu-i zbor,

 O pată de culoare pe cerul albăstriu.

 E-atât de-albastră marea, cu tristul ei decor.

 Atâta viață-n mare și-n jur atât  pustiu…

 Pe marea în furtună

 Fragilul vas

 Izbit perpetuu

 De valul îndoielii

 În ce mai crezi?

 Busola e-n adâncuri

 Și cerul plin de nori

 Nu-ți mai arată nordul

 E ceață-n jur

 Marea își fierbe-n cocă

 Ne-mplinirile

 Un singur țărm

 Te-așteaptă

 Un singur far

 Iubirea...

 Ai să-mi spui că mă vrei

 Și va fi prea târziu.

 Cornul lunii, pustiu,

 Ne va ține temei.

 Ai să-mi spui că ne-am fost

 Două rime-n poem.

 Nu de asta mă tem,

 Ci de vieți, fără rost!

 Am să-ți spun că mai sper

 Să ne naștem din nou.

 Al iubirii ecou

 Este veșnic mister.

 Nu-i sonet, n-aș putea

 Să mai mângâi o stea. 

 Mai sunt așa puține primăveri

 În viața cu petale ofilite.

 Să le sorbim cu ochi închiși, iubite.

 Să respirăm speranțele de ieri.

 Să ne-mbăiem cuminți în verde crud,

 Iar cerul să ne spele de păcate.

 De ne-am greșit, uitate fie toate.

 Nu vreau să știu și nu vreau să aud.

 Curând ne-or viscoli numai ninsori

 Și nicio primăvară,  peste tâmple.

 Dacă-am putea să nu se mai întâmple …

 Dar știi,  chiar se întâmplă uneori.

 nu ți-am mai scris de mult o poezie,

 pictând cuvântul în silabe-albastre

 culese-n zbor de dincolo de astre,

 la  ceas târziu, când ora este vie

 te las  să zbori, deși mi-e greu, iubite.

 mi-s  pașii-mpiedicati în clipa-aceea

 când începutul scris-a epopeea,

 ce ne-a purtat pe căi nebănuite .

 să nu mă-ntrebi  de ce mă cheamă norii,

 de ce-mi ridic privirea către cer,

 de ce te chem și în zadar mai sper

 crezând în vise stinse, iluzorii.

 n-am să-ți răspund, așa a fost menirea

 în altă viață vom găsi iubirea

promisiuni 
(silaba tu, cuvântul noi) 

și iarăși am să vin, în primăvară,
să te închin, iubire, la altar. 
cum printr-un vis lumina se strecoară,
am să te-ating, să-mi fie soare, iar .

și iar înmugurim, în dimineață, 
la ceas albastru, tăinuit de vise ,
când dorul și iubirile prind viață, 
iar noi zburăm...secunde interzise .

și ne vom fi Lumina nepereche, 
silaba tu, întreg cuvântul, noi. 
două poeme într-o carte veche 
ne-om răsfoi, fior în calde ploi.

Eu te iubesc de la-nceput de lume. 
Nedespărțiți, în altă emisferă, 
Eram un suflet, fără chip și nume, 
Ca două flăcări prinse într-o sferă. 

Îngemănate, sărutam Lumina, 
Plutind către Iubirea absolută. 
Ne-mpartașeam cu pura și divina 
Taină a lumii, încă nenăscută. 

Și te-am iubit în fiecare viață,
La margini de clipă, la capăt de cer. 
Te-am căutat rătăcită în ceață. 
Și-ai venit întregind al vieții mister.

azi... 
vreau să-mi împart 
sufletul în două 
jumătatea de ieri 
când eram doi 
și cea de azi 
când suntem (încă) 

asculți? 
mi-e dor de clipa-aceea 
sculptată în tăcere 

și strâng în pumni 
oceane de iubire 
știu... 

sufletul nu se împarte niciodată 
la doi 
pentru că dă cu rest!

Dumnezeu 
a rânduit ploaia... 
lacrima cerului, 

lacrimile... 
ploile pământului 
peste suflet 

curcubeul... 
punte 
între două inimi 

iar sufletul... 
poarta clipei 
către 
eternitate 

infinitul iubirii...

îmi plânge soarele
pe umăr
acolo unde
nu s-a întâmplat
sărutul tău
nici aripa n-a crescut...
doar fire de dor
răscolite de
lacrimi ascunse
în colțul ochiului
care nu te vede
azi

te reclădesc din razele de lună 
când visul dulce mi te-aduce-aproape 
și-aș vrea să mă săruți de noapte bună 
și să-mi rămâi, minunea de sub pleoape 

te reclădesc din boabele de rouă 
ce-mi spală fața cu lumină-n zori 
când sufletu-mi îmbrac în haină nouă 
să zbor din nou...să te aștept să zbori 

te reclădesc din razele de soare 
lumina ta și-a lui îmi sunt totuna 
îmi ești lumină, oază de răcoare 
minune-mi ești...și pentru totdeauna 

te reclădesc, din nou, când noaptea vine 
din fir de stea prelinsă peste ape 
să-mi fii aproape, să mai fiu cu tine 
să-mi fii minune, visul de sub pleoape

 Ce dor nebun mi-alungă și liniștea din gânduri,

Când blânda inserare îmbrățișează zarea,

Aș vrea să-mi strig în taină iubirea printre rânduri,

Să-ți spun că tu în vise mi-ai adus iar culoarea.

Ce dor nebun mi-alungă și visul de sub pleoape,

Să-mi pună-n loc șiraguri de perle opaline,

Aș vrea să vii iubire, dar tu nu ești aproape

Și-mbratisez doar norii, fereastra către tine.

Mi-e dor de clipa-aceea sculptată în tăcere,

În care-am strâns oceane imense de iubire,

De palma-ți ce respiră suavă mângâiere,

De gura ce-nfloreste, surâs de fericire.

 Din netimp am venit să te caut pe tine, 

 Printre sori și luceferi rătăcind îndelung,

 Biet hoinar pribegind ca și dorul din mine, 

 Cu speranța făclie, la tine s-ajung. 

 Te-am pierdut printre clipe, netrăind uneori, 

 Ascunzând amintirea în absențe de gând,

 Îmbătându-mi simțirea cu false licori, 

 Rătăcindu-mă-n ceață, desculță plângând. 

 Te-am zărit printre astre, cometă albastră. 

 Căutai ca și mine paradisul pierdut, 

 Amintindu-mi că e doar în inima noastră, 

 Regăsit în Lumina unui nou început. 

 Te-am cuprins între gânduri, inefabil ecou, 

 Tresărind cu uimire aproape plângând

 Și-am știut că ești tu, lângă mine din nou. 

 Și-ai venit, să-mi răspunzi, la chemarea din gând!

 mai știi tu, toamna-aceea când visele foșneau, 

 atingeri diafane în șoapte de mătase,

 când numai trubadurii în noapte ne cântau, 

 stârnind nemărginirea, în clipele rămase.

 când agățam în ramuri speranțe aurii, 

 neparguite încă de soarele tomnatic

 și te-nveleam cu doruri în serile târzii, 

 să nu se-aștearnă bruma, în suflet singuratic.

 și azi mi-e cald în suflet, în toamna asta dulce,

 mi-e soare și mi-e bine, deși e altă toamnă

 și-adorm...și numai dorul nu pleacă să se culce, 

 iar tu mi-apari în vise, la braț cu altă doamnă.

atingeri în vise, 
secunde promise, 
întrebări 
sub 
pleoapele grele 
eu... tu... 
două vieți paralele 
cu vise tangente 
oglindite în cristalul 
virtual 

tu, 
curcubeu,explodezi 
în mii de trăiri 
nepermise 
eu, 
adiere de gând, 
șoaptă curmată 
la margine de vis 
noi, 
sfere de speranță 
plutim în gânduri 
transparente 
vise ardente

Am vrut să-ți dăruiesc cândva,
Albastrul cerului senin,
Să îl aștern pe fruntea ta,
Pe gura, cu surâs divin.

Dar tu, n-ai înțeles mesajul
Albastrului cu gust de nor.
Și nici nu ai avut curajul,
Să te înalți cu mine-n zbor.

Atunci rămâi, privind în zare,
Cum zbor de îngeri mă-nconjoară,
Iar stelele-mi deschid cărare,
Să te privesc, ultima oară...