Eram copil de 14-15 ani, când am fost confruntat cu o situație pe care nu mi-am explicat-o nici atunci, cu mintea mea de copil, nici ulterior, ca om matur, atât de stranie și de nepătruns a fost. Totul s-a întâmplat într-o frumoasă zi de iunie, în anul 1975, când, conform obișnuinței, fiind sezonul ciupercilor de pădure, după câteva zile ploioase, am pornit solitar spre Pădurea Măriuța, aflată la câteva minute de casă. Era un codru secular, cu arbori falnici de stejar, ulm, frasin și arțar, din care astăzi a mai rămas, din păcate, un tufăriș crescut din cioatele rămase în urma drujbei devastatoare.
Am intrat cu încântare în pădure, fiindcă mi-era și-mi este drag trilul păsărelelor, cântecul greierilor și foșnetul frunzelor în vânt, precum și mirosul de reavăn și verdeață al pădurii. Înaintând spre locurile știute, unde creșteau, de regulă, ciupercile, acestea nu au întârziat să apară, una câte una sau în pâlcuri, umplându-mi inima de bucurie. Fiind un gurmand, ciupercile de pădure sunt o delicatesă de sezon, pe care nu mi-o refuz niciodată, așa că, ușor, ușor, mi-am umplut coșul și mă pregăteam să plec spre casă, când brusc mi-a apărut în față un mistreț grohăind nervos. M-a cuprins panica, gândul m-a purtat imediat la cuțitul de dimensiuni apreciabile, cu care curățam ciupercile de rădăcină, dar până la urmă, fuga s-a dovedit a fi singura soluție procesată de creierul meu!
Am lăsat coșul cu ciuperci și m-am pus pe o fugă disperată, dar sănătoasă. Norocul meu a fost că același lucru l-a făcut și mistrețul, fiindcă nu m-a urmat. Când m-am oprit, gâfâind, m-am trezit într-o poiană, unde era numai mușchi albastru pe jos, iar copacii de jur împrejur aveau coajă și frunze albastre. Mare a fost mirarea mea, căci cunoșteam pădurea ca pe buzunarul meu, dar așa ceva nu mai întâlnisem până atunci.
M-am uitat în toate părțile și am observat, printre copacii albaștri, la limita poienii, o ușă, tot albastră, într-un ieșind din pământ. Părea un fel de bordei, lucru care m-a intrigat. M-am apropiat de el și am ciocănit la ușă, în ideea că poate există vreun locatar și mă aude. Niciun răspuns, drept care am împins-o și am pășit înăuntru, pe niște trepte ce coborau în obscuritatea de unde se zărea o lumină de un roz opalescent.
Am pășit, plin de mirare, dar și de un pic de teamă, spre lumina roz. Ușor și ezitant, am ajuns la capătul treptelor, unde, stupoare, era o deschidere mare, nu puteai să-ți dai seama exact de dimensiunile ei, cu solul de un albastru închis, iar deasupra se zărea un fel de cer roz închis, cu nori de culoare roz deschis. Am rămas amuțit, timp de câteva secunde, după care curiozitatea a învins și am făcut câțiva pași, începând explorarea noului teritoriu descoperit de mine. În apropiere, la circa o sută de metri, se vedeau un fel de construcții de formă geometric complexă, la ale căror geamuri se zărea o lumină albastră. Am mers spre ele și, ajungând la prima, am dat de o ușă. De jur împrejur, nu se vedea nici țipenie. Zona părea un oraș cu toate funcțiunile urbane prezente, dar intrate într-o amorțire nefirească. Am împins ușa, care s-a deschis fără nici un zgomot și am pătruns înăuntru. Stupoare, acolo am întâlnit un adevărat” comitet de primire”, format din douăsprezece persoane, care mă așteptau cu interes: șase bărbați și șase femei, deosebit de tineri și de frumoși, cu părul blond și ochii verzi, de parcă erau frați. Cu toții erau îmbrăcați în haine cu o croială foarte modernă, minimalistă, dintr-un material ce părea un fel de velur fin, de culoare violet. Unul dintre bărbați s-a apropiat, mi-a strâns mâna și mi-a spus:
- Bun venit! Te așteptam! Te urmărim încă de când te-ai născut, fiindcă tu ești unul de-ai noștri! Numele meu este Clinder și fac parte, ca și frații mei, dintr-o mare familie, sosită pe pământ cu multe mii de ani în urmă. Venim de pe o planetă din sistemul solar al unei stele care, inerent, ar fi devenit supernovă, s-ar fi dilatat, înghițind toate planetele sistemului solar, așa că ne-am refugiat aici, pe Pământ. Fiindcă razele ultraviolete și lumina albă ne sunt letale, ne-am construit acest teritoriu subteran, unde viețuim de atunci. Ne-am creat un soare ce radiază numai lumină albastră când suntem activi, adică ziua, și roz când ne odihnim, fiindcă nu o putem vedea, care ne dă și căldura necesară vieții.
- Cum adică sunt unul de-al vostru? Eu nu v-am văzut niciodată! Am spus eu.
- Tu ești triumful tehnologiei noastre biologice, fiindcă, prin inginerie genetică, noi am reușit ca, din ADN-ul nostru, să facem un individ din propria specie, care să reziste la lumina ultravioletă și albă, să poată trăi la suprafață fără protecție. Tu ești acela! Am înlocuit copilul adevărat al mamei tale, după ce
l-a născut, cu tine, când ea dormea. Ea te-a crescut, fără să-și dea seama că ești un străin. Pentru noi ești, până acum, un experiment reușit! Rămâne să vedem dacă ai să îmbătrânești repede, precum pământenii, sau dacă vei trăi o mie de ani, ca și noi, rămânând tânăr! După mia de ani, ne transferăm toată informația cerebrală în corpuri noi, create prin clonare. Te-am urmărit tot timpul, fiindcă ești foarte valoros. Nu vrem ca, printr-o întâmplare nefericită, să te pierdem și, odată cu tine, munca noastră de generații pentru modificarea ADN-ului în sensul dorit de noi! Avem acces la infrastructura pământeană și suntem la curent cu tot ce se întâmplă pe pământ și printre oameni. Chiar și acum, în pădure, noi am speriat, prin telepatie, mistrețul care te-ar fi atacat și ar fi pus în pericol experimentul nostru! Ți-amintești de vacanțele de vară, când mergeai la bunici, la Vispești, și colindai singuratic Gorganul și dealurile de la Urgoaia? N-ai văzut că tot timpul trecea câte un avion la mare înălțime, făcând rotocoale? Află că noi eram! Știam tot ce faci, tot ce ți se întâmplă și te-ar putea pune în pericol!
- Îmi amintesc senzația stranie pe care o aveam, că mă urmărește cineva, dar nicio clipă nu mi-a trecut prin cap că sunt privit tocmai din avion și cu atâta insistență! Am zis eu.
- Da, trebuie să știi că ai moștenit calitățile noastre telepatice!
- Adevărat? Cred că aveți dreptate, mă miram eu cum de” fur vorbele” din gura interlocutorului sau a profesorilor, la școală!
- Da, știm că ești un mic geniu, talentat în multe domenii! Afirmă Clinder.
- Ceea ce îmi spuneți îmi schimbă în întregime viața! Am replicat eu. Cum o să mai trăiesc de-acum încolo, știind că adevărata mea familie este aici?
- Când va veni momentul potrivit, vei ști unde să ne găsești! Îți vom da un dispozitiv să te conducă în pădure, spre intrarea în spațiul locuit de noi, pe care ceilalți nu o pot vedea. Astăzi ți-am ghidat telepatic pașii, în fuga ta aleatorie spre poienița albastră, nevăzută pentru muritori. Trebuia să vorbim cu tine. Când va veni momentul oportun, vei deveni ambasadorul nostru, dar întâi să crești și să te maturizezi! Mai zise Clinder.
Mi-au dat, apoi, un fel de ceas cu ecran, cu o săgeată rotitoare, despre care mi-au spus că-mi va indica direcția în pădure, către poienița misterioasă. Mi-au arătat, pe un alt ecran, un scurt documentar cu istoria și civilizația planetei de unde se pare că mă trag și eu, nu înainte de a mă îmbrățișa cu toții frățește. M-au invitat apoi la masă, fiindcă, ce-i drept, mi se făcuse foame, iar ei simțiseră telepatic asta. Ca niște bune gazde, mi-au servit ceea ce știau că-mi place mai mult, adică ciuperci de pădure cu maioneză și chifteluțe de ciuperci cu cartofi pai și salată albastră, nu verde, dar care s-a dovedit a fi delicioasă.
Le-am mulțumit pentru festin și i-am rugat să mă conducă spre ieșire, fiindcă probabil părinții începuseră să se îngrijoreze de întârzierea mea. Ne-am îmbrățișat de bun rămas și Clinder m-a condus până la treptele pe care coborâsem în ținutul subpământean. Surpriză, în josul treptelor mă aștepta și coșul plin de ciuperci! Clinder mi-a strâns mâna și mi-a spus să merg tot înainte, după ce ies pe ușa de la capătul treptelor, și voi ajunge la casa pădurarului, de unde mă descurcam, cum spuneam mai devreme, ca în buzunarul meu.
Am ajuns acasă și n-am suflat o vorbă, intrigat de ceea ce aflasem și trăisem. Am ascuns dispozitivul de locație în șifonier, care mi s-a părut cel mai la îndemână și i-am dus mamei, la bucătărie, coșul cu ciuperci. M-am dat apoi la pasiunea mea, aeromodelele și navomodelele, care m-a prins până la uitare.
În ziua următoare, mama a făcut, ca de obicei, curățenia lunară în casă. A dat peste dispozitivul meu și, negăsindu-i nicio utilitate, probabil l-a aruncat, dar n-am îndrăznit s-o întreb, de teamă să nu-mi ceară explicații. Cert este că nu l-am mai găsit niciodată de atunci!
Peste o săptămână, am mers din nou în pădure și am căutat poienița albastră, din lungul în latul pădurii, dar n-am aflat nimic, nici atunci, nici altădată. Sunt aproape patruzeci de ani de la acea întâmplare și tot mă mai bântuie misterul pădurii albastre și al locuitorilor ciudați din adâncul său. Aștept o veste de la ei, dar, probabil, prilejul nu a sosit încă sau frații mei de sub soarele roz-albastru așteaptă să evoluez în continuare, până la momentul dorit de ei, când se vor arăta!...
-->