mi-au pus pe umeri temerile pământului
c-un orizont fără margini
nimeni nu ştie cum să-l treacă
nici cărări nu sunt
gândurile zboară cu aripi de lut
în memorie cu înţelesul zdruncinat
caută să iese la lumină
printre galaxii de de lapte
încerc fiecare umbră s-o îndepărtez
imposibilul îmi joacă sub ochi
nu mai sunt copilul îngrozit de tunet
doar fulgerul mă mai sperie
gândesc la o arcă să populez cosmosul
dar Dumnezeu mi-a luat-o înainte.
Postările lui Nicolae Valareanu Sârbu (2005)
Filtrează după
De ce cade frunza
pe acoperişul unui anotimp,
de pleacă îndată păsările
grăbite şi speriate.
Acolo se află sensul
ce te face să-l cauţi
atât de perseverent?
Când pasărea ce aduce veşti
cântă departe,
aproapele se înclină
de teamă.
pe acoperişul unui anotimp,
de pleacă îndată păsările
grăbite şi speriate.
Acolo se află sensul
ce te face să-l cauţi
atât de perseverent?
Când pasărea ce aduce veşti
cântă departe,
aproapele se înclină
de teamă.
Unde iertare nu este
se continuă lupta.
Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde , dar nici nu iese,
poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.
Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă şi ultima dorinţă
fără să aibă remuscări,
un zid prin tăcere apără
chiar şi pe cel învins
cu speranţa revanşei.
Răul interior respiră şi el binele
şi încearcă schimbarea.
Cântar,
pe care din talere să-mi aşez
greşelile dosite?
se continuă lupta.
Nici uitarea nu intervine,
rămâne o pată în amintiri
care nu se întinde , dar nici nu iese,
poate fi o cădere în gol
prin întunericul orb.
Timpul nu mai are răbdare,
ucide din vârstă şi ultima dorinţă
fără să aibă remuscări,
un zid prin tăcere apără
chiar şi pe cel învins
cu speranţa revanşei.
Răul interior respiră şi el binele
şi încearcă schimbarea.
Cântar,
pe care din talere să-mi aşez
greşelile dosite?
M-am întrecut cu vorba fără să scriu,
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate aşa cum sunt.
Dincolo de emoţie
am prins în braţe femeia.
Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă şi coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.
Arcuşul se desprinde pe tonalităţi
triste şi amare
căzute în vibraţii de amintiri
ţesute în ascunsul sufletului.
Adevărul crud
se ridică la suprafaţă ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,
un pui de pasăre căzut din cuib
acolo
unde nimeni nu-l ocroteşte.
cuvintele le-am scăpat din frâu
după ce m-am hrănit cu spusele altora
luate aşa cum sunt.
Dincolo de emoţie
am prins în braţe femeia.
Ca un făcut s-a născut ideea,
limba de clopot a sunetelor
care urcă şi coboară pe portativ
alunecoasă
pe corzile viorii portocalii.
Arcuşul se desprinde pe tonalităţi
triste şi amare
căzute în vibraţii de amintiri
ţesute în ascunsul sufletului.
Adevărul crud
se ridică la suprafaţă ca uleiul,
dar îl vor arunca
ca pe un surplus învechit,
un pui de pasăre căzut din cuib
acolo
unde nimeni nu-l ocroteşte.
Pot să trec prin amiaza tăcerii,
să-i îndur singurătatea
într-o călătorie prin cuvinte
dintr-un roman apocrif.
Să muşc nemilos din marginea durerii
ce mă pune la încercare,
să străbat prin tunelul de sare
până dincolo de apele nopţii.
Frunze de mentă sălbatică să-mi pun
lângă inima care bate
cu limbi de ceas cântător
în cuibul mătăsos al somnului.
Noaptea să-şi ridice ochii
din întunericul fără trup
şi cu secera lunii să-i taie
picioarele prea lungi.
Aromele dimineţii să le beau
cu potirul dragostei
şi să-i cer luminii de rouă
regină să-mi fie.
să-i îndur singurătatea
într-o călătorie prin cuvinte
dintr-un roman apocrif.
Să muşc nemilos din marginea durerii
ce mă pune la încercare,
să străbat prin tunelul de sare
până dincolo de apele nopţii.
Frunze de mentă sălbatică să-mi pun
lângă inima care bate
cu limbi de ceas cântător
în cuibul mătăsos al somnului.
Noaptea să-şi ridice ochii
din întunericul fără trup
şi cu secera lunii să-i taie
picioarele prea lungi.
Aromele dimineţii să le beau
cu potirul dragostei
şi să-i cer luminii de rouă
regină să-mi fie.
De unde nu ştii
cad pe suflet picuri de lumină,
ploaia cu mântuire celestă
ce înverzeşte relieful
şi se întinde ca un spirit
ce nu moare niciodată.
Stă printre oameni şi le oferă linişte
chiar şi când ei se neglijează.
Lumina se multiplică pe sine
până-n adâncul nelucrurilor
unde cunoaşterea sapă în mine,
nu se opreşte din drum,
dar drumul e nesfârşit
şi nesfârşitul inuman.
cad pe suflet picuri de lumină,
ploaia cu mântuire celestă
ce înverzeşte relieful
şi se întinde ca un spirit
ce nu moare niciodată.
Stă printre oameni şi le oferă linişte
chiar şi când ei se neglijează.
Lumina se multiplică pe sine
până-n adâncul nelucrurilor
unde cunoaşterea sapă în mine,
nu se opreşte din drum,
dar drumul e nesfârşit
şi nesfârşitul inuman.
nicio lacrimă
nu se lasă furată de străini
în schimb râsul
este molipsitor pentru toţi
vine vremea singurătăţii
care e mai mult o alienare
sau o crudă angoasă
fără lacrimă fără râs
nu se lasă furată de străini
în schimb râsul
este molipsitor pentru toţi
vine vremea singurătăţii
care e mai mult o alienare
sau o crudă angoasă
fără lacrimă fără râs
Faptele sunt mai necesare decât vorbele
au în ele substanţa vie,
dimensiunea prestanţei omului
ce urcă sau coboară în trepte
pe scara cu susţinere proprie.
Lumea se înalţă în fiecare zi
din ce în ce mai mult.
Lumina trece din vorbe-n cuvinte
şi se sedimentează în timp
desprinsă din fapte.
au în ele substanţa vie,
dimensiunea prestanţei omului
ce urcă sau coboară în trepte
pe scara cu susţinere proprie.
Lumea se înalţă în fiecare zi
din ce în ce mai mult.
Lumina trece din vorbe-n cuvinte
şi se sedimentează în timp
desprinsă din fapte.
Nu ştiu ce porţi pe umerii
aşa de albi şi fragili
sculptaţi în zăpadă.
Aştept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănţuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.
Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranţă
ce urcă prin sânge şi capătă putere.
Şi aşa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.
aşa de albi şi fragili
sculptaţi în zăpadă.
Aştept în pielea tandrului
ascuns în hazard,
să se înlănţuie plăcerea privirii
pentru ce doresc să ating.
Cum îmi vei trimite zvonul
tăinuit, plin de speranţă
ce urcă prin sânge şi capătă putere.
Şi aşa cuvintele-mi capătă vână,
de semne în trup se nasc
din lumina iubirii.
Ea era plecată
unde florile au cearcăne colorate
şi lăcrrimează cu arome amare
sărutând dimineţile cu rouă,
urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireşii copţi
c-un surâs visător.
Chiar dacă vara nu mai e vară
şi setea a devenit sărată,
iar cerul gurii o cupolă uscată
smălţuită fibros,
prinde pe margini sunetele
şi ele cad în ispită,
privesc femeia cu alţi ochi
de sub genele aspre.
unde florile au cearcăne colorate
şi lăcrrimează cu arome amare
sărutând dimineţile cu rouă,
urmează să sosească-n amiază
de pe cărarea cu cireşii copţi
c-un surâs visător.
Chiar dacă vara nu mai e vară
şi setea a devenit sărată,
iar cerul gurii o cupolă uscată
smălţuită fibros,
prinde pe margini sunetele
şi ele cad în ispită,
privesc femeia cu alţi ochi
de sub genele aspre.
Tu eşti femeie mai adevărată,
plină de încredere,
de aceea urci treaptă cu treaptă
o scară fără niciun sprijin
doar admirată.
În vreme ce ziduri se tot înalţă
nu ai teamă de ele,
priveşti din fiecare unghi, lumina,
o cauţi în toate obiectele şi fiinţele
şi o faci nemuritoare.
Zilele au orele arse
în arome galbene de crin.
Pe amândoi ne fascinează
crepusculul
ce se pierde tainic în suflet
cu iubire.
plină de încredere,
de aceea urci treaptă cu treaptă
o scară fără niciun sprijin
doar admirată.
În vreme ce ziduri se tot înalţă
nu ai teamă de ele,
priveşti din fiecare unghi, lumina,
o cauţi în toate obiectele şi fiinţele
şi o faci nemuritoare.
Zilele au orele arse
în arome galbene de crin.
Pe amândoi ne fascinează
crepusculul
ce se pierde tainic în suflet
cu iubire.
Ruptă din coastele fragile
o recunosc mai subţire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,
ea îşi pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,
privirea-i se înalţă
cu tandreţe subtilă.
Se furişează în lucruri,
vorbeşte cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.
Tot ce pot să mai zic, nu zic.
Surâsul ei luminos
şi aura-i celestă
mă cuprind.
o recunosc mai subţire,
mai verde decât copacul furtunii
cu rădăcinile în aerul
pământului gras,
ea îşi pune amprenta
pe inima pietrelor de mustesc,
privirea-i se înalţă
cu tandreţe subtilă.
Se furişează în lucruri,
vorbeşte cu ele
de mă subjugă cu dragostea
ruptă din trup.
Tot ce pot să mai zic, nu zic.
Surâsul ei luminos
şi aura-i celestă
mă cuprind.
Noaptea tăcerii albastre
nu are trup,
se topeşte prin întunericul
străpuns de stele aprinse.
Noaptea tăcerii surde
voce nu are,
se disipează în aer
lipsită de umbre.
Noaptea tăceru sublime
dezbrăcată complet,
se pierde pe sine
în braţele apelor mari.
Noaptea tăcerii mirate
nu are picioare,
dar fuge speriată
de lumina dimineţii.
nu are trup,
se topeşte prin întunericul
străpuns de stele aprinse.
Noaptea tăcerii surde
voce nu are,
se disipează în aer
lipsită de umbre.
Noaptea tăceru sublime
dezbrăcată complet,
se pierde pe sine
în braţele apelor mari.
Noaptea tăcerii mirate
nu are picioare,
dar fuge speriată
de lumina dimineţii.
Tu ai fost umbra risipei de veşminte
lăsate să cadă pe faţa lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.
Noaptea părea o fiinţă disimulată
uitată afară de pază,
liniştea avea ochi rotitori
ca două stele ce schimbă priviri
de dragul atingerii.
Tot ce n-apuc să-ţi spun
adoarme-n cuvinte
într-un vis.
De acolo te priveghez
cu răsuflarea tăiată
cum cobori lângă mine
înlăturând aerul mut.
lăsate să cadă pe faţa lunii
de la fereastra timpului
pe marginea întunericului
mirat de atâta iubire.
Noaptea părea o fiinţă disimulată
uitată afară de pază,
liniştea avea ochi rotitori
ca două stele ce schimbă priviri
de dragul atingerii.
Tot ce n-apuc să-ţi spun
adoarme-n cuvinte
într-un vis.
De acolo te priveghez
cu răsuflarea tăiată
cum cobori lângă mine
înlăturând aerul mut.
Spune-mi cine-i cel ce nu ştie
câtă dragoste mai are
să împartă,
prigoneşte răbdarea,
nu are nevoie de ea.
În el se rânduiesc patimile
sălbatice la pândă
dincolo de verbe.
Prinde între degete destinul
ca pe un pui de pasăre
pe care-l mângâie,
adaugă zilelor culoarea iubirii,
le umple cu nesfârşire.
Lasă-mă doar să ghiceasc
cuvintele pe care le cauţi
şi o să scriu adevărul.
câtă dragoste mai are
să împartă,
prigoneşte răbdarea,
nu are nevoie de ea.
În el se rânduiesc patimile
sălbatice la pândă
dincolo de verbe.
Prinde între degete destinul
ca pe un pui de pasăre
pe care-l mângâie,
adaugă zilelor culoarea iubirii,
le umple cu nesfârşire.
Lasă-mă doar să ghiceasc
cuvintele pe care le cauţi
şi o să scriu adevărul.
Sorb
vraja chipiului tău luminos
ca pe o pictură dintr-un tablou vechi
de pe faţa inimii,
nu-mi întorc ochii
ci-n zăbavă
îi fac să odihnească.
Împreună
cuib de viespi
ne dorim timpului
loc de popas mântuit.
Fără să-i cer luminii
limbă de foc
cuvintele să-mi ard,
Simt cum îs absorbit în dorinţe
de naşterea din mine urcă
în univers paralel.
vraja chipiului tău luminos
ca pe o pictură dintr-un tablou vechi
de pe faţa inimii,
nu-mi întorc ochii
ci-n zăbavă
îi fac să odihnească.
Împreună
cuib de viespi
ne dorim timpului
loc de popas mântuit.
Fără să-i cer luminii
limbă de foc
cuvintele să-mi ard,
Simt cum îs absorbit în dorinţe
de naşterea din mine urcă
în univers paralel.
În sufletul cui voi pătrunde
încărcat cu iubire
fără să se opună
ci lăsând trecerea liberă.
E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poţi privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.
Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roşie
pe conturul inimii,
de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.
Metafora unor clipe înalte
naşte cântecul patimii incandescent.
încărcat cu iubire
fără să se opună
ci lăsând trecerea liberă.
E atât de plăcută locuirea
în camere cu ferestre de gând
unde te poţi privi în oglinzi
cu chipul celuilalt.
Respiri împreună deodată
aroma risipită de flori,
arderea noastră e o dungă roşie
pe conturul inimii,
de aud lumina cum fuge
odată cu timpul din celule
îndepărtându-ne de cei ce am fost.
Metafora unor clipe înalte
naşte cântecul patimii incandescent.
Noaptea se umple cu trăirea bucuriei
de o lumină care nu arde
venită din cerurile deschise.
iertare îmi cer
şi totul mi se pare divin
într-o dimineaţă în floare
în care pacea lăuntrică se respiră.
În mine pătrunde lumina
cu raze subţiri, multicolore
care-mi pun pe faţă
strălucirea învierii.
de o lumină care nu arde
venită din cerurile deschise.
iertare îmi cer
şi totul mi se pare divin
într-o dimineaţă în floare
în care pacea lăuntrică se respiră.
În mine pătrunde lumina
cu raze subţiri, multicolore
care-mi pun pe faţă
strălucirea învierii.
Chiar venind cu lumina
grăbit spre înviere
bucuria-i creştea,
împărţea şi altora prin cuvinte
păstrând în gând iertarea.
Niciodată nu-i prea târziu
să fii cu inima uşoară
la masa cu bucate sfinţite,
preamărind cu iubire
în numele tău şi al mesenilor
pacea întru Domnul.
grăbit spre înviere
bucuria-i creştea,
împărţea şi altora prin cuvinte
păstrând în gând iertarea.
Niciodată nu-i prea târziu
să fii cu inima uşoară
la masa cu bucate sfinţite,
preamărind cu iubire
în numele tău şi al mesenilor
pacea întru Domnul.
să-mi spui
cum ai mers pe frânghia timpului
fără aripi doar cu răbdare
ai reuşit să ajungi pe ţărmul aşteptării
unde întâlneşti imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă
în suflet ţi s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
şi nu pot s-o ating decât cu privirea
de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
şi caută meru s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze
apoi să-mi cânţi cu glas subţire
cum ştii mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze
fără aripi doar cu răbdare
ai reuşit să ajungi pe ţărmul aşteptării
unde întâlneşti imboldul necesar
pentru zidirea ce nu se mai dărâmă
în suflet ţi s-a cuibărit lumina
dar cerul ei este prea înalt
şi nu pot s-o ating decât cu privirea
de la tine n-am aflat nimic
inima mea n-are bariere
şi caută meru s-ajungă la colivia păsării
să o elibereze
apoi să-mi cânţi cu glas subţire
cum ştii mai frumos
să-mi rămână melodia pe buze
-->