Bădia Gil avea ocazia să vadă, pentru prima dată, ambientul în care se petreceau minuțioasele interogatorii la care erau supuși cei intrați sub observația tovarășilor de la Centru. Celulele subterane, slab iluminate, pline de praf, cu miros de mucegai și fără un loc de șezut, despre care auzise atâtea până nu demult, i se vădiră drept simple fabulații ale celor care se pretau victimele sistemului. În afară de faptul că era plasat de la un chestor la altul, fiecare venind cu același set de întrebări, nimic nu se concretizase din acel folclor elaborat cu care i se păruse că reveneau acasă cercetații. Ce-i drept, aceia care beneficiau de întoarcerea acasă în termen de câteva zile nu erau strict incriminați de fapte grave, ci cunoscuți drept slobozi la gură și ușor de speriat. Fabulațiile de mai apoi nu interesau Centrul, cu toate că facilitau acele strategii de domolire a maselor. Dimpotrivă, Bădia Gil fu introdus într-un soi de sală de conferințe, bine iluminată natural prin ferestre largi, însă cu mobilier dispus rigid ce îi dădea un aer cazon. Cu fiecare nou chestor sosit, părea că presiunea pusă asupra lui își pierdea din greutate, strecurând ba un pahar cu apă minerală, ba un drajeu mentolat, iar Bădia Gil, judecând după faptul că orice interogatoriu se încheia la ofițerul cu care colaborase, întrevăzu posibilul deznodământ și asta îl mai relaxă.

Dar se înșelase amarnic: chestorii, succedându-se aproape doisprezece la număr, trebuia să ajungă la aceeași concluzie independent unul de altul; fiind colegul lor, ofițerul în cauză, ancheta se cerea eficientizată pe atenuarea probelor incriminatoare la nivel înalt și, pentru aceasta, elementul social de la baza piramidei, respectiv Bădia Gil, avea să devină țapul lor ispășitor. Puțini din cei ridicați cu duba specială se întorceau prea curând acasă, iar asta se datora nu faptului că li se găsise vreo vină palpabilă, ci aceluia că era nevoie de exemple clare privind rigorile codului legislativ. Unii au sfârșit sacrificați în numele păstrării acestei aparențe, iar Bădia Gil avea să fie următorul.

Pentru că recunoscuse în amănunt partidele de vânătoare ilegale și oferise o listă bogată de nume ale participanților, a primit un an de detenție la Chilia și lucru obligatoriu într-o carieră de piatră din zonă. Aceeași bunăvoință cu care i s-au oferit apă minerală și drajeuri i s-a arătat și la primirea ținutei de penitenciar. Ziua în care fu transportat la Chilia coincise cu aniversarea celor șaizeci și cinci de ani ai Marelui Cârmaci, iar Bădia Gil nu cântărea dezamăgirea că ovaționase atât de vehement numele apărătorului patriei, ci se îngrozea la gândul că, dacă se va afla printre pușcăriași că el a fost un turnător, aceia se vor asigura să-i facă șederea memorabilă în „stabilimentul corecțional“. Iar aceste temeri dureau cu atât mai tare cu cât se gândea la nevasta care, de la o vreme, dădea semne că se mai domolise pentru el și acum era însărcinată. Când drumul spre iad se pavează cu cele mai mari dovezi de bună intenție, acestea se revarsă negreșit și cu prisosință.

O vreme, Bădia Gil fu atât de străin la tot ce se petrecea în jurul său, prins în jocul de a accepta debutul a ceea ce se numea coșmarul vieții, încât abia realiză că se afla de trei săptămâni aici și nu cunoștea nici măcar numele celor cu care împărțea camera. Cu atât mai puțin era conștient de faptul că, de la venirea lui, privirile compătimitoare ale celorlalți pușcăriași se preschimbară în altele pline de ură și dorință de răzbunare. Oh, da! Când, în sfârșit, păru că revine pe pământ pentru a-și alunga ideea de sinucidere, cum credeau tributarii aceleiași sorți nenorocite, iată, întâlni în jurul său numai priviri ucigașe, guri deschise gata să îl devoreze cu tot cu rahat, iar el abia dacă avu răgaz să se întrebe dacă a fost demascat între timp ori s-a știut dintotdeauna ce făcuse în libertate.

În urma unui asemenea zvon, chiar și cei care nu te cunosc vor să te linșeze cu ura lor. Culmea era că Bădia Gil a făcut ultimul raport în urmă cu vreo cinci luni, iar pușcăriașii o știau și pe asta, ceea ce le însutea motivele să tortureze psihicul acestuia destul de prins la ananghie. Deseori era trezit din somn, în toiul nopții, călcat în picioare și aranjat de pumnii nemiloși ai deținuților. Când a îndrăznit să ceară mutarea într-o cameră cu deținuți mai blânzi, i s-a spus: Vrei să bați tu pe alții, iar asta a rezultat în aducerea lângă el a unor gorile furioase care crăpau pietre în pumni, o haită de zdrahoni în frunte cu unul zis Gaba. Ce umiliri în public la cantină? Ce zile de foame pentru că alții se săturau mai greu decât el ori silirea de a hali pe nerăsuflate mâncarea în care alții flegmau de față cu el? Ce munci sisifice la carieră și perversiuni din cele mai murdare? Nu există tortură mai mare pentru psihicul uman ca frica de a adormi, neputința de a ține ochii deschiși, apoi trezirea în bătăi crunte. Brutele acelea care căutau să-i stoarcă viața cu orice preț nu aveau somn deloc și, de la o noapte la alta, bătăile parcă se îndeseau și, odată cu ele, poftele păcătoase ale lui Gaba. Bădia Gil slăbea vizibil, ochii i se tulburau ieșindu-i din orbite, el tremura la orice pas înfricoșându-se și de zgomotul proprilor papuci. Teribilă treabă, pușcăria...

Mintea lui de ciocoi păstrase o mică rezervă de vitalitate, cu ajutorul căreia căuta să-și facă un plan de evadare. La felul în care au trecut abia două luni de închisoare, un an era mai mult decât suficient pentru a-l elibera doar cu picioarele înainte, iar pe asta o simțea sigur din indiferența cu care gardienii treceau peste transformările vizibile ale corpului său. Evadarea nu îi va asigura nicidecum șederea într-o pușcărie mai blândă, nici o pedeapsă mai scurtă; deci, tot într-acolo se îndreptau lucrurile, iar el știa prea bine de ce. Nu voia decât să-și mai vadă o dată iubita nevastă, să îi ceară iertare pentru tot și, apoi, să se spânzure undeva, departe de lume, să fie găsit prea târziu ori niciodată, devorat de adevăratele haite, cele din pădure. Așa că începu prin înfometare voită: micile resturi de hrană care îi mai rămâneau în față la cantină ajungeau pe scurgerea de la WC prin regurgitare forțată. Deja era mult prea odârlit ca să se vadă vreo diferență față de cum arăta, iar setea și lipsa de igienă îi procuraseră niște bube purulente în jurul botului, că îți era mai mare scârba să-ți amintești doar numele lui. În felul acesta, Gaba și ai lui nu îl mai sodomizau, dar asta nu îi îndepărtase de la plăcerea de a-i mai articula câte una în somn, așa, de dragul obiceiului. Curând, în fizicul lui Bădia Gil se instalară frisoanele și gălbinarea, iar, în momentul în care acesta leșină în văzul tuturor, pușcăriașii eliberară un strigăt triumfal:

—A mai crăpat un „sifonar“! Trăiască partidul!!!

Gardienii, mirosind un prilej de gălăgie ușor degenerativă, suflară la unison în fluiere și se răspândiră printre melteni să restabilească ordinea. Veniră doi să ia cadavrul încă viu pe sus, moment în care se auzi o voce:

—Țineți-vă blânzi în el, că mai are Gaba treburi de terminat!

Gorila Gaba, rușinat de râsul provocat de aceste strigături, căută deasupra mulțimii pe tupeistul cu pricina. Dar nu văzu decât fețe care îi rânjeau sfidător, toate la fel de obraznice și prea multe pentru a-și reabilita prestanța rănită tocmai acum. Așa că mai privi o dată în urma gardienilor care duceau bolnavul la infirmerie, ceea ce stârni rumori și mai copioase în mulțimea de pușcăriași. Gaba nu avea altceva de făcut decât să recunoască față de sine faptul că forța cu care strivea pietre și oase era doar o adiere de vânt pe lângă aceste înjosiri prin care colegii de suferință își manifestau empatia pentru fapta de a-și fi violat și ucis mama. Iar încordarea lui era accentuată de urma unei lovituri de topor primită înainte de a fi pus „pe frână” și care i se adâncea în frunte doar atunci când era speriat.

Cu ecourile râsului în urechi, privea cum Bădia Gil era purtat pe sus, având întipărită pe figură acea îngrijorare deznădăjduită cu care, de obicei, bărbații privesc în urma femeilor care îi părăsesc. Gestul lui atrase compasiunea câtorva – și asta nu e de mirare la pârnaie, unde fiii pierduți ai moralității publice dezvoltă niște tabule filosofice în fața cărora noi, restul lumii, suntem o palidă adunătură de neofiți naivi. De pildă, unul zis Porcul – nimeni nu știa de ce, dată fiind constituția lui pricăjită – era închis pentru că își violase fiica de numai doisprezece ani; el ar fi avut parte de clasicele chinuri care fac genericul miturilor din pușcării dacă fata nu ar fi venit regulat în vizită la el, privindu-l mai degrabă ca o îndrăgostită decât ca o fiică. Asta prilejuia filosofilor dintre ziduri – căci, la fel ca în lumea noastră, pușcăriile au formatorii lor de opinie – să dezvolte mentalități indulgente față de cei închiși pe viață. Iar Porcul deținea oarecare potențe și relații care să-i procure cu ușurință asemenea indulgențe. Condiția era ca „nedreptățitul” să demonstreze prin atitudine publică faptul că se afla acolo dintr-o nefericită împrejurare ori printr-un demers juridic viciat și compromis de incompetențe, un cod după care se ghidează majoritatea pușcăriașilor care nu vor să accepte propriile infracțiuni. Cam la fel se purtase Gaba în cantină când nu a ripostat la batjocura colectivă, în schimb a privit cu regret la starea deplorabilă în care ajunsese iubitul său Gil. Da, iubitul său Gil, pentru că asta vedeau cei închiși pe viață, deveniți filosofi și moraliști ai curentului Zen, pe chipul necioplit al acestui Gaba, tot închis pe viață.

—Pune-ți barbișonul la naftalină, Gaba! se auzi aceeași voce.

Ceea ce trebuia să se afirme drept un râs ca în teatrele obscene romane se consumă sub observația calmă și autoritară a „filosofilor” stimulați de rugămințile șoptite ale gardienilor.

Traseul către infirmerie dispunea de o sumă de detalii pe care ochii întredeschiși ai lui Bădia Gil le înregistrau cu cea mai fermă luciditate. Lăsat în grija medicului, primi glucoză, vitamine și suplimenți alimentari perfuzați. Poate că numai huzureala din libertate putea fi unica speranță de refacere pentru el. Era conștient că medicul își făcea datoria cu abnegație, ceea ce ar fi fost urmat de revenirea în breasla acelor brute ostile care, în frunte cu Gaba și ai lui, ar grăbi deznodământul nefast de care își legase în mod fatal convingerile. Nu neapărat îngrijirea medicală îi fu benefică lui Bădia Gil, cât gândurile care îi motivau evadarea: să-i ceară iertare Emiliei, să implore de la ea promisiunea că fetița și copilul încă nenăscut nu vor avea parte de nefericirile ei și, mai ales, de ale lui, acele nefericiri din copilărie care l-au abrutizat și pe care nu apucase să și le mărturisească. Și ce cumplit se frământa acest bolnav nefericit care își decidea propria spânzurătoare mânat de cele mai aspre automustrări pentru ticăloșiile proprii. Se temea, firește, că nu va fi în stare să-și ducă la capăt gestul extrem, dar și mai tare fremăta înaintea unor revelații pe care numai sufletul său știa dacă va avea tăria de a le confesa cumva.

Totuși, el era unul dintre acei nemernici care se tânguiesc și se mustră cu asprime doar atunci când pierd totul, dispuși oricând să convingă cu lacrimi de crocodil și chiar să creadă în onestitatea propriilor regrete. Dacă aceste pătimiri s-ar dovedi un simplu coșmar, în zorii zilei acești nemernici își redescoperă puterile interioare și tratează suferința umană cu competența cunoștinței de cauză, culminând prin a da întregului lor sistem de valori numai sensuri peiorative. Orice revenire la condiția mizerabilă presupune un alt prilej de a-și manifesta vaietele exersate, drept pentru care a ne încrede în ei chiar și atunci când regretă cu adevărat solicită multă prudență. Nu este nevoie să ne impunem o transmutare a referențialului axiologic, ci doar să ne menținem echilibrată balanța criticii riguroase. Căci regretul de azi al ticălosului poate fi greșeala fatală de mâine a îngăduitorului.

La al doilea leșin, Emilia fu aproape să se stingă. Senzația de sufocare fu atât de senin acceptată, din pricina tragismului apăsător al vieții, încât ea se prinse cu sete adâncă de acest prilej de evadare. Apoi s-a instalat starea de calm şi uşurare, iar sufletul ei de fecioară privea moartea ca pe un dar nemaipomenit. Părea o linişte amestecată cu extaz, care o făcea să se înalțe precum un fulg, dar nu sub influența unei forțe exterioare, ci din voința proprie. Lumea rămânea în urmă cu toate amintirile, ea plutea prin acest gol vindecător, urmând o lebădă ce i se ivise de nicăieri. Apropiindu-se de pasăre, Emilia simțea că nu trebuie decât să se aşeze între aripile ei şi, prin zborul ascendent, se va contopi, în sfârşit, cu eternitatea din trupul căreia a fost smulsă acea fărâmă care se cheamă viața omului. Când fu atât de aproape de lebădă, Emilia simți că plutirea ei se îngreunează, că ceva greu ca plumbul îi prinde picioarele trăgând-o înapoi, amintiri din lumea părăsită îi revin însoțite iar de regret, dar ea se lupta cu acele forțe nevăzute ca să se înalțe. Nu izbuti decât să se prindă de vârful unei aripi, căci plumbul de la picioare se îngreună deodată parcă de o mie de ori, iar ea, trasă brutal spre golurile din urmă, smulse o pană ce stârni plânsul de durere al lebedei. Acum, planurile se răsturnară, lebăda îşi pierdu zborul şi păru că ea cade, în vreme ce Emilia era trasă în sus, întinzând cu disperare mâinile spre liniştea extatică. Voind să implore ceva, simți că se sufocă, durerile din piept reveniră şi, tot atunci, auzi glasul mamei care o striga pe nume. Era din nou acolo, înconjurată de părinți şi Bădia Gil, în vreme ce Adela plângea la picioarele ei, frământând în mâini o lebădă din pluş.

Mama ei părea să nu trădeze vreo urmă de îngrijorare, ba dimpotrivă, un soi de iritare ce i se citea în glasul răstit cu care îşi striga repetat fiica. Cine stie, poate femeia credea că fata acuză afecțiuni pulmonare pentru a anula planurile de nuntă sau, dacă într-adevăr suferea de ceva, nu putea fi decât ceva trecător de care se va îngriji personal. Emilia, smulsă dintre acele fantasme plăcute care i se arătaseră în vis, înțelegea din gângăveala tatălui că Adela i-a alertat, martoră fiind la respirația ei greoaie şi zgomotoasă din timpul somnului. Dacă am fost la un pas de celălalt hotar, înseamnă că moartea nu îmi este deloc potrivnică! gândi Emilia, parcă ştiind acum ce cale trebuie să apuce. Zâmbi către Adela ca să o liniștească, iar copila i se cuibări în brațe spunând:

—Noi două avem un înger păzitor care vine când și când călare pe spatele unei lebede!

Poate că ce a spus Adela atunci fusese doar prelungirea unui vis contopit cu realitatea, însă Emilia nu voi să dezlege enigma, extenuată fiind şi dornică să viseze din nou ceea ce ar fi putut să fie intrarea ei în paradis. Adormi şi se trezi fără să-şi amintească ce a visat şi parcă trăia un sentiment de culpă din pricină că mirajul acelui zbor din calmul absolut începu a se estompa uşor, până la negare totală. Ceea ce în lumea visului fusese o experiență vie, palpabilă, în cea reală își pierduse însemnătatea reducându-se până la ridicol, de unde izvorau negații furioase încărcate cu un regret efervescent. De altfel, prăbuşindu-se de atâtea ori pe lespedea rece a realității, altceva nu îi rămăsese de făcut. Iar enigma cuvintelor Adelei păru că i s-a dezlegat în ziua nunții, stârnind o suită de îndoieli precum aceea că, deşi nu uitase acele cuvinte, mintea ei fu ținută parcă de o rațiune externă departe de ele. Cu toții am trecut prin acele momente în care ne este imposibil să exprimăm ceea ce gândim, ca şi cum memoria și expresia sunt paralizate asupra unui gând total străin de preocuparea esențială. Uneori, după ce inevitabilul se întâmplă, când ne detensionăm şi strânsorile neputinței slăbesc, este deja tardiv să mai spunem ceea ce trebuia spus atunci. Aşa a primit Emilia vestea morții Adelei.

—Cumva, Emilia a trăit o experiență asemănătoare epifaniei? întrebă Geta.

—Dacă vrei tu, îi putem spune şi aşa, răspunse Carp. Este cert că ea a dorit şi a acceptat ceea ce a crezut că ar fi clipa morții. Diversitatea de imagini din viziunea ei demonstrează o activitate cerebrală centrată strict pe esențial, pe ceea ce îşi închipuise cumva că ar fi raiul.

—Cu alte cuvinte, vreți să spuneți că a văzut ce şi-a dorit să vadă?

—Nu, nici chiar aşa. În timp ce Emilia visa, trupul ei se zvârcolea cu puternice zgomote de asfixiere, alertând-o pe sora care îi venise alături. Ochii i se dădeau peste cap zărind prin pleoapele întredeschise jucăria de pluș din mâinile Adelei, acea lebădă care în vis a căpătat proporții colosale, adică o extensie în macrounivers a lucrurilor mărunte din lumea noastră fizică. Paradisul acela era construit din frânturi de imagini închipuite sau acumulate de-a lungul anilor, chiar din experiențe frumoase trăite în realitate. Tot ce a impresionat-o şi i-a exaltat spiritul estetic s-a desprins din latență şi s-a concentrat în senzația de zbor ca sublimare a tuturor dispozițiilor ei de extaz.

—Fascinant! spuseră Geta și doctorul într-un glas.

—Fascinantă este mintea omului, nu-i aşa? Alegoriile care se nasc fie în vise, fie în halucinații și, de ce nu, chiar în inspirația artistică totalizează gândurile, principiile și sentimentele noastre, definindu-ne, astfel, personalitatea. Tocmai de aceea, în vremuri străvechi, oamenii se raportau la propriile vise pentru a-și înțelege mai bine subconștientul, care este mult mai vast decât conștientul și cuprinde ansamblul de trăsături, de intenții și mecanisme comportamentale de care cel mai adesea ne presupunem străini.

Geta sesiză detașarea intenționată a lui Carp de subiect pentru a mai lansa o incursiune în mintea ascultătorilor și, profitând de acest periplu inedit, întrebă:

—Presupunând că am visat că am comis o crimă, sunt susceptibilă de intenții criminale?

—Dacă ai visat asta, cu siguranță nu îți amintești cum ai petrecut timp ca să plănuiești crima, iar visele, de obicei, sunt constituite doar din gestul ucigaș. Urmarea acelei crime este esențială: dacă simți că gestul tău a fost îndreptățit...

—În niciun caz! interveni Geta fără menajamente. Dimpotrivă, gestul este urmat de groază, de hăituire, de regret absolut și incapacitate de a înțelege de ce am comis crima. La trezire, inspir ușurată la gândul că totul a fost doar un vis, că nu voi fi nevoită să fug la nesfârșit, dar nu fără a resimți pentru o vreme vina păcatului meu.

—Asta înseamnă că ești o persoană impulsivă, pe care moralitatea personală o ține departe de gestul capital în realitate. Și totuși, te-ai imaginat vreodată într-o situație extremă? Ei bine, visul se datorează unei tensiuni acumulate în timp. Trebuie să îi mulțumim psihicului nostru că dispune de acest mecanism de eliberare a tensiunii prin vis. Altfel, în afară de a ne dovedi în cele din urmă niște criminali, în absența viselor am fi mai întâi nebuni. Dar să revenim la ce discutam adineaori despre alegorii. Imaginându-ne că moartea este ultima secundă din viață prelungită la infinit, tot astfel gândul de pe urmă este expresia raiului sau iadului aşa cum şi-o închipuie mintea până la suprimarea funcțiilor cerebrale. Desigur, cu durata lor relativă. Iar deja generica senzație de zbor sau de plutire care se instalează la toți muribunzii explică detaşarea psihicului de simțurile trupeşti. Pe direcție inversă, aveți fuga pământului de sub picioare, senzația de greutate crescută şi cădere în gol atunci când vă pierdeți cunoștința. Din același motiv, aveți tendința să vă așezați, nu-i așa? Ei bine, tocmai atunci, psihicul întrerupe marea parte a funcțiilor cognitive, păstrează raportul mai ales cu cele vitale, strict trupeşti, de aceea şi simptomul de greutate proprie sporită.

—Mărturisesc că, dacă v-aș fi avut profesor, nu m-ar mai fi luat somnul la cursurile de psihologie! zise Geta cu un cinism ascuns.

—Acesta este un aspect care nu mă preocupă! reteză Carp sec, deloc atras de perspectiva unui dialog pe seama pedagogiei. Abia acum, domnișoară dragă, poți considera preambulul complet.

Readusă la nebuloasa de informații din narațiunea lui Carp, Geta tresări ca și cum s-ar fi fript la mâini.

Bădia Gil remarcase erotismul agresiv cu care Emilia îl asalta de la o vreme, luându-l ca pe o lipsă de indiferență din partea ei. Copilul se născuse și, chiar dacă nu era băiat cum își dorise, tatăl își manifesta deplina fericire la gândul că familia pe care o visase intra, în sfârșit, pe un făgaș normal. Răceala cu care îl tratase nevastă-sa în toți acei ani s-a transformat în convingerea lui că femeia, prin strania natură intuitivă care o reprezintă, a trebuit, mai întâi, să se vadă destul de coaptă pentru a-și împlini menirea de mamă. Abia acum, ținându-și fiica în brațe, vedea că orizonturile domestice i se lărgesc, că peste ani și ani va fi înconjurat de o droaie de nepoți care îi vor lumina bătrânețile cu acele surâsuri ingenue. El nu își dădea seama, de fapt, că numai după asta a tânjit în toți acești ani: aparența unei familii împlinite care să îi compenseze golurile interioare, iar pentru păstrarea acestui lucru ar fi fost dispus să comită cele mai odioase ticăloșii. Pentru că nu a ezitat în a-și împărtăși idealurile față de soția lui, în aceeași măsură își povestea aventurile din capitală. Auzind de nepoții inocenți din viitorul pe care soțul ei și-l imagina, Emilia își masca cu greu furia pentru propria inocență pierdută în prezent. Atunci Bădia Gil vedea pe chipul ei un zâmbet încântător în spatele căruia se ridicau gânduri de răzbunare.

Într-o zi a primit vestea că soția lui este din nou însărcinată, iar el izbăvi un chiot atât de puternic, de ai fi spus că se petrec nunți în cer. În aceeași zi, doi necunoscuți întrebau de el la locul de muncă. Era ora la care toți serveau prânzul când secretara veni să-i spună că este căutat de doi tovarăși. Muncitorii se cutremurară la gândul că brigadierului lor îi sunt solicitate noi rapoarte, în vreme ce Bădia Gil fu de-a dreptul nedumerit de această vizită neașteptată. Secretara își cedă biroul de lucru, lăsându-l pe brigadier să aștepte întrevederea cu tovarășii. Când aceștia își făcură apariția, Bădia Gil recunoscu ținutele care cândva îl fascinaseră și din care se străduise mult să își inspire propriile tendințe vestimentare. Este drept că, în ultima vreme, el o mai slăbise cu rapoartele la recomandarea agentului de legătură din centrul zonal, fiind încunoștințat de o eventuală reluare a comunicării la un moment stabilit undeva mai sus. Dar venirea acestor sobri necunoscuți în inima cătunului special pentru a discuta cu el era un motiv de sumbră îngrijorare.

Întrevederea debutase cu acel set de întrebări de rutină, precum nume și prenume, data și locul nașterii, ocupație și altele asemenea; unul întreba și completa rubrici fără să-și ridice ochii de pe hârtia din fața lui, iar celălalt analiza toate reacțiile interogatului, trasând astfel o sumă de concluzii utile în a doua parte a discuției.

—Acum, că deținem toate informațiile privitoare la identitatea dumneavoastră, e timpul să începem și noi prezentările! spuse cel care scria pe un ton în care se distingea o rece superioritate, specifică acestui tip de tovarăși.

Bădia Gil nu era străin de această atitudine rigidă și, simțindu-se luat în colimator, ceva nu îi mirosi a bine. Cel care, până atunci, îi analizase reacțiile, începu să expună un șir interminabil de sesizări și plângeri la adresa interogatului, cu nume complete, date și locuri, cu fapte descrise în amănunt, toate învârtindu-se în jurul suspiciunii de tragere de foloase necuvenite. După încheierea expunerii, tovarășul îi deschise în față un dosar stufos care conținea toate declarațiile incriminatoare. Acest tip de interogatorii în stil KGB-ist, cu probe plantate care argumentau adevărul și culpa cercetatului, nu avea niciodată un final comod. Bădia Gil, judecând din proprie experiență, se vedea pus cu capul la menghină.

—Ca să închei, spuse mai departe tovarășul păstrându-și privirea scrutătoare, dumneavoastră nu figurați în evidențele noastre în calitate de colaborator. Dar înțeleg că ați fost însoțit la sesiuni ilegale de vânătoare de un tovarăș care, potrivit descrierilor unor martori, se face, de asemenea, subiectul cercetărilor noastre. Ce aveți de declarat în privința aceasta?

—Nu am înțeles întrebarea! încercă Bădia Gil o eschivă.

—Este foarte simplu și precis ce v-am întrebat. Scurt și la obiect, răspundeți!

—Vă rog și vă repet: nu am înțeles întrebarea.

—Tovarășe, am fost cât se poate de exact. Ce aveți de declarat în privința sesiunilor ilegale de vânătoare?

Asemenea pistonări urmăreau ca interogatul să scape cu totul alte amănunte față de cele care vizau în mod direct subiectul expus într-un dosar. Însă acești doi tovarăși cu aparența unor detectivi de mâna a treia nu puneau mare preț pe declarațiile propriu-zise, cele verbale, ci pe reacțiile cercetatului, în argoul cărora nici o atitudine prea relaxată și nici una prea serioasă nu spuneau ceva ajutător pentru inculpat. Erau acele microgesturi care scapă unui ochi neantrenat și care, părând a însemna ceva banal, cu caracter de generalitate, se pliau pe un cod de interpretare ce oferă o analiză coerentă și aproape întotdeauna infailibilă.

Bădia Gil întrevedea un mic ajutor în ofițerul cu care colaborase până atunci și, abia după ce scăpă un rânjet ironic, își dădu seama că acel ajutor putea să se afle demult în celula în care își va osteni și el ciolanele pentru o vreme. Sau că însuși ofițerul putea să-l fi turnat pentru a-și salva șoriciul de la tăbăcit. Astfel de griji manifestate fură suficiente pentru ca tovarășii să încheie raportul sesiunii preliminare, invitându-l pe Bădia Gil să îi însoțească la mașină.

Muncitorii își abandonaseră prânzul pentru a-l vedea pe brigadierul turnător condus către dubiță, smerit ca ultimul milog și, când porniră rumoarea de presupuneri, fură alungați de către inginerul zootehnist înapoi la treaba lor. Înainte de a intra în mașină, cei doi tovarăși cercetară în fugă expresiile gloatei, citind surpriză, ușurare și satisfacție diabolică. Emilia, care se afla printre ei, primise învoirea de a merge acasă pentru a-și recăpăta liniștea. Ajunsă în curte, fu asaltată de întrebările speriate ale mamei, pe care o respinse cu un profund acces de tiranie:

—Taci dracului odată!

Femeia rămase în urma ei de-a dreptul stană de piatră. Emilia intră în casă, dădu fuga spre odaia din fund, care devenise cameră comemorativă a Adelei și încuie ușa după ea, îngenunchind lângă măsuța pe care așezase fotografii și câteva din jucăriile preferate ale surorii ei. Un ceas cu baterie ticăia enervant pe perete tocmai acum, când ea avea nevoie de liniște. Deschise fereastra și îl azvârli isterică, de se făcu numai bun să aprinzi focul cu el. Văzându-și mama care se apropie să strângă bucățile din plastic cu veșnicele-i mișcări lente, ca ale unei bolnave care se victimizează, simți că furia îi crește până la explozie.

Emilia nu știa dacă să laude ori să deplângă starea mizerabilă în care soțul ei era purtat către duba specială, iar asta îi sporea neliniștea febrilă care mocnise în ea atâția ani. Își dorise, firește, ca el să plătească însutit pentru nefericirile pe care le-a provocat, dar acum, când poza dus la eșafod, îi stârnise o milă sfâșietoare. Bădia Gil fusese atât de nemernic în egoismul său feroce și, cu toate astea, portretul pe care ea și l-a creat despre el se ruina în fața gestului de neputință și disperare cu care acesta privea prin geamurile dubiței. Judecând acest mister, Emilia realizase că, de fapt, soțul ei era aproape alt om decât cel care se preta, că această duplicitate involuntară a lui, condiționată de un dezechilibru emoțional, era speculată și interesa genul de instituții în serviciul cărora Bădia Gil crezuse că va face cu sârg performanță. Cum altfel i-ar fi fost atât de ușor să manifeste temperamente contradictorii, dacă el însuși nu ar fi fost supus tulburărilor de personalitate? Dar aceste nedumeriri nu durară prea mult, căci furia care mocnise în ea ștergea într-o clipă cu buretele orice gând de compasiune, lăsând loc aceleiași dorințe de răzbunare.

În acea clipă, Emilia auzi bătaia în ușă a fetiței ei și, cântărind nedumerirea timidă cu care copila își strigă mama, înțelese că stana de piatră a recurs la acest tertip de a băga copilul la mijloc pentru a cenzura ceea ce presupunea o gravitate. Din nou, valuri de ură neîmpăcată împotriva acelei femei care i-a terfelit sufletul și candoarea inimii se revărsară în oftări sfâșietoare, dar se liniști când auzi a doua bătaie în ușă. Își primi fata în odaie și, luând-o protectoare în brațe, simți cum mintea i se eliberează de toate neliniștile. Aflându-se pentru prima dată în această încăpere, copila privi fascinată în jur și apucă în mâini ceea ce o încântase cel mai tare: o lebădă din pluș care se sprijinea de o candelă înconjurată de fotografiile unsuroase ale unei fetițe cam de seama ei. Părea că ochi și zâmbete de ceară vor să răzbată din toate acele imagini, că cerul se întunecă în ele ca înaintea unei mari furtuni și grădinile se deschid cu lăcomie să înhațe tot ce se găsește între flori. Înfrigurată parcă de o presimțire, fetița scăpă jucăria din mâini și se înfundă cu atâta disperare în brațele mamei, încât Emilia fu înduioșată până la lacrimi. Ieșiră din odaie și merseră în curte, unde un soare benefic se arăta printre cătunuri. Pe uliță se ridica praful în urma dubei speciale, care se îndepărta spre miazănoapte. Emilia se așeză pe prispă, privind când la mama ei care robotea aritmic la un lighean cu ștergare, când la fetița care tocmai găsise o baterie de ceas.

De la primele discuții dintre tatăl ei şi Bădia Gil, Emilia nu a încetat să spere că se va întâmpla ceva, orice, chiar şi o nenorocire care să împiedice acest eveniment asupra căruia vedea planând cele mai sumbre auspicii. Însă nunta a cunoscut repeziciunea şi formalitățile specifice oamenilor simpli de la țară, unde unii se plâng că sunt excedați de greutățile zilnice, iar alții îşi trâmbițează nevoia de urmaşi.

Ziua aceea începuse ca oricare alta, nici mai mohorâtă ca sufletul miresei, nici mai luminoasă ca succesul spre care vedea Bădia Gil că se îndreaptă investițiile sale. La primul ceas al dimineții, stana de piatră îşi împinse fiica spre camera în care avea să îmbrace rochia de mireasă şi unde nu o asistau domnişoare de onoare, ci trei gaițe care lălăiau monoton, ca pentru propriile urechi, cântece pe care ar fi fost mai nimerit să le cânte un taraf. Dintre acestea trei, una osoasă ca o anorexică, măcinată de afecțiuni doar de ea știute, cu pielea verzuie şi dinții rari, îşi repeta onomatopeic veselia sterilă, privind necontenit în ochii nefericitei mirese. Îngrozită de figura bolnavei, Emilia realiză cu înfrigurare grotescul situației și avu un gând fugar de sinucidere, iar osoasa, parcă presimțindu-i fiorii întunecați, luă o figură cu atât mai persuasivă, lălăind strident şi privind fecioara ca şi cum ar fi vrut să o asigure că, da, pentru ea cânta acel bocet ascuns în ritmuri de geampara. Ai fi spus că își latră propriile realizări această muiere numai piele și os, care turnase la viața ei nouă copii zdraveni și galbeni de grași. Ea avea să fie naşa mare.

Nuntaşii se adunau cu repeziciune, cu mic, cu mare; gură-cască şi calici cu priviri miloage care sperau că se vor lipi de un blid de haleală se perindau pe la garduri. Forfota luă amploare de la o oră la alta, iar Bădia Gil îşi arogă atribuția de herald, vestind începutul procesiunii. Emilia, la braț cu tatăl ei cel mut ca un copil pedepsit, fu dusă la naşi acasă, apoi la viitorii socri, ca pe la Ana şi Caiafa. Sub vălul de mireasă, chipul ei se zbuciuma în lacrimi, implorându-și, pur și simplu, moartea. Doar când au ajuns la biserică îi veni să strige din toți rărunchii, iar stana de piatră, cunoscându-i frământările, îi încătuşă sufletul cu propriile priviri, ca atunci când simțim o durere imensă, dar nu avem cuvinte să o spunem, nici lacrimi să o mai uşureze. Când preotul îi spuse mirelui că îşi poate săruta mireasa, Emilia simți că totul s-a năruit în ea şi în lume. Amintindu-şi Cântarea Cântărilor, Emilia se gândi că acest sărut avea să pecetluiască jurământul de iubire şi credință dintre două suflete care, unindu-se înaintea lui Dumnezeu, vor deveni unul singur. Şi uite cui îi jura ea veşnică supunere şi loialitate: acestui nemernic pe care nu-l putea privi cu îngăduință nici măcar aici, în fața altarului.

În aceeaşi clipă, Adela, care fusese lăsată acasă în grija unei hârci invalide şi cam tare de urechi, începu să respire tot mai anevoios. Cumva, Emilia avu sentimentul că nenorocirea care trebuia să împiedice această nuntă se petrecuse, dar nu ştia unde şi nici nu venea nimeni să o anunțe odată. Soțul ei sclipea de încântare, mamei părea că i s-a luat o piatră de pe inimă, iar tatălui îi reveni datoria să anunțe locul de desfăşurare a fericitului eveniment. Tobele şi acordeoanele o luară zgomotos la marş, chiote şi fluierături de bună dispoziție răbufniră, iar alaiul se grăbi să ajungă acolo unde aveau să se petreacă dansul din buric şi pocnitul din degete. Iar naşa cea slăbănoagă îi dădea tot înainte cu lălăiala enervantă, încât un nuntaş mai hâtru de fel fu cât pe ce să-i smulgă buchetul de flori din mână şi să i-l îndese în pupătoare.

Abia pe la ora trei după-amiază, hoaşca invalidă se putu urni din casă şi, dând în uliță de un milog care îşi aştepta binefacerea, îl înghionti pe acesta să dea fuga la salonul de nunți şi să anunțe tragedia. Ajuns acolo, milogul, care era mut, făcu semne disperate la petrecăreții matoi să fie luat în seamă. Ochii de şoim ai lui Bădia Gil se opriră asupra lui şi, aflând zguduitoarea veste, acesta privi descurajat către soacră-sa, care se apropie de el cu aceeaşi ținută rigidă ce trebuia să impună distincție de clasă. La rândul ei, femeia privi către mireasă, care, intuind poate cel mai bine adevărata natură a lucrurilor, îi răspunse cu o cercetare atât de rece şi necruțătoare, încât aceasta fu cuprinsă de fierbințeli.

Deşi un om practic de felul său, Bădia Gil nu se putea vindeca de unele superstiții, printre care aceea că o nuntă va trebui amânată şapte ani dacă în preajma ei se petrece moartea unui membru din familie, timp în care defunctului i se vor face pomenirile necesare spulberării acelei pronii întunecate ce s-a abătut asupra oamenilor. O tragedie asemănătoare s-a ivit la prima lui nuntă, când miresei îi răposase o verişoară, iar Bădia Gil, mai mult zorit de armatele de hormoni din el decât de respectarea unor canoane cimentate în rutina acelei societăți protocroniste, invocă drept motiv al divorțului apartenența defunctei la familia miresei şi, deci, nu trebuia să aştepte şapte ani pentru a-şi duce la capăt omeneasca menire. Dar nici nu suportă gândul de a trece încă o dată prin atâtea amânări, mai ales că acum mireasa lui era această fecioară apetisantă şi sănătoasă. De altfel, preotul, care se erijase în garantul comuniunii spirituale a celor doi însurăței în fața lui Dumnezeu, spuse că petrecerea trebuie să se încheie, dar fără dezlagarea jurămintelor de la altar.

Cele câteva acorduri s-au făcut atât de repede şi au prins atâta prostime, încât nimeni nu lua în seamă milogul care gesticula ca un epileptic voind să spună că mireasa a părăsit salonul. Emilia îşi abandonă pantofii sub scaun şi o luă în fugă spre casă. Rochia ei se umplu de țărână şi se sfâşie la poale din pricina repetatelor împleticiri. Cu fiecare cădere, se ridica tot mai disperată şi neputincioasă, deoarece simțea că pentru biata Adela nu mai era nimic de făcut, iar asta o făcea vinovată de dorințele arzătoare ca o nenorocire să împiedice nunta.

Sora ei zăcea moartă pe masă şi, privind-o, Emilia încă auzea în urechi chiotele de veselie ale jucătorilor de la nuntă. Adela părea vie, însă cu trăsăturile feței stâncoase, adânc pronunțate, ca ale unei femei pe care încep să o macine tribulațiile senectuții. Printre acele ecouri ale veseliei nupțiale, părea că aude şoaptele unui copil avertizând-o că întreaga viață va gusta din panem doloris, iar Emilia se căznea să priceapă dacă acel glas era al Adelei, din lumea de dincolo, sau al propriei copilării mutilate. În orice caz, dincolo de toate halucinațiile ei, Emilia punea asupra acestor ecouri fatala certitudine a fetelor care se mărită cu bărbații ce li se impun, alimentându-și teama de a le fi uzurpată inocența și, odată cu ea, tot ce este mai firav și mai angelic în ele, astfel intoxicându-se pentru prima dată în sentimentul de îmbătrânire și de moarte. Paradoxal, tot femeia – și numai ea – descoperă că puterea de procreare o face zeiță, punând-o pe o linie de egalitate cu Creatorul primordial care, până atunci, fusese considerat unicul.

Din când în când, îşi privea mama cu acei ochi care lăsau a se citi în ei un tir violent de imputări şi maledicții. Iar femeia păru a simți că şi-a pierdut copiii, fără a mai putea naşte alții vreodată. În urma acestor mustrări, Emilia păru că se supune oricăror acorduri pentru a pătimi penitența meritată de tenebroasele dorințe ce au dus la moartea nevinovatei copile. Toată lumea admiră puterea miresei, pe când Bădia Gil, care înfruntase de nenumărate ori dezgustul ei, fu pătruns de un fior care îi şoptea că, abia de acum, pe el îl aşteptau adevăratele nenorociri. Privirea îndurerată a Emiliei deveni una atât de ostilă şi necruțătoare, încât Bădia Gil abia mai găsea puterea să se apropie de soția care, dintr-o fecioară vulnerabilă, se făcu în câteva luni o diavoliță de temut. Emilia creştea sub ochii lui, nurii îi explodau prin toți porii, iar ea îi râdea în batjocură de câte ori îl surprindea bălind cu nesaț la o privire furişă. Când, într-un târziu, acesta izbuti să o întrebe la cină care le este viitorul, ea râse cu acelaşi dezgust care pe el îl irita şi spuse:

—Te pomenești că a și început să râdă lumea de tine că eşti castrat sau impotent! Dar ştie careva că, de peste un an, trăieşti cu o nevastă virgină? Ha! ha! Ce-ar fi să afle toți aceia pe care i-ai turnat, să vadă adevărata putere a nemernicului care le-a distrus viețile?!

—Îți interzic să mă iei peste picior în casa mea! ripostă Bădia Gil îndepărtând farfuria din fața lui.

Amintindu-și cuvintele care au concluzionat aranjamentele de nuntă și remarcând laşitatea ascunsă de soțul ei în gestul de a amenința prin apucarea farfuriei și poziționarea acesteia la o distanță sigură, Emilia fu şi mai cinică:

—Dar poți să azvârli farfuria cât colo, că doar e din zestrea mea! Haide, ia-o şi pe asta, fă-o țăndări, aşa cum este şi va fi mereu căsnicia noastră.

—Mă faci să scot cureaua! urlă Bădia Gil ducând o mână la turul pantalonilor.

Gestul lui amenințător degeneră într-o scărpinare de buci, căci Bădia Gil transpira abundent, iar Emilia, știind cine spală blugii soioși după curul bășinos al acestui infect calic pe care numai stranii împrejurări i l-au fixat drept soț, înfruntă:

—Şi de ce mai stai?! Te ruşinezi că îți vor cădea nădragii şi eu am să râd de chestia aia jalnică de-i spui tu bărbăție?!

Adus la paroxism, Bădia Gil dădu fuga în cămară, apucă o sticlă cu rachiu şi, ajuns în curte, trase o duşcă sănătoasă, nemaisinchisindu-se de vecinii care îl vedeau că bea după atâția ani de brigadier ascuns în slujba Securității. Îşi aprinse o țigară şi, pufăind cu un zgomot asemânător oftatului, privi către soacra lui, care robotea la un lighean de rufe. Neștiind cum să gestioneze complicațiile generate de comportamentul capricios tipic feminin, pierdu fărâma de sprijin la care spera din partea soacrei. De altfel, de la moartea Adelei, soacră-sa intrase într-o stare de totală absență față de tot ce o înconjura, dezvoltând o manie a gospodăritului, parcă înadins pentru a vedea lumea cât se speteşte ea.

Emilia scoase capul pe fereastră, vorbind cu acelaşi sarcasm:

—Şi nu uita că, până la moartea acelei habotnice care continuă să mi se pretindă mamă, casa asta nu va fi a ta. Cât încă dormi aici şi sorbi din strachina ei, ai face bine să-ți păstrezi pliscul mai jos!

Bădia Gil îndură în tăcere aceste cuvinte, ştiind că vecinii aveau suficiente motive de haz pe după garduri şi perdele. A vrut de multe ori să-şi ia câmpii, adus la disperare de batjocura la care îl supunea cu surprindere fătuca asta îndrăcită. Ştia prea bine că Emilia nu l-a dorit niciodată, dar nici nu l-a alungat până acum, iar acest gând îi sporea speranța că doar instinctul ei de viitoare mamă o va tempera şi o va aduce în serviciul lui. Şi-atunci să vezi! gândea el supurând de plăcere. Cu cât trupul Emiliei se pârguia mai tare spre ciuda soțului ei, cu atât ea se juca mai despotic cu răbdarea lui, fără ca el să ştie că aceasta este una dintre metodele prin care femeia cunoaşte slăbiciunile bărbatului. Pentru a-şi spori răbdarea înaintea acestei sfâşietoare învolburări de apetit sexual neîmplinit şi dor de ducă, el se luă cu gândul revenind la vechile îndeletniciri care îl ajutau să pozeze puternic. Însă lui Bădia Gil îi scăpa din vedere faptul că, odată cu descoperirea propriei sexualități, femeia dispune de cel mai fidel instrument de cercetare a naturii masculine.

Iar satisfacția lui cea mai mare fu atunci când, în sfârşit, se găsi între picioarele muierii pe care, credea el, aparenta lui nepăsare o domolise, dar fără să ştie că, de fapt, fusese dorința Emiliei de a nu rămâne însărcinată până nu vor fi trecut cei şapte ani de la răposarea surorii ei. Părea că glasul mamei îi spunea din vremuri îndepărtate că uniunea carnală este o treabă murdară ce condamnă femeia la ceva ce nimeni nu ştie, iar asta îi provocase o oarecare confuzie. Dorința ei de a deveni mamă era însoțită de cea a răzbunării pentru copilăria mutilată şi tare se mai desfătă atunci când soțul ei, după ce i se zvârcoli chinuit de vreo câteva ori între coapse, adormi vlăguit. În dimineața următoare, la micul dejun, Bădia Gil îşi anunță bucuria prin ochii strălucitori, iar asta fu îndeajuns pentru soacră să afişeze un surâs plin ca şi cum ea ar urma să dea naştere. Când Emilia surprinse această atmosferă, spuse cu maliție:

—Dă prostul de două ori din cur și gata, zice că a făcut căcatul bici! Iar voi vă grăbiți să vă măritați fetele doar ca să vă dea nepoți! Abia dacă împliniți patruzeci de ani, că deja vă simțiți bătrâne și pierdute, iar, pentru asta, ne sacrificați pe noi, unicul vostru sprijin!

—Cam asta le spun și eu unor pacienți! se insinuă doctorul de gardă. Dacă vor să scape de babaci, să le dea nepoți!

Geta și Carp îl priviră cu vădit reproș pentru intervenția nepotrivită, moment în care doctorul manifestă o scuză stingheră, apoi Carp reluă:

—Copilăria Emiliei a fost paradisul care i-a construit credința într-un Dumnezeu drept și iubitor, care prezervă inocența lucrurilor la nesfârșit. Acel paradis s-a năruit când ea a dat piept cu dogma, când puritatea viselor ei a fost crucificată pe piedestalul învățăturilor biblice greșit interpretate de mama ei. Din această pricină, personalitatea Emiliei s-a scindat definitiv, iar asta s-a resimțit cel mai adânc asupra fiului ei, adultescentul. Odată cu declanșarea crizelor băiatului, Emilia și-a găsit unicul refugiu pe care îl știa: pietatea, în speranța că Dumnezeu va readuce inocența care i-a fost smulsă cu atâta răceală. Prin urmare, adultescentul a fost întotdeauna un spirit dedublat, iar eu nu am contribuit cu nimic la crearea acelei confuzii din mintea sa. Greșeala mea a fost aceea că nu am înțeles la timpul potrivit faptul că băiatul a descoperit ce este în neregulă cu el și a încercat să așeze lucrurile. Rocker s-a simțit ignorat, Sirius a fost un amic slab pentru Rocker, iar adultescentul a trecut prin acea traumă care ne modelează firile ireversibil. Lumina și întunericul dinaintea ochilor lui beneficiază de același interes, de aceea el înțelege foarte clar faptul că, modelându-se pe sine, va modela și lumea în care sufletul i se oglindește. Să nu vă imaginați că durerosul coșmar al Emiliei consta în acea căsătorie cu omul pe care nu putea să-l iubească, ci în răceala cu care mama ei a împins-o către ea și în neputința cu care tatăl a privit zbuciumul nefericitei fete. Puteți crede ce doriți, dar mintea umană, deseori, este capabilă să conceapă cele mai fantastice imagini ale lumii și vieții, iar acest coșmar al ei era însuși iadul, tărâmul regretelor nesfârșite, cu care nu ne putem împăca. Și de ce nu am recunoaște-o, mulți avem memoria unor fapte sau gânduri pe care le considerăm atât de grave încât să căutăm izbăvirea în pietate. Chiar și acei copii care învață să se roage pentru spălarea murdăriei lor cresc cu convingerea indusă a propriului stigmat, cu vina imensă de a purta în ei păcatul originar, omițând faptul că ei s-au născut tocmai pentru că părinții lor s-au iubit. Traumele profunde au puterea de a încătușa spiritul într-un singur moment al vieții, acel moment care se prelungește la infinit și a cărui durere nu-și va pierde niciodată din intensitate. Doar o experiență la fel de profundă ar mai putea schimba ceva, cum ar fi o bucurie extremă sau o altă durere din care să reiasă convingeri revelatorii. În ciuda vârstei sale, Emilia nu se poate ajuta, deoarece mintea ei a rămas la acel stadiu al confuziei puberale; numai adultescentul o poate ajuta, iar ea nu știe încă acest lucru. Mai bine spus, Emilia, prin influența pe care a avut-o asupra fiului ei, și-a format, fără să știe, unica șansă de eliberare. Bineînțeles, pietatea ei, uneori dusă până la bigotism, e doar unda magnetică pe calea căreia acțiunile benefice ale copilului sunt atrase către ea.

—Domnule profesor – interveni Geta cu o mică rezervă –, nu că nu aș aprecia larghețea acestui preambul la etapa ce urmează a ne-o istorisi, dar nu credeți că suntem depășiți de anumite elemente care îl constituie?

—Preambul, etapă, elemente! se distră Carp pe un ton paternal, în vreme ce doctorul de gardă bătu dojenitor darabana pe umărul stâng al Getei. Eu vreau să înțeleg, încă o dată, scumpă domnișoară, dacă tu ai renunțat la obiceiul jurnalistic în gestionarea chestiunilor de față.

—Aveți dreptate! M-am... lăsat dusă de val.

—Defect profesional, nu-i așa? Tuturor ni se întâmplă. Așadar, eu sper că ceea ce ai considerat preambul îți va fi de mare ajutor în a cântări ceea ce știi deja și ceea ce urmează să afli. Te rog să mă crezi, dacă nu ți-ai fi luat meseria în serios, nu am fi știut unul de existența celuilalt.

Geta clipi copilărește, apoi reveni la gravitatea dinainte, gândindu-se la împrejurările care au adus-o în fața lui Carp, precum și la deznodământul nunții Emiliei. Fu trecută de un val de sudoare ce i se răci pe tot corpul.

—...și poate că nici acum nu sunteți lămuriți ce anume a declanșat acea tenebroasă forță de care nici Emilia nu devenise conștientă încă – trânti profesorul Carp aceste cuvinte ca un tunet în liniștea meditativă a Getei.

—Am o vagă bănuială că ceva s-a schimbat în ea atunci când a surprins prima dată aranjamentele de nuntă, zise doctorul de gardă. Mai exact, spre finalul acelei zile, când Emilia a leșinat a doua oară, în vreme ce părinții ei și Bădia Gil dialogau savuros în bucătărie. Ținând cont de faptul că v-ați oprit cu istorisirea la acel leșin pentru a sări direct la ziua nunții, consider că rațiuni pertinente vă aduc înapoi la acel moment critic.

Se întâmpla în 1983, când Emilia, însărcinată fiind în cinci luni, fu aproape de un avort spontan deoarece primise vestea că fiica ei de trei ani sfârșise tragic în urma unei alergii provocate de vaccinul împotriva cancerului ovarian. Pe atunci, acest vaccin nu depășise etapa de laborator, iar toți subiecții pe care a fost testat au prezentat simptome cauzate de factori alergenici care, în cele mai multe cazuri, au degenerat și s-au soldat cu decese. Femeie superstițioasă și ușor inflamabilă, Emilia nu a luat în calcul faptul că fiica ei a fost victima unui experiment grăbit de către Ministerul Sănătății, asemenea multor altele, care au fost alese din rândul societății rurale din diferite zone ale țării. Cu nici două luni în urmă, soțul ei sfârșise într-o explozie eșuată de la carieră, iar acum, primind vestea morții fiicei, se îngrozi la gândul că pronia cerească o pedepsește și o supune la grele încercări.

Primise o oarecare compensație bănească din partea Statului și, după ce a parcurs o perioadă de consiliere, i s-a pus la dispoziție o casă la oraș, unde avu posibilitatea să ducă un trai care să-i ușureze suferința prin socializare cu oameni dintr-o categorie ce părea că există doar în povești. Strategia Statului era, de fapt, aceea de a o planta pe femeie într-o lume străină greu abordabilă, în care doar o inteligență nativă facilitează pătrunderea subterfugiilor și camuflarea în ordinea aparențelor, ceea ce Emiliei nu îi lipsea câtuși de puțin. Era timpul ca ea să accepte starea de normalitate aparentă și, totuși, să reconfigureze ordinea propriei lumi, așa minusculă și separată cum se prezenta unui ochi superficial și lipsit de acuitățile profunzimii. Nemaifiind nevoită să lucreze la CAP și beneficiind de atenția cu care Statul se îngrijea de viața ei, reluă studiile abandonate în copilărie și atât de râvnite în tot acest timp, iar setea de învățătură și abnegația în ale cunoașterii îi serviră la obținerea unei diplome de contabil și a unui post la Biblioteca Județeană, ceea ce se plia de minune pe pasiunea ei ascunsă și pe tendința de camuflare în aparență. La cei douăzeci și cinci de ani, păstrase frumusețea și prospețimea fizică chiar și după cele două nașteri, iar asta se datora în parte vieții la țară ce dă vigoare trupului, dar și nașterii acestui băiețel alături de care Statul a favorizat-o să petreacă mai mult timp prin natura noului serviciu unde, pe toată perioada cursurilor serale, își desfășura activitățile de practică. Deși a fost curtată de câteva ori, a rămas văduvă de tânără, dedicându-se cu totul acestui copil în care vedea scopul propriei existențe. Îl lua cu ea la locul de muncă, unde copilul petrecea în compania bibliotecarelor, răsfățat în acel univers al cărților.

În afară de Emilia, toate femeile de aici erau aproape de vârsta a treia, drept pentru care ele se întrecură una pe alta în afecțiunea arătată față de mica vietate de o stranie frumusețe, ceea ce mamei lui îi veni mănușă, căci își putea îndeplini sarcinile în voie, în vreme ce fiul ei era în siguranță în grija colegelor. Adevărata fascinație a femeilor avu loc atunci când copilul a început să vorbească. Toate, în repetate rânduri, avură ocazia să îl spele, să îi schimbe scutecele, să îl hrănească și să îl adoarmă, iar bucuria de a îl vedea crescând atât de frumos și sănătos era a tuturor în egală măsură. Copilul începu a vorbi devreme, cam pe la un an, iar primul său cuvânt a fost forma stâlcită a librăriei, stârnind copioase desfătări prin pronunția peltică și alintată. Se făcea că, în perioada aceea, după ce Statul decretase ca Biserica Română să se întrețină din venituri independent realizate și riguros controlate de către organele fiscale, unicul seminar teologic din oraș fu desființat din pricina numărului foarte redus de elevi, iar Biblia se tipărea tot mai rar din lipsă de fonduri. Politica ateistă și educația sistematică monodirecțională încurajau și ovaționau în mod nefondat o tendință de tehnologizare a vieții și gândirii. Aportul colosal de neologisme din domeniul tehnic, precum și încetățenirea unei atitudini rigide care crea iluzia omului nou cu valențe redescoperite în sine au generat grupuri în care se vehicula un sistem redus de idei și convingeri, aproape aceleași pretutindeni, rezultat al propagandei și al unei temeri ascunse de coerciție. Tot atunci, circula pe piață o reeditare a „Tăblițelor de la Tărtăria”, carte pentru care, deși în prima ediție din 1981 nu stârnise mare interes, acum se îmbulzeau să o cumpere oameni din toate profesiile și categoriile sociale, de la profesor până la brutar. Se presupunea că ele oferă o prezentare inedită și exegetă a câtorva texte biblice la care accesul era considerabil restricționat. Iar, când se decretase scoaterea acestei cărți de pe piață, fu deja prea târziu, căci nu mai era nimic de scos. Dar era ciudat faptul că oamenii nu se interesau de noile ediții, ci doar de prima, care primise aspre critici pentru erorile de tipar și lipsa eratei. Da, gândirea colectivă era preponderent axată pe teoria formei fără fond, ignorând sau neputând să recepționeze fondul în favoarea formei impecabile a cărei unică rațiune este propria existență. Sporadic, se mai găseau câte unii să întrebe de ea la Bibliotecă, iar de aici erau expediați la librărie. Atât de frecvent se rosti acest cuvânt în ultimele săptămâni, încât copilul îl reproduse ca pe un automatism: Ibăliii! cu acea voioșie ca atunci când eliberezi un porumbel din mâini și îi strigi să zboare liber. Cam de atunci, cuvintele au început să se lege ușor unele de altele în vorbirea peltică și simpatică a bebelușului.

În tradiția populară se spune că omul își manifestă primul sentiment prin plâns, dată fiind atitudinea sa speriată de după momentul nașterii, căci nașterea este cea mai traumatizantă experiență din viața omului. Fiecare din noi trecem prin acel stadiu de lipsă a expresiilor, timp în care intelectul își formează un mecanism mimetic cu ajutorul căruia individul se face înțeles în lipsa limbajului. Astfel, pruncul dezvoltă mai multe tipuri de plâns, în funcție de care mama înțelege fiecare necesitate de moment a micuțului, știind când să-l hrănească, să-i schimbe scutecele, ori să îl adoarmă la propriul sân. În clipele de siguranță precoce, pe care pruncul o manifestă prin expresia egoist de liniștită, acesta înregistrează involuntar noi date care să-i înlesnească satisfacerea trebuințelor. Aceste date îi maturizează intelectul și, totodată, deschid calea unor forme de manifestare diversificate și din care unele, până la aflarea momentului propice de exprimare, trec prin filtre încă neidentificate de adulți, fie aceștia chiar părinții. Această liniște este îmbucurătoare de cele mai multe ori, dar există și momente în care ea suscită cele mai adânci temeri. Pentru că vorbeam undeva mai în urmă de amintirile ereditare, iată, le-am explicat prin informațiile implementate în această perioadă a vieții și chiar de mai înainte. De pildă, sunt cunoscute acele cazuri în care oamenii rememorează impresii și senzații precise din cadrul unor evenimente la care au participat mamele lor când erau însărcinate cu ei. Aceleași certitudini se manifestă la privirea fotografiei unui om pe care nu l-am întâlnit niciodată și chiar la prezența într-un loc în care ne aflăm pentru prima oară. Este foarte posibil ca, pe linie maternă, să se transmită aceleași memorii cu maximă încărcătură emoțională la o distanță de două sau trei generații.

După Ibăliii! a curs o vreme în care Emilia și-a pus tenebroase întrebări, justificate în orgoliul de mamă, căci se desprinse de unele tradiții care i-au modelat în așa fel optica, încât prezentul o punea în oarecare încurcătură. Când era o copilă, părinții i-au spus că primul ei cuvânt a fost Ma-mmaa, ceea ce, pentru ea, presupunea un act condiționat de necesitatea pruncului de a se situa într-o zonă sigură, adică sânul mamei. Azi, însă, era adepta ideii că primul cuvânt al unui copil este cel care se repetă cu stăruință în preajma lui, iar cultul mamei transcendentale s-a năruit sub observația concretului.

Când Emilia avea zece ani, mama ei se arătă, într-o zi, vioaie și senină, spunând că îi va oferi un frățior sau poate o surioară... Emilia, care până atunci a fost o fetiță răsfățată, a dorit frățiorul. După sorocul mamei, Emilia trăi o nelămurită dezamăgire: Adela avea să poarte hăinuțele care îi luminaseră anii de pruncie. La cei zece ani ai ei, Emilia se dovedi ciudat de categorică în interdicția de a împărtăși măcar o parte din zestrea de păpuși cu Adela. Tatăl ei, arătându-se înțelegător și mult prea pașnic, a spus că, unde a muncit pentru păpușile primei fete, va face la fel pentru a doua. Mama ei, care nu ezita în a se pretinde excedată de grijile zilnice, propunea o altă formă de reconciliere, la care tăticul replica cu același enunț enigmatic ce viza orgoliul feminin. Emilia nu înțelegea nimic din acest soi de conversații stârnite la cină, dar se mulțumea cu faptul că tatăl ei nu lua decizii care i-ar putea uzurpa mica zestre de păpuși.

Sigur, instinctul feminin o motiva suficient pe Emilia să aibă grijă de Adela atunci când mama îngrijea de treburile gospodărești. Sora ei se născuse vara, drept pentru care Emilia trăi o dureroasă surpriză când află de la Ma-mmaa că este nevoie de sprijinul ei în casă și, prin urmare, eleva o să urmeze cursurile clasei a III-a într-o perioadă numaidecât posibilă. Nici bine nu s-a născut Adela, că eu încep să renunț la viața mea! Mama, părând neatentă la frământările fetiței, se trezi într-o doară să-i spună:

—E greu să ai copii, vezi bine! (Când m-ai avut, nu a părut așa greu! – gândi Emilia cu frustrare.) Ești mică acum, de aceea nu pricepi că cel mai mic sprijin din partea ta îmi este de mare folos. O să mergi iar la școală, ai să vezi!

Acel „ai să vezi“ pus în tonul scăzut al mamei păru pentru Emilia un fel de „Și, dacă nu mai faci școală, ce, e mare ducă?“. Cert este că femeia, în urma celei de a doua sarcini, se arăta tot mai distantă cu fata ei mai mare, de unde și acele aprecieri inhibitoare pe care le emitea fără să țină cont de efectul lor devastator pentru stabilitatea emoțională a copilului în creștere. Emilia, tocmai pentru că se văzu nevoită să se resemneze în viitorul care i se construia, se aplecă asupra surorii.

—Acum ce mai faci?! sări Ma-mmaa aproape speriată.

—Miroase, mami!

—Păi mergi de o schimbă! Nu vezi că am mâinile ocupate la bucătărie?! Hai, că ai văzut de atâtea ori cum se face! Ia apă de aici și spală fata.

Mama puse apă rece peste cea fierbinte din lighean și, după ce îi încercă temperatura cu dosul palmei, pregăti locul pentru igiena pruncului. Adela în sus, Adela în jos... Emilia avu pentru prima dată certitudinea că a pierdut copilăria. Nu era bai, căci alți copii din sat au trecut prin asta mult mai devreme, însă acelora le mai rămânea timp și pentru mersul la școală. Doar că ea pierdea mai mult de atât. Bălăcindu-și mânuțele în apa caldă, Emilia gândi cu voce tare:

—Am să vorbesc cu tata să mă dea înapoi la școală.

Dar o spuse fără convingere, căci mintea ei de copilă bănuia acel acord greșit pe care îl stabilesc unii părinții: Tu ai grijă de copilul ăsta, iar eu am de celălalt. Își privi surioara cu multă blândețe și, în timp ce o spăla, spuse:

—Poate că, dacă îl implor, tata va face mai mult pentru mine, nu-i așa?

Clipind nepricepătoare și gângurind, Adela îi smulse Emiliei un zâmbet.

—Sigur, pricepi și tu la fel ca tata!

—Da-ddaa!

Plăcut surprinsă, Emilia dădu fuga în bucătărie să-i spună mamei că Adela vorbește.

—Cum?! Ce a zis?

—A zis: „Tata”.

Femeia lăsă ștergarul din mână și se apropie de prunc, ca să asiste la minune. Dar acum Adela era somnoroasă.

—A zis: „Tata”! întări Emilia.

—Sigur că așa a zis, replică mama revenind la treburile ei. Hai, termină cu schimbatul și pregătește-te de masă!

Emilia înțelegea limpede că tonul cu care mama îi dădea dreptate era doar o ironie la adresa fetei, ca și cum și-ar fi suspectat copila de cine știe ce rătăciri ale minții. Expeditivă și lipsită de răbdare, mama ei devenise o autoritară fără scrupule, obtuză și predispusă la jalnice isterii pe care soțul ei le tolera cu o furie mascată de îngăduință. Observația precoce a fetei stârnea cu și mai mult drama propriilor convingeri, dedată la descurajare și rupere de realitatea adulților în lumea cărora era atrasă agresiv de această mamă stranie. În numai câteva luni, fetița își schimbase atât de mult perspectivele, încât uitase dacă și când a avut copilărie, ca și cum acest termen abstract conținea cele mai ridicole înțelesuri, exagerate de unii în cântecele lor afectate.

Astfel, au trecut patru ani de când Adela creștea frumoasă și sănătoasă, iar Emilia o dădăcea fără să-i mai zboare gândul la dialogul despre școală cu tatăl ei. Dar asta nu însemna că își neglijase vechile ambiții, chiar dacă nu mai credea în ele cu aceeași tărie. În fond, își dădea prea bine seama că devenise o vlăjgană de paișpe ani care s-ar integra cu mari dificultăți într-un colectiv de clasa a III-a. Drept pentru care se mulțumi să reia din când în când manualele vechi, pentru a nu uita să scrie și să socotească. Dar și această mică bucurie îi fu spulberată într-o zi când mama, reproșându-i trândăvia și indiferența, i-a azvârlit manualele în foc. Asemenea lovituri crude și nedrepte i-au adâncit liniile grave ale chipului, făcând-o să pară mai în vârstă.

Mai apoi, a căzut cu tronc ceea ce îi amintise de lecțiile imprevizibile pe care le dă realitatea visătorilor. Bădia Gil, un brigadier de vreo douăzeci și șapte de ani, care trecuse printr-un divorț și care îi dădea binețe Emiliei ori de câte ori se făcea ca aceasta să fie la poartă ori să iasă în uliță pentru a merge la magazin, se instală în pragul lor într-o duminică. Venise să poarte o mică discuție cu tatăl ei și, judecând după sticla de băutură scumpă care se procura pe sub mână la oraș, Emilia nu se înșela asupra celor vorbite. Se făcea că orice băiat care era văzut vorbind cu Emilia începea să o evite după ce Bădia Gil purta o tainică discuție cu acesta. Îngrozită de perspectivele care i se puneau la cale, fugi în dormitor, ca să nu audă nimic, își luă sora în brațe și începu să se roage la Înaltul să aibă milă de sufletul ei. Copila, care simți tensiunea surorii mai mari, începu a boci de ți se făcea inima fărâme. Apoi ușa se deschise și, în prag, așteptându-se să-și vadă severa mamă înarmată cu cele mai sterile dojeni, Emilia îl văzu pe Bădia Gil, care se prefăcu simpatic față de mica creatură. Acesta se apropie de copilă să-i pupe năsucul, iar Emilia, văzându-i gura băloasă ce duhnea a rachiu, își feri sora. Lungind un zâmbet de gumă pe sub nasul caroiat, plin de riduri și vinișoare vineții, Bădia Gil spuse cu vădită afectare:

—Da! Va fi o mamă trăsnet!

Iar Emilia putu distinge în ochii lui acea lumină despotică a bărbaților care gândesc cu ce au între picioare și parcă îl auzea șoptindu-i în creier: A mea ești, păpușă sălbatică! Bădia Gil se și vedea dominând-o, strivind în mâinile lui de piatră toate fructele virgine din nurii Emiliei, delectându-se turbat cu gemetele ei, iar aceste fantezii accentuau trăsăturile figurii lui abrutizate. Zadarnic Emilia căuta refugiu în privirea tatălui ei, care se ascundea neputincios în spatele lui Bădia Gil. Mama îi pofti, cu o stângace reverență, pe domni să șadă la bucătărie, aruncă o scurtă privire impasibilă asupra chipului îngrozit al Emiliei și trase ușa în urma ei, revenind la discuția anterioară. După o scurtă vreme, Bădia Gil trecu pragul, mai avu o vorbă cu tatăl ei la poartă și, dând mâna cu gazda, plescăi satisfăcut din limbă, văzându-și de drum.

—Cât îi trebuie omului să potrivească soarta altora? Niște minuțele! gândi Emilia sub un impuls de dramă extremă.

—Ce-i aia soartă? se auzi glasul Adelei.

Ferindu-și fața înlăcrimată ca să nu i-o vadă sora ei, Emilia spuse:

—Ceva ce nu se scrie, ci se face! De altfel, când a creat omul și l-a făcut stăpânul pământului, Dumnezeu i-a zis să crească și să se înmulțească; nu a pomenit nimic de alegere și iubire.

Mama ei izbi ușa de perete, îi trase un dos de palmă peste gură și răcni:

—După ce te-ai purtat ca o stricată cu viitorul tău soț, îndrăznești a vorbi cu păcat în casa mea?!

Emilia se stăpâni de dragul surorii, care nu avea nicio vină să asiste la scene de isterie, dar se duse către tatăl ei, întrebând printre sughițuri de plâns:

—Ce sunt eu, o gâscă tocmită la târg? Cât îi datorezi ăluia, de asiști așa calm la nenorocirile mele?

La prima întrebare, tatăl luă o mină neputincioasă și demnă de milă. Dar, la a doua, avu o tresărire de demnitate, căci nu se simțea dator cu nimic. Pe de altă parte, Emilia își știa tatăl mult prea onest pentru a-și licita fata pe o sumă, de aceea avu răbdare și așteptă măcar o vorbă. Tatăl ei bâigui ceva în adâncul gâtlejului, începând cu numele lui Bădia Gil, de niște relații în capitală, vestoane negre din piele și ecusoane prinse pe sub gulere, de numirea acestuia în postul de brigadier comunal în ciuda craselor sale incompetențe și încheie astfel:

—Până la urmă, are să fie bine, fata tatii.

Bădia Gil își anunța deseori plecările în capitală, drept pentru care satul se cutremura la fiecare întoarcere a acestuia, căci imediat urmau chemări la anchetă privind nejustificate tăieri de porci, vagi declarații nostime la adresa sistemului prin vreun colț obscur de speluncă sau dizidențe consemnate din senin la sesizarea agenților sub acoperire. Privind ținuta neagră pe care o afișa Bădia Gil prin sat, oamenii aveau suficiente motive să păstreze distanța de acesta. Iar lui Bădia Gil îi venea mănușă acest obicei: în prima sa vizită la București, văzu doi cetățeni care purtau vestoane negre, cu priviri cercetătoare de-a lungul străzii, iar însoțitorul lui l-a atenționat să își cântărească bine cuvintele în preajma acelora. Bădia Gil văzu în ținuta celor „cu ochi albaștri” un semn, dacă nu de aleasă distincție, cel puțin de o prestanță din care se pot trage nenumărate foloase. Astfel, își procură câteva rânduri de haine negre și, cum ochii lui erau din naștere iscoditori și plini de scântei care subjugau, asta fu suficient pentru el să trezească suspiciuni și vagi temeri printre săteni. Turnă prin declarații mincinoase vreo patru tovarăși de joacă din copilărie, într-un timp în care la vârful sistemului se cereau dovezi de operativitate și dedicație.

O vreme simulă poziția sobră de agent prin localuri, stând drept lângă tejghea, cu mâinile la spate, cu privirile reci plutind asupra tuturor, fără să bea nimic, ca și cum se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Ba își făcuse și un mic bagaj de expresii „de la oraș”, din care nici el nu înțelegea mare lucru, dar pe care le repeta așa, de efect, la intimidarea necunoscătoarei prostimi. În câteva luni, în care ceea ce începuse printr-un rol mincinos luase proporțiile unui obicei malefic, se trezi că satul începe să-i arate un respect demn de orice somitate și, de aici, avu asigurată găina zilnică pe masă fără să crească orătănii în bătătură, oferită de câte o loază lingușitoare. Acest om pretindea să devină soțul Emiliei; acest parazit hrăpăreț care, mimând atribuții ce nu-i reveneau, trăgea foloase necuvenite pentru care sistemul l-ar fi vârât la zdup într-o clipită.

Emilia privi peste umăr, dar nu mai văzu o mamă, ci o stană de piatră care vorbește, iar mai departe, în fundal, singura ființă vie din casa asta, sora ei. Se așeză la masă, dar, tensionată fiind, nu suportă mirosul mâncării și vărsă cele câteva linguri de supă pe care apucase să le înghită. Stana de piatră îi veni drept sprijin, o ajută să ajungă în pat, îi frecă palmele și tălpile cu oțet și rămase lângă ea până a adormit. Spre seară, fu trezită de un dialog murmurat care avea loc dincolo de ușă. Emiliei îi era suficient să înțeleagă că Bădia Gil a venit în vizită, perorând despre captura bogată de la vânătoare și despre pușca lui care nu dă greș niciodată. Oftând vlăguită, adormi din nou. Mai bine spus, leșină. Mama ei, sfidând tristețea nimicitoare în care agoniza propria fiică, se străduia să păstreze aparențele unui aer festiv spre beneficiul musafirului. Și o făcea cu atâta naturalețe, încât orice minte pricepătoare se întreba dacă nu cumva această carismă era atributul unor porniri criminale de care nici femeia nu își dădea seama. Cu aceeași indiferență exterminatoare, femeia asta credea, totuși, că îndeplinește o datorie sacră.

Afişând o indiferență în spatele căreia se ascundeau grave apăsări şi pusee de compătimire, Carp zise:

—Aş fi vrut să vă spun că Emilia a fugit de acasă, pentru a se sustrage de la acea căsătorie aranjată. Dar nu a fost aşa. Sau aş fi putut să vă spun că ea, puternica femeie în devenire, şi-a modelat soțul astfel încât să aibă parte de o căsnicie fericită. Dar nici aşa nu a fost. Bădia Gil, nedoritor de zestre, a dispus de toate cheltuielile necesare pentru ca sălbatica păpuşă să-i devină mireasă şi mama copiilor lui.

—Iac! exclamă Geta dezgustată. Nu înțeleg de ce oamenii văd în reproducere unicul scop al propriilor existențe. Populația lumii este în continuă creștere: din două miliarde câți eram în 1920, am depășit șapte miliarde la începutul mileniului al III-lea, iar, pe la jumătatea acestui secol, se estimează că vom atinge numărul de nouă miliarde. Abia îmi pot imagina ce fel va răspunde Pământul la nevoile tot mai crescânde și iresponsabile ale oamenilor. Sigur, instinctele sunt parte a energiei noastre vitale, dar a suprima ansamblul în favoarea particularului trebuie că mână omul către cele mai tiranice întreprinderi.

—Ba cei mai mulți fac o religie din asta! se arătă Carp la fel de malițios. Dar această nefericită întâmplare avea să-i descopere Emiliei şi, mai târziu, adultescentului vostru cu atâtea nume ciudate ceea ce se spune că numai călugării tibetani ating după decenii de meditație şi severă disciplină. 

Geta respiră uşurată la gândul că evocarea se îndepărtează, în sfârşit, de capitolul siropos al dramelor vieții rurale. Într-o milisecundă, mintea ei închegase felurite scenarii în centrul cărora nu se situa colegul Sirius, ci misteriosul Rocker, iar ea trăia cu înfrigurare o neînțeleasă emoție de a întâlni acel om care se naște, poate, o dată la un mileniu. Un monitor din salonul de urgențe clipi o lumină albastră într-un colț, cu un șir interpretabil în codul Morse.

Geta merse la spital să se intereseze de starea colegului ei, dar mânată mai mult de curiozități decât de grija lui. Când ajunse aproape de salonul în care era internat Sirius, dădu acolo de mama lui, care aștepta încordată în hol. Atunci se așeză pe un scaun, cu gândul să analizeze comportamentul acestei femei care îi stârnea o stranie preocupare. Minute întregi, mama lui Sirius nu ieși din încordarea ei, uneori păstrându-se țeapănă ca o statuie, cu ochii pierduți în imagini doar de ea văzute și cu buzele conturând cuvinte ca într-un dialog interior. Frământa în degete un șirag de mătănii, ceea ce lămurea încordarea ei, însă pentru Geta acest gest era un semn de culpă ascunsă însoțită de convingerea că toate cele făcute cândva nu au fost spre folosul propriu. Poate că este singurul ei fiu, gândi Geta, dar unde este tatăl?

Apoi se gândi să testeze tensiunea femeii și, prefăcându-se că a scăpat portfardul din mână, îl trânti de podea ținând un ochi asupra acesteia. La primul zgomot, mama lui Sirius nu avu nicio reacție, iar Geta gândi că are de a face cu o habotnică religioasă care nu și-ar lăsa rugăciunile neterminate nici dacă i-ar lua casa foc. Însă, în urma izbiturii, capacul din plastic al portfardului se desprinse și continuă să se învârtă cu sunet abia perceptibil, reflectând ușoare unde luminoase în ochii femeii. De data aceasta, femeia își îndreptă fața spre sursa zgomotului, iar Geta îi putu remarca acea tristețe bolnavă pe care o au oamenii când simt că puntea de legătură dintre ei și această lume începe să se surpe, acea apăsare pe care o vedem, de obicei, pe chipurile lor când realizează, în sfârșit, că stagnarea într-un mod de viață arhaic este sursă de vanitate. În comunitățile restrânse, oamenii imită inconștient un arhetip al gestului de manifestare a durerii și, prin asta, au tendința de a poza mai bătrâni decât sunt – gândi Geta după ce făcu această asociere cu mama ei, o femeie simplă de la țară, pe chipul căreia până și zâmbetul trăda vlăguire și suferință, ca și cum ar face eforturi considerabile pentru îndeplinirea obligației de a trăi cât mai mult în scopul a ce?

Ziarista se surprinse dojenindu-și în sinea ei mama pentru că a renunțat la măruntele ei bucurii în favoarea copilului care, fără să vrea, mai târziu va purta povara automustrării că a stors viața din propria mamă, iar acest reproș îl adresa chiar și acestei femei cu care nu schimbase o vorbă. În vreme ce mama lui Sirius reveni la obișnuita ei preocupare, Geta rememoră întâmplările din toată ziua, realiză că dispunea de energie fără să fi servit decât cafeaua de dimineață, care era cam a șasea parte din doza ei obișnuită, și își spuse că asta se datora valurilor de adrenalină provocate de fiecare eveniment. Deja știa că se va trezi greu dimineață și se gândi să își ia o zi liberă, dar tot atunci își spuse:

—Ia te uită! Parcă aș lucra într-o uzină cu program fix! Firește că eu îmi fac programul, drept cine mă cred?

Nu realiză că acest gând, ivit din neprevăzut, nu avea nicio legătură cu stilul ei de viață și că nu existau date în memoria ei care să stabilească un raport logic între el și experiențele trăite. Dar nici nu avea cum să știe că, în acele clipe, femeia din hol se ruga cu sârg la Dumnezeu ca fiul ei să renunțe la viața intelectuală, pricină a nenorocirilor prin care el trecea, să ajungă într-o uzină, oriunde, numai să îl știe teafăr și sănătos.

Geta trecu pe lângă geamul care dădea spre salonul lui Sirius și, după ce îi ură colegului ei un gând de însănătoșire grabnică, se îndreptă spre ieșire. Însă auzi o ușoară bătaie în geam și, în salonul următor, îl văzu pe doctorul de gardă, care îi făcu semn să intre.

—Ce este? întrebă Geta după ce trase ușa în urma ei.

—Privește-o bine pe mama pacientului – spuse doctorul pe un ton care trăda intenția să anunțe o mare descoperire. Este zgârcită în declarații și îmi face impresia că ascunde ceva de importanță vitală.

—Parcă mai devreme v-am spus la ce ziar lucrez. Știți ce poate însemna o conversație ca a noastră?

—Am văzut cum o analizai acum câteva minute, de aceea cred că ai pătruns în acest caz mult mai adânc decât lași să se vadă.

—Ce vrea să însemne asta?

—...mult mai adânc decât prevede fișa postului, continuă doctorul. Crede-mă, dacă nu ai fi avut renumele pe care îl ai, nici această conversație nu ar fi avut loc. Așa că ce-ar fi dacă tu cu relațiile tale și eu cu experiența mea am începe o colaborare în urma căreia tu vei ajunge redactor la un ziar serios și eu îmi voi publica teza la care lucrez de atâția ani? Desigur, interesul pacientului este prioritatea noastră.

Geta își cercetă interlocutorul câteva clipe, apoi spuse:

—Vreau combustibil!

Doctorul îi arătă un tratat de terapie prin hipnoză publicat de un coleg al său și zise:

—Tot ce ne interesează se află aici, dar voi păstra documentul pentru mine. Caută-l pe autor și aplică eficientele tale tehnici de colectare a informației.

—Doctor Ș.M. Carp?! A fost considerat un șarlatan, iar Colegiul Medicilor i-a retras dreptul de liberă practică. De ce ar fi el important?

—Am descoperit legături între acest pacient și simptomele descrise în tratat. Șarlatan sau nu, autorul acestui studiu trasează o sumă considerabilă de linii obiective și concluzii de care trebuie să ținem cont.

—Și dacă se află mai sus?

—Cei de sus ar trebui să se îngrijoreze de sănătatea populației și să înțeleagă de ce pacientul iese din cabinetul medicului mai bolnav decât intră. Adevărații șarlatani stau la vedere și vă mulg buzunarele fără să le pese de viețile voastre, în vreme ce Carp a ieșit din vizor înainte de a apuca să-și perfecționeze inovația. Dar și mai interesant în afacerea asta e faptul că am rostit numele lui Carp în prezența acelei femei din hol și ea a reacționat ca și cum îi suna cunoscut.

Geta nu mai făcea față volumului de adrenalină. Duse o mână la frunte și făcu un efort să lege câteva fire în minte, în vreme ce doctorul continuă:

—Deja ai începutul articolului care te va propulsa spre categoria grea. Acum trebuie să te odihnești, căci va trebui să muncești mult.

—Nu sunt în stare să mai conduc până acasă și somnul mă doboară irezistibil. Credeți că sunt șanse să găsesc un pat aici?

—Desigur. Dar convinge-o și pe femeia aceea bigotă să se culce. Avem nevoie de creierul ei odihnit pentru recuperarea în timp util a pacientului.

La aceste cuvinte, Geta avu o urmă de antipatie față de mama lui Sirius, deși nu o cunoștea, dar nutrea și milă pentru simplitatea ei de mamă neconsolată care se obișnuise a suporta singură și în tăcere toate suferințele. Merse la ea, se prezentă drept colega fiului și, după ce îi propuse să stea de veghe în ture, femeia respinse categoric cu o privire de gheață, determinată să stea acolo până când își va vedea fiul din nou în picioare. Atunci Geta schimbă o privire neputincioasă cu doctorul, care se apropie de femeie și îi administră în umăr un relaxant injectabil. Apoi liniștea deplină domni peste coridoarele spitalului.

În dimineața următoare, Geta se trezi ca la un semnal și, amintindu-și multitudinea de evenimente din ziua precedentă, sări din pat fără să mai caute cafea ca de obicei. Ajunsă în hol, fu surprinsă să vadă că mama lui Sirius era deja acolo, căci relaxantul injectat trebuia să aibă efect pentru cel puțin șase ore, iar ea dormise numai trei. Dar femeia nu era singură de data asta, ci atrasă într-o discuție elaborată cu un domn mărunt și slab, cu părul aranjat în fugă spre a-i ascunde începutul de calviție și cu o pereche de ochelari imenși ce-i dădeau un aspect sinistru.

Doctorul ieși din salon și, prefăcându-se a trece ca un necunoscut pe lângă ea, șopti:

—Acela este Carp!

Geta merse la baie, își potrivi camera ascunsă de înaltă definiție, porni și reportofonul de rezervă, apoi se duse direct către femeie spunând cu fals entuziasm:

—Bună dimineața, doamnă!

Mama lui Sirius avea aceiași ochi goi care păreau a privi prin oameni, iar Geta, simulând un amestec de surpriză și descurajare, urmă:

—Nu vă amintiți de mine? Sunt colega fiului dumneavoastră. Ieri v-am stat alături până după miezul nopții.

Geta își permise această gratuitate în cuvinte deoarece, judecând după aparențe, credea ca mama lui Sirius este o provincială încuiată, dacă nu chiar o tâmpită. Carp, care o analiză cu interes pe Ziaristă, se insinuă:

—Tulburători vă mai sunt ochii, domnișoară. Vi s-a mai spus vreodată cu nu sunteți fotogenică, nu puteți poza drept model pentru un pictor pentru că clipiți prea des și nu puteți fi hipnotizată?

Geta citise undeva, demult, că hipnoza are efect doar asupra subiecților care acceptă să se supună acesteia și că acea transă atât de vehiculată în literatura senzațională este o ridicolă fabulație cu priză imediată doar în cazul unei imaginații necritice alimentată de naivitate. Cercetări scrupuloase au analizat mecanismul psihologic angrenat în fantezie si, în raport cu hipnoza, au stabilit că aceasta poate fi asociată cel mult cu autosugestia și cu o mare așteptare, dar nimic mai mult. Geta se abținu cu greu să-i spună asta lui Carp, care, prin stăpânirea lui de sine și datorită aurei misterioase care îl înconjura, izbutea să insufle sentimentul că nu ar fi tocmai omul cu care să te pui. Dar, prin prisma meseriei și a curiozității femeiești cu care se răscolesc ape necunoscute, zise:

—Cu siguranță, un maestru al hipnozei dispune de mijloace nebănuite pentru a-și atrage subiecții.

—Un maestru, ziceți? făcuse Carp lăsând să i se citească pe chip satisfacția că obținuse mai mult decât era necesar.

Geta realiză, abia atunci, că a fost atrasă în capcana lui Carp prin psihologia reversibilă și își deconspirase faptul că știa cu cine stă de vorbă. Căci negarea susținută a psihologului are menirea de a-l face pe subiect să-și analizeze propriile valențe și, astfel, să se redescopere, iar, fără să vrea, să certifice tocmai ceea ce este negat la el. Simulând o reverență, Geta spuse:

—Domnule profesor!

—Lasă, lasă! reteză Carp zâmbind cu îngăduință. Dar află că psihicul uman dispune de o ultimă fortăreață peste care nu poate trece nimic în afară de autonomia personală, drept pentru care cele mai intime gânduri rămân tăinuite în siguranță acolo.

—Vă mulțumesc! spuse Geta, de data asta încercând o inocentă cochetărie, căci experiența îi dovedise cât se aseamănă jurnaliștii și psihologii: niciunul nu spune mai mult de 80% din ce știe, așa cum fac femeile.

—Ați văzut cât de ușor ne împrietenim? făcu profesorul cu o nedisimulată jovialitate.

Remarcând turnura cordială pe care o luase dialogul dintre cei doi, mama lui Sirius își îndreptă fața spre Geta cu simpatie și disponibilitate, în timp ce Carp o privi pe jurnalistă ridicând cu subînțeles din sprâncene, ca și cum i-ar fi spus: Și acesta este un mijloc de hipnoză! Apoi Geta, citind pe chipul profesorului rugămintea de a fi lăsat singur cu femeia, se retrase către salonul în care dormise, unde o aștepta doctorul. De cum intră, acesta îi spuse:

—Mărturisesc că ai reușit să mă surprinzi: ori ești foarte inteligentă, ori ai avut norocul de a-l hipnotiza pe Carp. Tu știi câți s-au străduit să îi între în grații, însă fără succes?

—Ați încercat să-i cereți un autograf?

—Hai, nu te da mare! zise doctorul recunoscând scorul de 1 la 0 pentru ea. Spune-mi, mai bine, ce rezultate ai înregistrat?

Geta, devenind cât se poate de serioasă, păstră câteva secunde de tăcere, părând că a mai tras unele concluzii pe care ezita să le exprime pentru a nu stârni doctorului vreo criză de ilaritate. Apoi, ca și cum ar fi orientat discuția spre alte repere, rămase cu privirea fixată asupra unui obiectiv imaginar și spuse:

—Constat că toate se învârt în jurul hipnozei. Cum altfel să se fi instalat ideea asta în mințile noastre dacă nu cumva este rezultatul unei voințe exterioare nouă? Ieri, Augustin mi-a descris un dans ritualic care a pornit ca prin hipnoză. Rocker a trecut neobservat printre oameni tot ca prin hipnoză. Noi doi am vorbit despre Carp ca și cum ar fi dispărut fără urmă și iată-l azi sosit aici fără niciun efort detectivistic, pe deasupra comunicativ și dornic să destăinuie misterele propriei vocații. Iar toate acestea au pornit odată cu acea posibilă halucinație colectivă pe care eu și Sirius am avut-o la orfelinat.

—Acum admiți halucinația colectivă?

—Știu că pare ceva absurd, de aceea nu fac o știință din asta! Dar să ne gândim puțin! Poate este vorba de telepatie? Sunt cunoscute acele cazuri în care doi oameni care nu s-au întâlnit niciodată și trăiesc la distanțe de mii de kilometri au conceput același gând, nu neapărat simultan, dar un gând inedit pe care și l-au comunicat pe cale telepatică. Nu ai avut niciodată certitudinea că un gând al tău neîmpărtășit se concretizează în fapta altei persoane? Același sentiment îi nedumirește pe scriitori când uită inspirația și, peste un timp, cineva publică o operă inedită care conține idei fidele ce nu au fost nimănui divulgate. Poate că acel gând, rezultat al unei electrizări cerebrale de foarte scurtă durată, devine energie și plutește în derivă până când întâlnește o țintă. Poate că așa se explică telepatia pentru noi, profanii, care suntem prea limitați în neputințele noastre. Dar dacă pentru o minte înzestrată lucrurile stau cu totul altfel? Dacă ceea ce noi cu pretenție numim telepatie este ceva firesc pentru acea minte?

—Începi să mă pierzi...

—Hai să punem lucrurile altfel, inversând valorile și încercând să gândim ca o minte superioară. În centrul chestiunii de față este Sirius, care seamănă izbitor cu un băiat supradotat din trecutul lui Augustin și căruia, în mod inexplicabil, i-au parvenit amintirile unui om pe care nu l-a întâlnit niciodată.

—Așadar?

—Ei bine, ce face un detectiv când se află pe urmele unui criminal necunoscut?

—Încearcă să gândească la fel ca criminalul.

—Exact! Ceea ce pentru noi este un lucru abominabil trebuie să fie firesc pentru acel detectiv. Prin extrapolare, ceea ce pentru noi este imposibil, pentru o minte supradotată este înfăptuit deja. Cam la fel gândea Einstein ținând piept contemporanilor limitați și fără viziune.

—Felicitări! M-ai luminat! Continuă, te rog!

—Nu mă întrerupe când sunt în vervă! spuse Geta simulând o stângace aroganță. Astăzi, noi gândim lucruri care pentru un învățat din antichitate păreau infatuări ridicole. De ce nu am crede că în orice generație poate exista cel puțin un om care gândește și vede lucrurile așa cum vor fi abia peste o epocă sau două? Dar știi ce este cel mai interesant pentru acei vizionari și supradotați? Că ei nu sunt conștienți de propriile valențe, ci le consideră ca fiind firești și pretutindeni, de unde rezultă marile lor dezamăgiri și frustrări. Așadar, să privim cu alți ochi spectacolul banalității, fără să derealizăm adevărul, ci să-i sporim valența acceptând o mutație de exponent. Puterea gândului, voință ascunsă, telepatie ori hipnoză... Cum se face că pricep teoriile lui Carp fără să îi fi citit tratatul? Doar dacă nu...

—Dacă nu... CE?! făcu doctorul surescitat.

—Carp mi-a spus ceva despre hipnoza multiplă sau formele ei. Adică nu lucrăm doar la suprafață, ci hipnotizăm interiorul pentru a modela exteriorul. Dar dispunem de acea fortăreață ascunsă în subconștientul personalității noastre peste care numai noi avem putere. Cu alte cuvinte, adevărata noastră personalitate acolo este, cea care transcende obiceiurile și experiențele noastre și rămâne inviolabilă, nepervertită. Ea are nevoie de un impuls pentru a se manifesta, care impuls, în cazul acesta, este reportajul de la orfelinat și amintirile readuse la suprafață. Sirius, deși nu prezintă caracteristicile excepționale așa cum le înțelegem noi, se aseamănă din multe privințe cu Rocker așa cum mi l-a descris Augustin. Și te asigur, domnule doctor, că Sirius a văzut o remanență a lui Augustin, o proiecție a acestuia așa cum îl știa de la ultima lor întâlnire din trecut. Augustin este un tânăr neșcolit, însă ieri mi-a vorbit destul de elevat; mai întâi a trăit un șoc dureros amintindu-și de copilărie, apoi și-a menținut privirile absente, ca și cum altcineva vorbea prin gura lui. Tot de la el am aflat că profesorul Carp ținea strânse legături cu familia lui Rocker încă de pe atunci. Puterea voinței, hipnoză, capacitățile excepționale ale lui Rocker... Trage dumneata concluziile!

Doctorul abia găsi puterea să spună:

—Conform tratatului lui Carp, Rocker și Sirius ar putea fi una și aceeași persoană.

—Rocker și Sirius SUNT una și aceeași persoană. Când pacientul își va reveni după șocul de ieri, vom avea surprize în a ne decide cu cine vorbim: cu Sirius ori cu Rocker.

—Mai bine zis, Rocker este adevărata persoană, iar Sirius este doar o fațadă modelată prin hipnoză pentru a corespunde unor criterii comportamentale comune nouă. Având în vedere că mama lui Sirius și Carp se cunosc, precum și criza declanșată de pacient la sosirea femeii, lucrurile încep să se lege. Peste toate, Sirius aude tot ce se vorbește în jurul lui, dar este captiv în paralizie aparentă și, astfel, Rocker ne transmite mesaje independent de voința celuilalt. Acceptând capacitățile excepționale ale acestui om, Carp a avut dreptate să îl hipnotizeze; altfel, bietul băiat ar fi fost pierdut în lumea asta exhaustivă.

— Cu diferența că, între timp, Rocker sau cum îi spuneți voi, a mai crescut și își cere dreptul de a ieși din acea fortăreață! se auzi vocea lui Carp, care ascultase discuția de după ușă. Fii liniștită, domnișoară, nu mă simt trădat. Iar despre dumneata, scump coleg, știu destule. Concluziile pe care le-ați trasat sunt corecte, dar incomplete în afara unui volum substanțial de informații și evenimente concrete. Am apreciat, mai ales, poziția voastră în raport cu excepționalul și aparența de senzațional și imposibil din spectacolul banalității. Dacă îmi permiteți o reinterpretare a conceptului, îl voi formula în cuvinte cât mai simple: totul este magie în actele unui iluzionist până în clipa în care descoperim și înțelegem mecanismul din spatele trucurilor sale. Au fost vremuri în care oglinda era considerată un obiect magic de către oameni, iar azi, fără ca ea să își fi pierdut câtuși de puțin din calitățile sale dintotdeauna, a intrat în banalitate și nu mai impresionează gândirea decât, cel mult, în artă. Așadar, în urma experiențelor voastre de ieri și de azi, puteți invoca telepatia, hipnoza, puterea de sugestie, dar important este să înțelegeți că vă stau la dispoziție nu din propria mea voie, ci pentru că așa îmi dictează... veți înțelege până la urmă! Poate mă veți înțelege și pe mine, dar mai ales pe mama pacientului. Așa cum am spus și în acel tratat – cu care nu mă mândresc de fel! –, cu energia psihică este inutil să te măsori, căci intri în dispute deja pierdute de tine. Eu mi-am avut propria dispută, iar acum sunt prea bătrân să o iau de la capăt. De aceea, elanul vostru este tot ce trebuie unui pacient ca să se vindece. Eu vă acord tot sprijinul, dar nu înainte de a smulge de la voi un jurământ. Date fiind ultimele evenimente și cunoștințele de care dispuneți, cu siguranță veți înțelege că, pentru cineva, jurămintele au o calitate aparte, nu-i așa? Geta și doctorul de gardă încuviințară în tăcere, apoi Carp spuse: Pentru că interesul pacientului este mai presus de orice motivație a terților, eu am să încalc rugămințile unei mame și am să vă prezint cadrul real al cazului. Colegul meu va înțelege rațiunile care mă guvernează acum, iar pe domnișoara jurnalist o voi ruga să lase deoparte așa-zisul conflict dintre mine și Colegiul Medicilor. Sunteți doi răzvrătiți din fire, de aceea, poate nu întâmplător, ați fost atrași în vâltoarea evenimentelor recente. Așadar, tot ce vă voi spune acum se va auzi o singură dată, de aceea pretind atenție sporită. Și încep prin a vă ruga să înțelegeți că nu medicul înfierat vi se adresează, ci un om just care își simte munca nedreptățită, un om care, pe calea cercetării, și-a asumat riscuri fără să ia în calcul faptul că, în loc să prevină un rău subiectiv interpretat în urma unei grave erori de optică, trebuia să evite inhibarea binelui potențial. Și iată cum se completează triunghiul rebeliunii, dragii mei!

Eschivele profesorului Carp se justificau prin marea lui prudență, drept pentru care îngăduința absolută și-a găsit adepții în cei doi interlocutori. Geta, destul de versată în ale cuvântului, aprecia faptul că metoda lui Carp de a-i introduce în povestea misterioasă a adultescentului era nici mai mult, nici mai puțin decât un act de hipnoză pasivă, indirectă. Deci, întărind jurământul de confidențialitate, cei doi acceptară în mod extrem de serios informațiile profesorului, fără a trăda acea stupefacție tensionată a neofiților. În salonul de urgență, monitoarele indicau lumini în culori neobișnuite prin armonia lor, iar Sirius păru că zâmbește încercând să-și îndrepte fața spre mama lui, care aștepta hotărâtă în hol.

Ei! zîșé o vorbă vechi di la noi di pʼîn Moldova
Că, ʼnainti să si prindă gura slobodă cu slova,
Dumniezău căta din șeruri cărțîlor să afli rostul
Șî atunș dădu poruncă: — Să si luminezi prostul!
Ba, să vezi că prostul zîși: — Cartea nu îi lucru mari,
Că ni pierdim capu-n dânsa șî nu țîni di mâncari!
Tăt așe, în satul nostru préșînstita Primărie
A zîdit o cotineață ca să facă temelie
Soșetății progresîste șe promiti viitor
Țării noastri ărăpsîti di hoțîi șî omor.
Daʼ își aminté bunicul di-un băiet pi numi Floari,
Țanțoș ca găina bleagă, șe visa s-ajungă mari,
Di vinié merieu la școlă dându-și airi di dămn
Șî căsca di-ntelijență, di știință șî di sămn.
Bini vezi că-i hiul popii, ălʼ mai știutor di tăti,
Doar că-i trebuie țidula cari zîși c-ari năti!
Dar la lecția așée di îi zîși... jograhie
Dascălul găsî că Floari n-ari năta pi hîrtie
Șî atunș îl dete-n față pi copchilul jăniel
Să indișe undi iastă căntinientul glășiel.
Floari șel mărunt si uită cu atiențîi la glob,
Șerșitează parăliela, arăgant ca un neghiob,
Zîși-apăi: — Șînstiti dascăl, una bună-am învățat:
Că Pământul nu-i o sfieră, dar si știi că îi plat!
Ăilalți plozi si bat pi frunti: — Vălieu! șe cuvinti spuni!
Apăi ăsta știi carti, o hi un copchil-minuni!
— Zîși că-i plat? întreabă domnul prefăcut neștiutor.
— Plat, nu sfieric! dă din umeri plodul șel surâzător.
— Daʼ di undi știi? — Păi asta știu chiar di la tatăl meu,
Cari noaptea convirseazî cu măritul Dumniezeu!
— Dumniezăuʼ mă-tii! strigă dascălul șî-l croșătează
Pi așăst copchil di jăniu cari-n sîni si încrează.
Iete cum îl ie di șali șî-i vâră un băț în gură –
Di chibrit, si înțilăji, ca să-i hie pi măsură –
Șî mi-l cată-n tăti șeli stavilă să-i puie-n glas,
Da-i atât di mic, că-l bati cu șentura di la șeas!
Zî apăi, șînsitul prieot vini-n școlă cu furtună,
Di zîșei că nori șî ploai di pi fața lui răsună,
Dar, cum deti di prăfesăr, se smiri – un păcătos! –
Șî îi zîsi prioțăști, cu grai dulși, mieros:
— Dămʼ prăfesăr, știu că hiul meu îi cam impertinent;
Batițî-l, daʼ nu îl fașiți să rămâie răpitent!

27 APRILIE 2014

Mai bine de cinci ore, Sirius nu a răspuns la stimulii externi, deși semnele vitale indicau parametri optimi. Părea că este conștient de tot ce se petrece în jurul său, însă refuză să reacționeze la orice comandă. Mama lui venise în vizită și, văzându-l inert, cu ochii închiși țepeni asemenea unui mort, avu un șoc ca și cum această imagine i se arăta pentru a doua oară. După ce își făcu prezența în salon, dispozitivele care monitorizau starea fiului ei o luară razna, iar un medic, alertat de sunetele specifice, o pofti să treacă numaidecât în sala de așteptare, unde îi spuse:

—Fiul dumneavoastră aude toate sunetele, dar nu poate reacționa decât la nivel interior. Se pare că nu leșinul este responsabil de paralizia lui aparentă, ci șocul care a provocat acel leșin.

—Fiul meu este în comă?

—Doamnă, mi-ar fi greu să admit asta. Tot ce știm este că asemenea cazuri de pacienți sunt extrem de rare, iar medicii din toate timpurile nu au reușit să stabilească un diagnostic pe baze fixe. Toate organele lui funcționează ireproșabil, de aceea nu sunt motive să căutăm cauze patologice. Cum spuneam, pacientul refuză să iasă din apatia sa generală, ca și cum psihicul nu îl ajută, căci este prea slăbit în urma șocului.

—Dar ce ar fi putut duce la acel șoc?

—Numai o emoție extremă, însoțită de mari eforturi cerebrale. Colega cu care el realiza un reportaj într-un orfelinat ne-a spus că l-a văzut dialogând cu unul dintre copiii de acolo, apoi s-a prăbușit, dar nu înainte de a se fi citit pe fața lui că a descoperit ceva.

Femeia îngăimă imperceptibil:

—Orfelinat... descoperit...

—Ce spuneți? întrebă medicul.

Mama lui Sirius rămase pierdută în tenebroase gânduri, iar medicul, pentru a preveni alte șocuri, o lăsă în grija unei asistente, apoi se duse în cabinet și, crezând că a descoperit cauza vegetării în paralizie a tânărului din salonul de urgențe, se adresă unui stagiar:

—Am nevoie de fișa medicală a pacientului! Mă interesează tot istoricul său. Cred că starea lui ține de competența unui neuropsihiatru, dacă nu chiar mai mult de atât. Până una-alta, aveți grijă la ce se vorbește în jurul lui; se pare că aude tot și unele lucruri îl irită, după cum au arătat monitoarele. Mai mult, cred că mama lui nu este străină de originea șocului, dovadă fiind reacția critică a pacientului la venirea acesteia în salon.

În acest timp, Geta se întoarse la orfelinat pentru a afla ce dialog a purtat Sirius cu acel băiat. Directorul, revăzând-o, spuse iritat:

—Eu înțeleg conceptul de libertate a presei, dar unii dintre voi sunteți de-a dreptul tupeiști când scormoniți în rahatul altora. Chiar nu ai altceva mai bun de făcut?

—Domnule, de data asta mă interesează starea colegului meu. Trebuie neapărat să vorbesc cu unul dintre internii căminului.

Directorul nu prea îndrăznea să mai crâcnească în fața Getei, deoarece primise de la ea jurământul solemn de a nu scrie vreun articol despre straniul eveniment de mai înainte, cu condiția ca el să colaboreze la elucidarea acestuia. Merseră împreună la secretariat, unde căutară printre fotografii chipul băiatului. Nu îl găsiră.

—Aceștia sunt toți asistații social de la noi, zise directorul.

—Sigur nu ați rătăcit vreo poză?

Directorul, pierzându-și răbdarea, o lăsă pe Geta în grija secretarei, apoi plecă. Aceasta din urmă scoase un alt set de fotografii, din care Geta o recunoscu pe cea potrivită.

—Sunteți sigură? întrebă secretara.

—DA! ACESTA ESTE!

—Sper să nu mi-o luați în nume de rău, dar este imposibil să-l fi văzut pe Augustin. El a fost asistat al Centrului în urmă cu mulți ani, iar acum trebuie să fie însurat, la casa lui... Poate ați văzut pe cineva care îi seamănă, deși mă îndoiesc, căci nu are frați aici, iar alte fotografii nu vă mai pot pune la dispoziție.

—Sunt sigură că eu și colegul meu nu am avut halucinații colective! zise Geta pozând cu telefonul mobil chipul din fotografia de pe masă. Și, dacă nu mă înșală memoria, colegul meu i s-a adresat băiatului cu numele Augustin ori pentru că îl cunoștea, ori pentru că atunci s-a prezentat puștiul.

—Este aproape ora cinei și toți copiii se strâng la cantină. Dacă obțineți aprobarea șefului, puteți merge să vă uitați printre ei.

Ceea ce se întâmplase fără mari bătăi de cap. Geta căută cu atenție pe fețele orfanilor și, după ce primi asigurarea că prezența era completă, avu bănuiala că ceva i se ascunde. Camera minusculă plantată la pandantiv îi permise să capteze imagini pe care urma să le cerceteze mai târziu, în ideea că unele detalii au scăpat ochilor. Acasă la ea, descărcă poza din telefon în computer, o trecu printr-un simulator care oferea o imagine aproximativă a modificării feței după anumite vârste și, printre altele, rulă filmarea de pe retroproiector. Apoi sună o cunoștință care lucra la Poliție:

—Crezi că poți căuta în baza de date o persoană? Îți cer un favor.

—Dă-mi niște repere și văd eu ce pot face.

—Îți trimit o fotografie a lui de acum 9 ani și una digitală cu aspectul actual simulat. Se poate să nu mai fie înregistrat aici în oraș, dar a crescut în orfelinatul de pe strada Castanelor și se numește C. Augustin. Faci treaba asta pentru mine?

—Pentru quesadilla aia pe care o gătești când îmi oferi o bere rece, merită efortul.

—Ah! Numai peste flămânzi și setoși am dat în viața asta!

—Eh! Așa suntem noi, bugetarii: mai oropsiți. Te sun imediat ce aflu ceva, OK?

—Te-am pupat. Ești un om prețios.

—Știu, măcar o dată în an!

După ce încheie convorbirea, Geta se concentră asupra filmului, oprind cadrele pe fiecare față. Mai târziu, primi un e-mail de la prietenul polițist, care conținea datele personale și fotografia de buletin ale lui C. Augustin, însoțite de mesajul: „Livrarea serviciilor se face la domiciliul firmei”.

—Onanistule! zise Geta oftând dezgustată.

Aflase că Augustin nu a plecat din oraș, că trăia în concubinaj cu o femeie crescută tot în orfelinat, care îi dăruise un băiat și mai avea unul dintr-o relație anterioară. Geta merse la adresa la care Augustin locuia cu chirie și, văzându-l, constată cât de mult s-a schimbat, că muncile grele, fumatul și consumul excesiv de alcool i-au săpat riduri adânci, iar asta îl făcea să pară cu mult mai nefericit decât era. Reprezenta prin excelență acea categorie de oameni care și-au tăbăcit sufletele sub asaltul deziluziilor, nihiliști și indiferenți cu pierderile care trec pe lângă ei, simțindu-se mai bătrâni ca toți și primind așa-zisele ghinioane cu o detașare dusă la extrem, ca și cum un minim instinct de conservare este la fel de nesemnificativ ca buruiana de pa marginea drumului. După ce se prezentă, Geta îi arătă poza acestuia din adolescență, moment în care Augustin se cufundă în triste aduceri aminte, dar trecu peste ele aproape zeflemitor.

—Ai cunoscut vreun băiat care își spunea Sirius? întrebă ea.

—Niciodată. Chiar numele mi se pare ciudat.

—La orfelinat, nu ai avut un prieten mai mic cu trei ani ca tine?

—Acolo toți sunt prieteni și străini, se dușmănesc din orice și se împacă repede sau niciodată.

—Poate de el îți amintești – spuse Geta arătând poza de legitimație a lui Sirius.

Făcu asta cu mișcări calculate, de efect, urmărind fiecare reacție a interlocutorului. Augustin, privind fotografia, trecu iute de la uimire la o tristețe și mai adâncă, apoi spuse:

—Acesta este Rocker. Frumușel a mai crescut.

—Așadar, îl cunoști?

—Nu aș putea spune că am fost prieteni, dar îl cunosc. Doamne, ce suflet minunat avea băiatul ăsta! Ne-am întâlnit doar de două ori, dacă nu mă înșel...

Apoi Augustin se scuză că amintirile îi răscoliră sufletul și izbucni în plâns. Dar plângea înfundându-și suspinele, asemenea celor obișnuiți să sufere în tăcere, neconsolați de nimeni. Geta, care adulmeca o poveste senzațională, îi mai arătă o dată fotografia, spunând:

—Te rog să te uiți foarte bine la el și să te asiguri dacă vorbim de una și aceeași persoană. Ești ferm convins că el este băiatul de la orfelinat?

—Cred că ați înțeles greșit, spuse Augustin după ce își mai veni în fire. Rocker era din familie și habar nu am cum a nimerit la noi în orfelinat. Dacă vorbim de persoane diferite, trebuie să recunosc că acest Sirius seamănă extraordinar de bine cu Rocker. Chiar și aerul lor este același, pe care mi-l amintesc. Numai că Rocker știa extrem de multe, se vedea în ochii lui; parcă se născuse învățat, nu altceva, pe când tânărul din poza asta are privirea mai puțin pătrunzătoare, lipsită de sclipiri.

—Uite ce este. Azi am fost cu Sirius la orfelinatul în care ai crescut și el mi-a zis că locul i se pare foarte cunoscut, deși m-a asigurat că a venit aici pentru prima dată. El este din alt oraș, de aceea lucrurile se leagă ciudat. Tot azi, Sirius a vorbit la orfelinat cu un puști care seamănă cu tine când erai adolescent și, parcă l-ar fi cunoscut de mult, l-a strigat pe numele Augustin. Crezi că este posibil să ai un frate mai mic și, din nefericire sau dintr-o oarecare coincidență, părinții tăi să-l fi botezat ca pe tine? Poate știai că tatăl lui Ceaușescu, când s-a dus să-și înregistreze fiul la starea civilă, era atât de beat, încât uitase că mai avea deja un fiu cu numele Nicolae.

—Doamnă, părinții mei au murit demult: mama – după ce m-am născut; iar tata a dat în patima băuturii și a fost găsit rece pe o grămadă de gunoi când eu aveam vreo nouă ani. Cât privește misterul prietenului dumneavoastră căruia îi spuneți Sirius, mărturisesc că sunt foarte depășit.

—Am înțeles și de asta mă voi ocupa eu. Te mai rețin doar un pic, deși am rugămintea să mai faci un efort de memorie și poate să-ți răscolești mai tare sufletul. Îți amintești dacă ai luat vreodată o bătaie atât de rea, încât ți-a curs sânge din urechi?

Augustin fu mai întâi furios, ca la amintirea unei nedreptăți, apoi, rânjind resemnat, luă o mină indiferentă și spuse:

—Nicio problemă. Unele lucruri nu se pot uita, oricât sunt ele de dureroase, ba chiar încep să intre în normalitate și amintirea lor pare mai ușoară. Bătaia aceea, da, nu o pot uita, căci se leagă... și de cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în copilărie. Se făcea că Rocker apăruse din senin în orfelinat, zdrențăros și murdar ca un vagabond, încât până și noi am râs de el. A intrat în rândurile noastre, a servit masa cu noi, a dormit printre noi și trei zile a trecut neobservat de către cei din personalul căminului. Eu l-am îndrăgit din prima clipă, chiar dacă părea un copil al străzii, care se instalase acolo clandestin. Cum spuneam, știa atât de multe lucruri, ca și cum ar fi citit toate cărțile din lume, încât era o adevărată desfătare să îl asculți. De la el am auzit o mulțime de povești, prin el am cunoscut multe legende biblice. Și mai avea talentul extraordinar de a cânta din voce! Mi-a spus că știa să cânte la multe instrumente, că într-o zi va avea la picioare o întreagă orchestră simfonică și, chiar dacă toate păreau simple fantezii copilărești, cuvintele lui erau atât de magice, încât prin ele totul devenea posibil. Am avut impresia că este un înger! Într-o zi, cei mari se delectaseră cu un film chinezesc, apoi au vrut să exerseze scheme de arte marțiale – pe cine credeți? Pe noi, cei mici și slabi, lipsiți de apărare. Orice tentativă de a riposta se pedepsea cu bătăi crunte pe care nu aveam curajul să le raportăm cadrelor, căci ne așteptau alte bătăi în urma cărora ni se spunea că, până ne însurăm, ne trece. Nu știu cum se făcea, dar Rocker parcă era invizibil pentru cei mari, căci nu a luat bătaie de la ei cât a fost între noi, dar a suferit cumplit văzând ce fel eram tratați, ignorați și sălbăticiți încă de mici. Așa că Rocker m-a luat de mână și m-a condus la scara care ducea asupra clădirii. Când am ajuns afară, tocmai se pornise o ploaie cu fulgere de îți venea să te ascunzi în pământ, nu altceva. Rocker a ridicat o mână spre cer și, după ce a spus că prin magie va cânta muzica, pocni din degete și atunci se auzi de pretutindeni cântecul ,,Mica țiganiadă” al trupei Phoenix, ca și cum niște difuzoare uriașe se aflau dincolo de nori. Să ne fi văzut atunci cum dansam în ploaie, antrenați de ritmul muzicii! Mai bine spus, ne destrăbălam călcând băltoacele în picioare, ne învârteam cu mâinile întinse ca și cum am fi avut aripi, cu fețele în extaz ridicate spre cer și strigam: ,,Hei! Hei!” A fost prima dată când am simțit cum este să plângi de fericire. Prima și ultima... Oh! Doamne, cum a trecut vremea! Mult mai târziu am realizat că acel dans a fost, de fapt, un ritual de evadare, că nu spărgeam băltoacele, ci călcam orfelinatul în picioare, desființam un sistem defectuos și nefast. Odată cu muzica a încetat și ploaia. Noi am coborât de pe clădire, am căutat un ciob de sticlă, ne-am tăiat ușor pielea brațelor în zona metatarsienelor și ne-am încrucișat rănile, supranumindu-ne frați de cruce și jurându-ne veșnică loialitate, așa cum am văzut într-un film românesc mai vechi. După pecetluirea acestei frății, Rocker mi-a spus cine era el de fapt, din ce fel de familie se trăgea și mi-a promis că mă va lua cu el acasă, unde vom crește ca doi frați adevărați. Doamne! Să-l fi văzut atunci în solemnitatea lui! Părea un rege împlinit, nicidecum un copil superinteligent. Și drept vă spun că și-a ținut promisiunea. Imediat în ziua următoare, ne-am trezit dimineața devreme și am părăsit curtea orfelinatului sărind gardul. Am mers într-un parc, unde Rocker avea ascunși niște bani, cu care ne-am cumpărat bilete de tren și am pornit la drum.

—Numai puțin – întrerupse Geta. Din câte îmi amintesc, copiii nu prea aveau acces la cumpărarea biletelor de tren pe atunci, căci regulamentul caselor de bilete impunea asta.

—Știu, pentru că nu mă aflam la prima mea tentativă de evadare. Însă asta se petrecea prin 1992, când rigorile pluteau în derivă cam peste tot în economia românească. Eu, pentru că păream mai în vârstă la cei doisprezece ani ai mei, m-am dat drept fratele mai mare al lui Rocker, astfel am putut procura biletele – oricum, în vremea aceea noțiunea de regulament lipsea cam peste tot, drept pentru care casiera nu că a fost indulgentă cu mine, ci doar interesată să vândă. Între timp, absența mea a fost sesizată, dar nu și a lui Rocker, pe care ceilalți copii nu îl pomeneau, deși petrecuseră multe clipe în compania lui. Am ajuns într-un oraș frumos, iar de la gară nu a fost mult până la el acasă. Când am trecut pragul casei, am dat peste mama lui, care avea fața transfigurată de îngrijorare și era angajată într-o convorbire telefonică pe seama dispariției fiului ei. Dând cu ochii de noi, femeia a scăpat receptorul din mână și a dat fuga să-și ia băiatul în brațe. Apoi groaza îi reveni când s-a uitat la mine, din nou la Rocker, ne-a măsurat îmbrăcămintea murdară și, imaginându-și cine știe ce aventură neortodoxă care a prejudiciat integritatea fiului ei, a pornit un tir de întrebări din cele mai bizare. Întreba fără a vrea să asculte răspunsurile, cu atât mai puțin s-a lăsat înduplecată la rugămințile fiului ei de a mă primi și pe mine în casa lor. Am văzut că Rocker era slab în fața mamei lui, că femeia avea asupra sa o puternică înrâurire și că ei amândoi aveau motive să fie îngroziți. În sfârșit, femeia a blufat prefăcându-se convinsă de insistențele fiului, ne-a trimis să ne spălăm și să ne pregătim de masă. În timp ce așteptam ca Rocker să-și termine baia, am auzit câteva voci la parter. Mama lui chemase Poliția ca să mă ridice. L-am strigat disperat pe Rocker, care a ieșit din baie așa ud cum era, dar nu s-a putut face nimic pentru a învinge puterea celor patru polițiști care m-au luat pe sus și m-au dus la dubă, unde mi-au aplicat câteva scatoalce pe spinare. Ultima vedere cu Rocker a fost când mama lui l-a cuprins cu un prosop să-l șteargă, în timp ce el o privea cu oprobriu și dezamăgire. Astfel, eu am revenit la orfelinat, unde, după ce mi-am luat papara pentru că am îndrăznit să fug, viața mea a continuat ca înainte. Știu că Rocker ar fi făcut orice ca să ne revedem și că ceva straniu l-a împiedicat să își onoreze jurământul. Acum, amintirea dezmățului nostru în ploaie face ca toate celelalte să nu doară și să nu conteze. Doar că uneori îmi este tare dor de fratele meu de cruce și aș vrea să îi mulțumesc că a trecut atât de frumos prin viața mea.

Geta, mai pragmatică de felul ei, reteză aplombul lui Augustin întrebând:

— Până la urmă, ai aflat de unde se auzea muzica aceea?

— Habar nu am! Putea să fie doar în capul meu, dar ce mai contează când vrei să păstrezi magia clipei? Căutând o explicație logică tuturor miracolelor, riscăm să demontăm poate cel mai fascinant lucru care ne face umani. Firește, Rocker cunoștea secretul trucurilor sale, de aceea magia lui stătea în tainele pe care și le rezervase. Poate a fost puterea sugestiei, hipnoză, însă nu vreau să știu. Este ca și cum, în loc să admir floarea din grădină, o smulg și o disec pentru a afla ce o face atât de frumoasă.

Puțin dezumflată, Geta spuse:

—Într-adevăr, prietenul tău Rocker te-a făcut să gândești frumos. Spuneai, însă, că l-ai întâlnit de două ori. Prima dată, la orfelinat. Dar unde a fost a doua oară?

Augustin răsuflă cu vădită osteneală, ca în fața unei mari complicații, apoi zise:

—Nu aș vrea să vă dezamăgesc ori să vă pun în eroare, însă pe cea de-a doua nu aș mai putea-o numi chiar întâlnire. La câteva luni după cele povestite mai înainte, am avut un vis în care Rocker îmi transmitea să țin minte un număr de telefon. M-am trezit fără să rețin numărul, dar am crezut, în schimb, că la mijloc trebuie să fie un mesaj important. Aveți dreptate, eram un puști fantezist și superstițios. Ei bine, am mai fugit o dată din orfelinat, conștient de urmările triste ale gestului meu și, ascunzându-mă prin trenuri, am ajuns la el acasă. În fața casei era parcată o mașină ca acelea care ne fac să credem că aparțin unor oameni cu putere și influență. Reamintindu-mi cum am fost băgat în duba Poliției, am rămas deoparte, în așteptare. Mai târziu, l-am văzut pe Rocker ieșind din casă, însoțit de un om important, cu ochelari mari și priviri severe, cercetând împrejurimile. Au mers împreună la mașină, pornind în trombă. Atunci am văzut un băiețel ferchezuit care, deși semăna foarte bine cu Rocker, parcă nu era el. Avea privirile acelea nesigure și nedefinite ca ale tânărului din poza de legitimație.

—Crezi că este posibil să aibă un frate geamăn?

—Rocker mi-a spus că nu avea nici frați, nici tată. Dar sunt sigur că el era, căci l-am cunoscut după cicatricea din vârful frunții.

—Să fi fost cumva sedat?

—Exclus! Nu vorbim de un prizonier, nici de un copil silit să facă ceva împotriva voinței sale. Era chiar foarte vioi, ca și cum mergea la un eveniment important pe care îl așteptase cu nerăbdare. Când a întrat în mașină, Rocker a îndepărtat o perdea din spate și, privind către soare, i-a spus ceva însoțitorului, după care a coborât privirea către locul în care eu stăteam ascuns. Pentru o clipă, am revăzut ochii lui de altădată, de unde am înțeles că Rocker avea momente când devenea superom, dar, mai târziu, cu trecerea anilor, m-am debarasat de fantasme și așteptări. Dacă Rocker este într-adevăr un om deosebit, va avea momentul lui.

—Ești un om religios, Augustin?

—Pff! Nici nu mai știu!

—Bine. Îți mulțumesc pentru timpul acordat și mă bucur că te-am cunoscut.

—Eu vă mulțumesc pentru că m-ați ascultat și vă mai aștept, oricând veți binevoi.

Își luară bun-rămas, apoi Geta se întoarse acasă pentru a-și continua cercetările . Locuia într-un apartament modest, unde lucrurile personale erau lăsate cu neglijență peste tot, iar pentru această delăsare avea mereu aceeași explicație: orice dezordine are ordinea ei. De altfel, ea știa unde se află orice lucru de trebuință și scotea de sub un vraf de țoale ba un cotidian mai vechi, ba o pereche de pantofi și, numai când mama ei o vizita și așeza toate cele în dulapuri și sertare, tabieturile i se dădeau peste cap. De obicei, nu se ostenea să facă șmotru când aștepta musafiri, ci îngrămădea lucrurile pe apucatelea, așternând peste ele ba o pătură, ba o husă mai de placul ochiului. Acum atenția îi fu captată de o imagine din filmul luat fără permisiune: când chipul unui copil sta fix în cadru, în spatele lui, cam la o distanță de 10 metri, un altul se ridică de la masă și părăsi cantina. Geta nu putu vedea fața celui plecat, însă recunoscu hainele de pe el, care erau aceleași cu cele purtate de puștiul întâlnit de Sirius. În aceeași clipă, ușa se deschise și în apartament își făcu apariția polițistul, pe care Geta îl dădu afară strigând surescitată:

—IEȘI!!! Nu te-am invitat în seara asta!

Încurcat, polițistul îngăimă ceva și trecu peste prag cu spatele până se trezi cu ușa pusă în nas. Geta se întoarse la filmul ei, derulă și dădu stop cadru de câteva ori cercetând amănunte care puteau să-i fi scăpat până atunci. În afară de acea controversată siluetă vestimentară care părăsea fundalul, nimic altceva nu se dovedea demn de luat în considerare. Polițistul mai rămase câteva minute în casa scării, după care își luă oftând adio de la o seară minunată și se întoarse acasă la soția lui.

Noi, oamenii, ne deprindem uneori cu iluzia că o experiență dificilă precedă una bogată în fericire, care răsplătește victoria noastră asupra încercărilor depășite. Ori, printr-o nescrisă lege a firii, șirul de încercări se prelungește la infinit sporind gradul de dificultate pentru a ne construi prin noi înșine. Punctul la care ne oprim ține de puterea și slăbiciunea noastră. Iată ce am gândit la lecturarea romanului Mărturisesc, sunt vie!, creație de excepție prin care Maria Elena Chindea, cunoscută și ca Gerra Orivera, ne destăinuie o experiență unică, începută pe pământ, cernută de concepții pe plan astral și continuată înapoi pe pământ întocmai pentru a-și încerca meritul de a deține un tezaur divin pe care Gerra îl împărtășește cu noi, cei care ne putem bucura de el.

Nu alta este direcția volumului de poezii Foxtrot cu Dumnezeu, care, asemenea romanului mai sus amintit, pune la dispoziția cititorului o viziune deloc comodă, cu atât mai complicată prin aparența libertină pe care și-o asumă titlurile celor două volume. În fond, cuvintele Gerrei Orivera sunt alese cu scrupulozitate, ca o invitație la valsul astral, invitație pe care o acceptăm sau o respingem după cum dorim. Pare un paradox faptul că valsul astral se derulează aici – mai bine spus, și aici, pe pământ.

Poeziile Gerrei Orivera, la prima citire, dispun de un flux psihologic agitat și complex, amestecând linii drepte și curbe într-o dezordine sinceră, asumată. Scenariile oferite sunt nu doar mai mult decât dinamice, ci pe alocuri chiar agasante, ca într-o mișcare browniană ce urmează, totuși, un curs asupra căruia autoarea, aici simțitoarea, martora directă, deține controlul. Ceea ce vine din necunoscut și trece pe lângă noi cu viteza luminii pentru a se pierde în alt necunoscut – căci, nu-i așa, în lumea astrală totul este lumină – o face cu deschiderea de a ne permite să prindem o frântură din această materie care se confundă cu lumina și, deci, un foton din raza care ne-a lucit pentru o clipă.

În raport cu planul terestru, poezia Gerrei Orivera este de o ținută existențialistă, manifestând exigențe în cântărirea și observarea lumii, dar și profunzime în dezvăluirea acelui portal de care autoarea ne asigură că există, fără a-și aroga exclusivitatea asupra lui. Aproape tot ce vede, tot ce simte, dispune de proporțiile astronomice așa cum le pot privi ochii care au stele în loc de pupile. Dragostea și prietenia, onoarea și sinceritatea, viața și moartea sunt pe jumătate aici și pe jumătate acolo, în planul desăvârșirii. Iar forța verbului poetic nu trece peste ironia plastică, chiar luminiscentă, cu care Gerra face un bilanț scrupulos al tarelor societății, cu pretențiile și aparențele jucate la barbut de omul contemporan, pe aici artificial, pe acolo demn de milă.

Să ne referim, de pildă, la poezia Regele e gol și țipă din gaură de vierme, pamflet „în cinstea” tipului de individ care se măgulește în poziția de mic conducător crezând că deține secretul vieții și al morții. Versuri precum „litanie cu orbitele goale îți umple derma de lepră/ te minți că/ trepăduși cu pădurile-n spinare au dizlocat geana/ pământului din vocala arhetipală” sunt elocvente pentru focul necruțător care mistuie parvenitismul, pseudocalitatea, suficiența de sine etc. Autoarea nu se mulțumește doar să privească cu un ochi critic și să semnaleze cu strigăt din toți rărunchii aceste aspecte sinistre, ci le „împinge” înapoi la origini prin dezbrăcarea lor de mantia sterilului spre a le arăta în splendoare „derma plină de lepră”.

Limbajul poetic al Gerrei Orivera abundă de licențe precum „laxitatea secundei”, „lume cronofagă”, „fiertura prezentului”, „morminte cordon ombilical”, „mâneca spațiului canibal”, „vâscozități de bordel”, „dintre ruinele cenușiului îi creștea prea multe capete” etc., care, prin grotescul de imagine, stârnesc repulsie sau, poate părea surprinzător, curiozitate în demersul înțelegerii existenței pe pământ. Regăsirea acasă, între astre, nu constituie o demisionare din fața anxietății care amenință omul între oameni, ci locul de tihnă după o lungă corvoadă de demascare a acestui normal grotesc.

Poezia Alpinism cu Dumnezeu propune o viziune a divinității căreia autoarea îi atribuie valențe personale; omul și Dumnezeu coexistă din vremuri incomensurabile, punctul lor de uniune fiind patima, angoasa. Versurile sunt ermetice, dar nu compacte; criptice, dar nu ezoterice; misterioase, dar nu incomprehensibile. Gerra Orivera opune evoluția pe verticală celei pe orizontală, așa cum vedem în metafore precum „ruguri” și „vertebra timpului”, simboluri ale purificării prin mistuire și înălțare spre infinit prin cuvânt, acolo unde Dumnezeu caută odihna.

Iubirea, așa cum este ea promisă în poezia Pregătesc altă pânză nu îmbracă pelerina capriciului edenic, poate chiar desuet, fiind aici un mijloc de explorare a complexității spirituale. Celui care își trăiește viața sub imperiul luptei vanitoase, aducătoare de moarte, femeia îi înfățișează o iubire pe tiparul urmărit de acesta: „sunt iubita ta dar nu pot veni singură la întâlnire/ îmi scot cimitirele la plimbare/ las acasă doar soclurile limba vorbită de ele e scoasă/ demult din uz” (...) „nu pot fi tabloul încartiruit în rama războaielor tale” (...) „forturi mestecă secunda canibală în care te-nchizi” (...) „sunt iubita ta/ aș fi putut fi steaua de mare”. Femeia este o siluetă carnală vagă, fugară, născută din bărbat și întoarsă în el pentru a-l naște, dar nu înainte de a fi parcurs periplul perpetuu al vieții, acel șablon de la care se impune repaus, așa cum vedem în poezia Jurnal de toamnă târzie și de Evă repatriată.

Viața și moartea, două teme frecvente în poezia Gerrei Orivera, cunosc momente de contopire în punctul care devine infinit, așa cum strălucit este redat în versurile: „dumnezeu se ridică din pulsația inimii/ galaxiile picură din cearșafurile dragostei”. Viața și moartea ajung chiar să fie una și aceeași, iar perspectiva asupra fiecăreia dintre ele ține doar de conduita morală, spirituală a omului. De aceea am fi în eroare să credem că moartea este acceptată cu detașare de către cugetătoare, primită ca un sfârșit, când ea este o prelungire a vieții într-o dimensiune astrală, o metamorfozare a trupului-patimă în trup-lumină. Iată de ce viața și moartea cunosc aici maxima intensitate a simțămintelor puse pe ritmuri de „Foxtrot cu Dumnezeu”.

În concluzie, poeziile Gerrei Orivera sunt de o factură îndrăzneață, matură și complexă, ele constituindu-se în principii-forță ce definesc spiritul de neclintit al omului înnobilat de experiențele trăite. Se poate spune, în oarecare măsură, că avem în fața noastră și o poezie de revoltă, dat fiind tonul versurilor, exigența cu care sunt privite și cântărite aspectele vieții omenești. Universul în viziunea autoarei, așa cum ne este redat cu generozitate, are forma unui cub cu toate fețele la vedere și, chiar dacă ne raportăm la planuri ori suprafețe plane, nu putem să nu distingem a patra dimensiune, aici nemaifiind timpul, ci infinitul. Poeta nu construiește și nu impune axiome, ci redă în versuri epifania transuniversală la care a fost martor de aici, de pe pământ. Acolo unde totul tinde către o stare cu energie minimă și dezordine maximă, Gerra Orivera vede o reconfigurare a ordinii. Astfel, invitația la Foxtrot cu Dumnezeu pe ritmul muzicii astrale oferă un prilej de sărbătoare universală, aceea care încununează triumful luminii. Lectura acestui volum de poezii este când amețitoare ca o cursă de montagne-russe, când ușor repausată pe un colț de stea pentru a continua aceeași călătorie către destinația finală: spiritul-lumină, scânteia stelară din care ne-am născut.

Paul Rotaru,

16 august 2014

În speranța că am adus o lumină cât de cât lămuritoare asupra adultescentului nostru, îl vom invita pe cititor să cunoască și latura întunecată a personalității acestuia, latură de care el era mai mult sau mai puțin conștient. Sirius – cum obișnuia să se prezinte printr-un straniu exercițiu de empatie – dezvoltase o viață dublă pe fondul introversiei și al sentimentului de neacceptare în mediul imediat. Firește, toți avem multiplă personalitate ce se manifestă în funcție de locurile și situațiile în care ne regăsim, iar acest lucru este natural. Tulburarea lui consta, însă, în faptul că una dintre cele două personalități ale sale își construise o lume virtuală în care ducea o viață atât de bogată, încât lumea cea reală ajunsese a fi asimilată, treptat, celeilalte, iar Sirius se văzu pus în imposibilitatea de a mai discerne granița dintre ele.
Dacă, la început, preferase lumea virtuală pentru că era așa cum și-o dorea, mai târziu psihicul ripostase spre a stabili un echilibru, de unde au izvorât numeroase confuzii, iar personalitățile s-au ignorat una pe cealaltă până într-atât încât se distingeau ca indivizi total diferiți, cu vieți distincte străine între ele, fiecare cu propria vigoare și periculozitate. Autonomiile dezvoltate de aceste personalități intrau adesea în conflict pentru că una era copilul înzestrat cu valențe, însă pesimist, iar cealaltă era adultul încrezător, însă neîndemânatic, lipsit de potențial practic. Și, precum frații siamezi care împărtășesc același comportament deși au creiere diferite, copilul și adultul se toleraseră o vreme în pielea aceluiași individ, până când scepticul puternic îl provocase pe idealistul slab, desigur, pe fondul unei crize declanșate pe la optsprezece ani, la puțină vreme după experiența cu fatidicul cenaclu literar.
Proaspăt admis la facultate într-un oraș în care era ferm convins că venea pentru prima dată, izbutise printr-o cunoștință să-și găsească de lucru la redacția unui ziar local și, cu leafa modestă pe care o primea de acolo, își putu asigura căminul și cantina. Mare lucru nu i se cerea: să ajute la treburi mărunte precum curățenie, manipulare de materiale care soseau ori plecau și, câteodată, sarcini de curierat. Având tipografie proprie, redacția edita când și când cărți ale unor autori locali, însă cele mai mari venituri și le realiza prin cotidianul plin cu articole de scandal, căci, după cum stăteau lucrurile în societatea noastră, cam asta era marea cerere pe piață. De aceea, când primea la birou vreun contract de editare a unei cărți, redactorul-șef, care era și patronul tipografiei, răsufla nemulțumit pe nas, căci numărul de exemplare era, de obicei, mic, solicita modificarea unei linii de tipar, iar asta însemna un număr redus de ziare și câțiva potențiali noi abonați ajunși clienți ai altei publicații. Pe acestea încă nu le știa Sirius, care, după câteva luni de când își făcea treaba ireproșabil și săritor la orice solicitare, se gândi să discute cu editorul despre eventualitatea tipăririi unui volum de versuri.
Nu putea spune că a intrat în grațiile șefului său – căci așa sunt șefii: oricât de mult te-ai speti cu munca, ei nu te văd decât atunci când te oprești să răsufli –, dar nici nu își crease prilejul de a primi bobârnace. Singura hibă pe care i-o descoperise până atunci era tremuratul mâinii în ziua de salariu, căci șeful, având alte ambiții decât redactorii clasici, reușea să îi facă pe angajați să se simtă ca și cum ar fi plătiți degeaba. Dar toată lumea zicea bine-merci că șeful le trasa câteva sarcini dimineața, iar în restul zilei nu stătea pe capul nimănui. Avea el acea formulă: rog ca cineva să... cu care își atrase ironii tacite, așa cum se întâmplă deseori acolo unde un incult practic are în subordine oameni care îl depășesc prin erudiție.
Astfel, încrezător și cu visul de mărire înaintea ochilor – căci, în ultimul an de liceu, profesoara de limba română îl îndemnase să publice –, Sirius prinse un moment liber și îndrăzni să bată la ușa biroului șefului. Fu invitat înăuntru și rămase în picioare câteva clipe care îl stingheriră, căci șeful era prins în calcule privind procentele după modificarea TVA. Când aproape se răzgândi asupra scopului său, Sirius își văzu șeful ridicând cu ușurare ochii din hârțoage și spuse:
—Dacă nu este momentul, pot reveni mai târziu.
—Te rog, dacă tot ai urcat până aici! zise șeful cu o vagă iritare.
După ce Sirius explică motivul venirii sale, ochii șefului căzură puțin într-o aducere aminte, căci au mai fost pe la el angajați de-ai lui care au crezut că acest birou e ca sânul lui Avraam, apoi o grimasă obosită i se instală într-un colț al gurii, trădând plictiseală și neîncredere.
—Cum ai de gând să plătești?
—Îmi puteți reține din leafă până la concurența sumei necesare.
—Nț! Așa nu merge. (Sirius începu a sorbi ușor din elixirul dezamăgirii.) Banul trebuie să ruleze odată ce marfa este pusă în lucru, altfel se devalorizează. Pentru binele tău, găsește o metodă de plată care să ne convină deopotrivă, altfel nu văd cum pot să te ajut. (Nemernic care jupoi pielea de pe om! se surprinse gândind, plin de ură, Sirius.) Dar, dacă ai materialul la tine, lasă-mi-l să mă uit peste el și poate mă gândesc la vreo soluție.
Sirius abandonase deja ideea editării, dar făcu întocmai cum i se ceru și părăsi dezumflat biroul. A doua zi, dând cu ochii de șef, așteptă de la acesta o părere, însă omul trecu pe lângă el salutând absent. Desigur, are prioritățile lui și se cuvine să-i acord un răgaz – gândi Sirius. Trecu o săptămână, apoi încă una, cu același rezultat. Își aminti că aceeași profesoară care îi recomandase să publice i s-a adresat cam după o lună de la primirea caietului cu versuri, aceeași profesoară care, în primul an de liceu, citindu-i un eseu pe tema fericirii și a hedonismului, îl sfătuise să urmeze facultatea de jurnalism. Uite cum se legau lucrurile după atâta vreme: nu s-a înscris la jurnalism, dar lucra la o redacție și întrevedea posibilitatea publicării. Însă au trecut mai bine de două luni de când Sirius aștepta întrevederea cu șeful său, așa încât sămânța gândurilor negre încolțise și deja începu a da rod. Sirius își dădea seama că șeful nici măcar nu se sinchisise a-i citi poeziile, altminteri i s-ar fi părut logic să-și abordeze subalternul într-o manieră care să-i arate că i-a fost descoperită natura nevăzută, aceea frumoasă prin superioritatea ideilor și intensitatea simțului.
Dar ce știa acest visător despre lumea pe care uneori se temea să o descopere așa cum era, cu frumosul și grotescul ei? Se hotărî a-i cere șefului caietul înapoi, iar pentru asta plămădi o gogoașă pe care numai un naiv ca el putea să o creadă eficientă. Parcă îl auzea pe bișnițarul hrăpăreț spunându-i: Dar ce credeai, tinere, că voi veni la tine cu osanale să-ți spun ce mare talent posezi? Nu știi tu că visătorii sunt condamnați la sărăcie veșnică? Uite că nu se înghesuie lumea să te citească! Pune mâna și fă bani, dacă vrei să ajungi cineva și toți să te respecte!
Într-o dimineață de aprilie, moinoasă și rece încât nu scoteai nici câinii din casă, șeful trimise vorbă către Sirius să urce la el în birou – în coteț, cum obișnuiau să spună angajații. De cum intră, i se spuse că azi va merge cu Geta, vestita vampă care își făcuse renumele de Geta Ziarista mai mult pentru talentele ei libertine decât pentru reportajele care consacrau acel cotidian. Înainte de a ieși, Sirius îndrăzni să întrebe dacă își poate recupera caietul cu versuri, întrucât – chipurile! – îi trebuia la o serată literară studențească.
—Desigur! spuse șeful indicând caietul ce părea să se afle în același colț al biroului în care îl lăsase, de data asta acoperit de câteva hârtii. Și, dacă te interesează opinia mea (Nici nu ți-am cerut-o, boule! gândi Sirius cu aceeași furie neîmpăcată), îți sugerez să fii mai obiectiv. Trăim vremuri imprevizibile, viața și ritmurile ei i-au îndepărtat pe mulți de lectură și cu atât mai greu digerabile vor fi niște versuri în care autorul își vaită propriile drame. (Ia te uită! ripostă Sirius cu dispreț. Te pomenești că deplângi soarta ingrată a literaturii doar pentru că nu reușești să vinzi!) Cititorii vor să zâmbească, nu să se crispeze la suferința altora, căci nu interesează pe nimeni să știe ce simte un necunoscut. (Așa, scapă de constipația de idei, fariseule!) Tu ai potențial, de aceea îți recomand să frecventezi niște cercuri literare. (Minunat! O recomandare mai avizată ca asta nici că era posibilă! Ce generos din partea ta!) Vezi cam ce se scrie, fă-ți relații, înoată o vreme cu rechinii și apoi mai gândește-te. (Oh! Sunt numai ochi și urechi! Continuă, nătărăule!) După ce ai intrat în circuit, lucrurile vor sta altfel. De exemplu, încearcă să scrii pamflete; fă compromisul ăsta și vei avea succesul garantat. Mai târziu, vei putea publica lucrările la care ții atât de mult și, chiar dacă nu se promit comerciale, ele se vor vinde ca pâinea caldă. (Genial! Cum de nu m-am gândit la asta?! Sfatul unui bandit este providențial!)
Cititorii vor înțelege cadrul în care un mercantil vorace și limitat în aria sa estetică se lansează în acele emanații pretențioase cu iz omniscient, iar pentru asta nu trebuie decât să și-l imagineze pe redactor la sfârșit de zi, când, după contabilizări repetate ale bilanțului obișnuit, mulțumit de cifre și încântat că inspirația i-a mai dictat o stratagemă evazionistă în raport cu obligațiile ce-i revin asupra impozitului, se lasă comod în propriul scaun, ține un pahar de coniac într-o mână și un trabuc în cealaltă și, părând a reflecta în tăcere la esența pietrei filosofale, se simte binecuvântat, frumos și interesant. Cu același interes teatral și de o bonomie străduită, apucă într-un gest delicat caietul cu versuri și, arborând seriozitatea autosuficientă care consacră astfel de indivizi, trece fugar cu ochii peste câteva pagini, își face o idee despre conținutul pe care nu îl înțelege și conchide absurdități ilare ale căror inepții ne revoltă până acolo unde stupefacția personală se confundă cu ridicolul.
Sirius nu mai spera de mult la impresii și ovații inflamate până la explozie, dar o recomandare atât de fățișă îi întrecuse orice surpriză. Mai mult uimit decât jignit de cuvintele bișnițarului, salută în silă și își văzu de treabă. La parter îl aștepta Geta, care dădu o ceașcă de cafea peste cap, supse două fumuri din țigara ajunsă la carton și spuse pe un ton apăsat, gutural:
—Ia geanta aia și hai cu mine!
Apoi Geta sări la volanul unui Matiz ca vai de el, porni motorul și strigă:
—Urcă în dreapta, nu sta cu alea în mână!
După vreo cinci minute de mers în care Sirius era pierdut cu gândul la cele spuse de șef, Geta, dornică de conversație, sparse gheața cu un hm! frenetic și spuse:
—Când ai urcat la boss, nu aveai caietul ăla. Ce-i cu el?
—Nimic important. Îl uitasem mai demult la el pe birou.
Geta zâmbi ca și cum înțelesese mai mult decât i se spunea, apoi zise:
—Nu ești primul scriitor care pleacă dezamăgit din cotețul lui. Unii au ajuns până la a-și arde manuscrisele. Dar nu ar fi rău să ai în vedere ce ți-a recomandat. Boss-ul e băiat bun și uneori are dreptate în ce privește gustul pieței. Pe vremuri, a fost și el un simplu rahat cu ochi ca noi, la un ziar de propagandă, iar, după 1990, ziarul acela a devenit cel de azi, cu patronul pe care îl știi.
—Să-i urăm succes, atunci!
—Te superi degeaba pe el. Crezi că, dacă era așa mârlan cum pare, nu putea să-ți tipărească vreo sută de exemplare și tu să-i rămâi dator vândut? Ce făceai cu toate volumele acelea? Dădeai o parte la prieteni, poate unor profesori și atât. Dar, vezi tu, nu e suficient să publici ceva ca să fii cineva. El știe ce se citește, chiar dacă este un incult; în douăzeci de ani de editură, a văzut cum se transformă gustul și interesele publicului, iar tu ești mult prea mic ca să faci față acestor murdare exigențe.
Deși nu-i picau prea ușor aceste cuvinte, Sirius le dădea dreptate, chiar dacă în sine își spunea că fiecare cuc la ora lui cântă. Primise mii de recomandări de când a început să scrie și niciuna nu a fost atât de caustică precum a șefului. În fond, el înțelegea prin preferința publicului o literatură cât mai lejeră și care să dea impresia că nu solicită timp cititorului. Poezia în vers clasic risca să obosească mai mult decât cea modernă, mai puțin pretențioasă și exonerată de orice fel de cenzuri, licențe și cutume. Rima te forțează cumva să recurgi la artificii, conținutul propriu-zis suferă ajustări solicitante și, astfel, creatorul este tentat să abstractizeze inutil pe marginea esențialului, în vreme ce poezia modernă nu a cunoscut aceste obstacole și chiar a izbutit să transmită prin tușe simple o varietate de idei... Gândindu-se la toate acestea, descoperise acum că era impulsiv și suspicios, dar nu bănuia cât rău aveau să-i facă aceste aspecte...
Văzându-l așa abătut, Geta spuse:
—Ai văzut o mulțime de concursuri televizate, în urma cărora câștigătorii desemnați de un juriu nu coincideau întotdeauna cu preferințele publicului. Pentru a se evita nemulțumirile, s-a trecut la votul popular, cel mai facil mod de a indica gustul audienței, iar asta a dus la schimbarea industriei televiziunii și a demarat o afacere care mulțumește pe toată lumea. De aceea, ar trebui să urmezi acest exemplu, să activezi în underground și să scrii nu pentru juriu, ci pentru public, căci publicul te va căuta, nicidecum o șleahtă de aroganți care cred că puterea lor stă în creioane și statistici măsluite. Scrie cum simți, dar scrie astfel încât cititorul să se regăsească în paginile tale, să nu se simtă un nimic în lumea asta pe care uneori riști să lași impresia că nu o cunoști. Preferi versul clasic? Foarte bine că poți scrie așa! Dacă altădată literatura era un moft rezervat păturii superpuse, acelora care își umpleau golurile existenței cu snobismul de a fi văzuți cu o carte în mână, acum aproape toți oamenii au acces la ea. Dincolo de orice prejudecată privind gusturile unor categorii de oameni, nu uita că ei citesc doar ceea ce le captează interesul. Au existat vremuri în care Biblia era interzisă celor de rând; dar iată că acum nu mai este si, totuși, cine îți garantează că toți o citesc? Nu-i așa că postmodernismul a lansat o mare provocare literaturii și artelor în general prin sincretismul și toleranța pe care le propune? Ei bine, consideră că asta poate fi șansa destinului tău literar. O poezie pe sufletul cititorului atrage lecturarea alteia și nu este nevoie sa te pervertești de dragul acestei mase a cărei sumă de indivizi va fi întotdeauna relativă. Ceea ce place azi poate să displacă mâine și nu doar o dată voi, scriitorii, ați avut aceeași rezervă față de operele voastre. Cred că asta a vrut să spună boss-ul, dar nu și-a ales bine cuvintele. Acum, hai să facem un pic de presă, că am ajuns la cuptorul nostru cu pâine!
Sirius nu mai asculta de mult perorația Getei, într-atât era de prins în jelirea propriilor neșanse, ci se supuse mecanic îndatoririlor ce-i reveneau, luând pe umăr geanta aceea de vreo douăsprezece kilograme. Mașina oprise în vecinătatea unui orfelinat. Sirius o luă orbește la pas înainte, dar fu oprit de Geta, care îl certă autoritară:
—Nu te înfige așa, căci sperii șoarecul care ține în gură porția noastră de caș. Pregătim de aici utilajul, pornim camera și intrăm ca furtuna peste ei.
—Ce fel de reportaj facem noi, mai exact?
—Unul de scandal, adormitule! Directorul acestui orfelinat își serbează aici ziua de naștere. O sursă din interior mi-a dat pontul: copiii sunt lăsați de izbeliște, în vreme ce personalul petrece cu alcool la serviciu.
—Și noi vânăm acum niște petrecăreți afumați?
—Uite cum stă treaba: secretarul Consiliului Județean și-a angajat aici o mulțime de rude, de la bucătar până la un așa-zis educator necalificat care îndeplinește sarcini de călău și pedepsește copiii obraznici prin mijloace greu de imaginat. Un copil a fost ținut 30 de secunde în lada frigorifică pornită. Acel copil a fugit din orfelinat în urmă cu trei luni, iar interesul personalului de a-l găsi a fost atât de eficient, încât micuțul a sfârșit asfixiat în catacombele vagabonzilor din București. Cine trebuie să răspundă pentru acest incident? Dracuʼ! Directorul Asistenței Sociale dă liniștit declarații de presă și cere țapi să-și lase capetele la tăiere, fără nicio remușcare pentru istoricul său pătat. Valurile din presă s-au mai calmat, iar ăștia petrec bine-merci, în timp ce mama mortului caută să...
—Și noi dăm buzna așa? interveni Sirius nerăbdător. Știu că peștele de la cap se împute, dar se curăță de la coadă. Ce vină au acești petrecăreți ca tu să-i implici în articolul tău și așa destul de compromis?
—Cred că trebuie să înveți cum se face presă în mileniul trei. Nu stabilizăm și nici nu desființăm sisteme care se clatină, ci atragem atenția societății să participe la demascarea impostorilor și consolidarea... Aha! Ți se par vorbe mari, domnule poet? Nu ai trăit suficient cât să scrii poezia pe care vor toți să o citească. O bibliografie intimidantă nu te face învățat dacă nu experimentezi ceea ce te face mai puțin șovăielnic. Dacă mergi mai departe pe calea asta, rămâi un copil speriat și indecis, care va eșua prin a consimți sclavagismul atât de des blamat în poezia ta.
—Destul! Hai să facem presă!
Autorul celor de față se vede obligat, în acest punct al narațiunii, să lămurească ezitarea adultescentului. Printre poeziile recitate de el colegilor de la redacție, Sirius s-a distins drept un partizan al fondului pur, niciodată înclinat spre artificii și mereu dispus a pleda cu abnegație pentru prezervarea acestui principiu. Departe de a se erija într-un Garibaldi al ideilor, trăda, totuși, o doză de fanatism în apărarea propriilor convingeri, doză care izvora din predispoziția lui la psihoze maniacale. De aici și nedumerirea ironică a Getei față de rezerva lui sceptică și exterminatoare, căci el își canaliza întreaga energie doar spre sistemul axiologic personal. Numai o decepție ca aceea trăită mai înainte în biroul șefului putea să destabilizeze asemenea hotărâri și să îl orienteze către preocupările celorlalți. Însă nimeni – nici chiar el – nu știa că, trecând prin clipe de depresie, adultescentul era cu totul altcineva decât îl știau colegii, ba chiar altul decât cel pe care ne-am încumetat să îl prezentăm în paginile dintâi ale romanului de față. Cu alte cuvinte, el nu mai era Sirius, ci metamorfoza în incipit a unui om nou, străin chiar și pentru sine, dacă nu cumva metamorfoza aceea era doar o stare aparentă ce anticipa eliberarea unui arhetip ascuns în rarele atitudini de războinic cu care fascina în mod inexplicabil pentru un tânăr naiv ca el. Așadar, dacă ezitarea lui era un semn de lașitate pentru Geta, noi ne vom propune să o privim ca pe un prilej de reconsiderare a dimensiunilor eului și identității lui.
Apropiindu-se de orfelinat, Sirius exclamă:
—Ciudat!
—Ce este ciudat?
—Clădirea asta îmi pare foarte cunoscută.
—Multe orfelinate au fost construite după unul și același proiect, de aceea este foarte posibil să fi văzut o clădire asemănătoare oriunde în altă parte.
Sirius nu mai spuse nimic. Însă informația oferită de Geta nu îi liniști uimirea, chiar dacă ea avea dreptate. Accepta posibilitatea să fi văzut așa ceva în vreo secvență fugară dintr-un film vechi ori să fi visat, ceea ce credea mai puțin, dar era ferm convins că în realitate nu a trecut pe lângă o astfel de construcție niciodată. Înzestrat cu o memorie eidetică de lungă durată, i-ar fi fost ușor să facă legătură cu concretul, dar această amintire îi venea dintr-o beznă inexplicabilă ca aceea care ne face să credem că un vis uitat și retrezit este amintirea unei vieți anterioare. Cu cât se apropiau de intrarea principală a orfelinatului, senzația stranie se intensifică, devenind mai mult decât un deja-vu, o certitudine, ca atunci când te culci prima dată într-o casă străină și, la deșteptare, experimentezi o ușoară confuzie până realizezi unde te afli. Sirius trăia acele senzații de după trezirea din somn.
Imediat ce intrară în holul imens, care lui Sirius îi era la fel de familiar ca și clădirea, el execută mecanic indicațiile Getei și, când aceasta intră ca o furtună în cancelarie să filmeze petrecerea necuviincioasă, el rămase în hol, urmărind decorurile ca pe niște lucruri pe care nu le mai văzuse de mult și acum le regăsea în străfundurile memoriei latente. În dreapta acestui hol se afla un glasvand care dădea spre un coridor cu multe uși de o parte și de cealaltă. Cu cât descoperea mai multe detalii, cu atât sporea certitudinea lui că a mai fost aici – și nu doar în trecere, ci în repetate rânduri, dacă nu cumva a zăbovit vreme îndelungată.
Se gândi să-și sune mama pentru a-i cere lămuriri, dar era certat cu ea de vreo câteva zile – și ce ar fi însemnat tocmai acum pentru biata femeie să o întrebe dacă el a fost adoptat dintr-o casă de copii sau dacă ea l-ar fi lăsat pentru o vreme acolo în primii lui ani de viață? Se poate să fi fost lăsat la o creșă de zi, cum procedau mamele care lucrau program lung și nu aveau cu cine să lase copiii în îngrijire. De altfel, mama lui a dat mereu impresia că ascunde un trecut misterios, că este o străină într-un oraș fără nici o altă rudă decât fiul ei, iar asta îi dădea lui o iritare ce sporea odată cu convingerea că a mai fost aici. Nu ar fi știut să spună ce se află dincolo de pereți și uși, însă își amintea lesne fiecare detaliu de care dădea cu ochii și, dacă ar fi depus eforturi mai mari, simțea că putea asocia acele decoruri cu cadrul unor întâmplări. Și, dacă într-adevăr îi reveneau amintiri suprimate mult în trecut, era posibil ca toate detaliile să fi rămas neschimbate după atâția ani? Dar, cu cât se apropia de orice nou obiectiv, în memoria lui totul era invers, se îndepărta, ca și cum toate aceste amintiri îi reveneau dintr-o ultimă vizită a locului de la care își luase, poate, adio.
Tărăboiul iscat de Geta în rândul petrecăreților abțiguiți atrase curiozitatea câtorva copii care se apropiară dinspre coridor, dar care rămaseră dincolo de glasvand. Sirius recunoscu acel tip de figuri ale orfanilor instituționalizați: fețe blege și tâmpe în aerul lor de o sălbăticie medievală, ochi bolnavi, triști și cu lumini stinse, așa cum arată orice copil maltratat despre care știi că va deveni o brută. Acele linii grosolane trasate între nasuri și bărbii, dar care în cele mai indulgente aprecieri se cheamă zâmbete, erau simple rânjete grotești ce trădau dinți strâmbi, murdari și stricați, așa cum vedem la orice bestie care se numește om doar pentru că știe să-și verbalizeze foamea. Terifiat de această vedenie, Sirius se luă după Geta, care acum urca la etajul întâi însoțită de directorul orfelinatului. Geta reuși să îl pună în impas pe acest domn, asigurându-l că venise pentru un interviu pe care el, probabil, uitase că l-a programat pentru azi.
Ajuns pe casa scării dintre etajele unu și doi, Sirius păru că revede pereții aceia vopsiți în albastru deschis; cândva, pe acești pereți, își amintea el, erau prinse scânduri în poziții neregulate, din care ieșeau vârfuri de piroane ruginite și strâmbe, iar scările erau înțesate de rotocoale din sârmă ghimpată. Parcă retrăia spaima de altădată, dintr-un timp dincolo de logică, ca într-un coșmar în care alerga printre sârme și țepi metalici, pe aceste trepte din beton cândva deteriorate, când fugea îngrozit de un nene agresiv care brutaliza pe oricine și din orice motiv. Acest gând era mult prea complex pentru a fi doar un deja-vu, căci imaginile erau însoțite de senzații clare; nici un vis premonitoriu nu putea fi, deoarece nu s-au demonstrat premonițiile exacte, fidele unui cadru natural real, cu oameni și locuri. Judecând după vestimentația omului agresiv, își spunea că, în acele clipe, mai mult ca sigur i s-au trezit amintiri refulate, amintiri dintr-o vârstă mai fragedă decât aceea la care își amintea că făcea la oliță, vârstă pentru care amenințări violente, spaima extremă și fuga disperată erau prea mult, prea peste puterea de a discerne pentru a nu fi îngropate definitiv în beznele uitării. Să fi fost oare amintiri induse? Dar cum, prin ce mijloace? Dacă omul acela a trăit prin 1950, cum trădau hainele sale, cum era posibil ca Sirius să și-l amintească în oricare ipostază, când și la 1983, anul nașterii lui, ar fi fost prea bătrân pentru vigoarea aceea? Nu rezistă și își sună mama, pe care o întrebă cu un ton precipitat și anxios:
—Ai lucrat vreodată la orfelinat, poate când erai însărcinată cu mine?
—Dumnezeule! Dar ce ți-a venit să mă întrebi una ca asta?
—Poate altcineva din familie, ori vreun bunic, o rudă oarecare a lucrat sau chiar a fost internat în casa de copii? Unele experiențe pot fi atât de puternice, încât devin amintiri ereditare.
Femeia, cunoscând hipersensibilitatea emoțională a fiului ei, respiră ca și cum ar fi înțeles despre ce era vorba și întrebă:
—Iar ai citit vreo carte sfâșietoare?
Sirius nu mai apucă să răspundă, căci întâlni privirea iritată a Getei, care îi reproșa neatenția și îl îndemna să nu uite pentru ce a venit aici. Dar el nu dădu importanță toanelor colegei sale si, scotocind adânc printre cele mai îndepărtate amintiri, fără a găsi ceva edificator între ele, socoti că aceea era amintirea unei povești ori a unei scene dintr-un film care, în fragedă copilărie, l-a impresionat zguduitor și a fost imediat uitată, așa cum uită copiii un coșmar când sorb un pahar cu apă. Nemulțumindu-se, totuși, cu rezoluții și decizii gratuite, expeditive, își spuse că nu poate ignora certitudinile avute, pe rând, de la intrarea în orfelinat până la momentul dintre cele două etaje. În același timp, un glas care i se părea straniu de cunoscut se auzi din dreapta:
—Rocker, te-ai întors, în sfârșit?
Sirius văzu lângă el un băiat de vreo treisprezece ani, chel și costeliv, cu fața osoasă pe care se vedeau pete de sânge coagulat.
—M-au bătut degeaba, Rocker! reluă băiatul pe un ton categoric și reprobator. Nu știu ce au avut cu mine.
Privind neclintit figura lovită a puștiului, Sirius păru că recunoaște un vechi tovarăș de suferință alături de care cândva a vrut să fugă din orfelinat, pe când abia intrară la școală, din pricina zilelor grele de acolo: mese frugale datorate orfelinilor mai mari care le luau mâncarea din față, educația prin mijloace coercitive exercitată de către pedagogi călăi, somn chinuit și adesea întrerupt de spaimă în paturi metalice cu lenjerie fetidă, toate derulându-se pe o scurtă perioadă de timp înainte și după care se lăsa întunericul. Știa că o poveste ca aceea care motivase articolul Getei la începutul zilei putea să îl miște într-atât de profund încât, identificând-se cu oamenii în suferință, avea halucinațiile patimilor celorlalți, asemenea unui pios fervent care experimentează stigmata. Nu o singură dată i s-a întâmplat ca, la citirea unui scenariu înfiorător, precum uciderea calului în evocarea lui Dostoievski, să își piardă cunoștința și să aibă groaznice coșmaruri din care își revenea trăind senzații de greață și dureri de cap. De data asta, un prezent ocultat prin cine știe ce împrejurări se contura aievea în fața lui, devenind veriga lipsă a unui lanț logic de evenimente. Sirius făcu eforturi considerabile să întrebe:
—Augustin?
Puștiul rânji sinistru, cu acea paloare pe chip ce îi dădea un aspect cadaveric, apoi spuse:
—M-au bătut degeaba. Ce au avut cu fratele Augustin? Spune, Rocker!
De unde îl cunoștea el pe acest băiat pe care îl vedea pentru prima dată? Și de ce băiatul i se adresa cu acel sobrichet atât de simpatic și familiar lui? Tot atunci, din biroul directorului ieși Geta care, văzând că Sirius dialoga cu acel puști bolnav și murdar, cu picioarele desculțe, întrebă:
—Ai aflat ceva nou? Hai, că împărțim pontul.
În loc de răspuns, Sirius desființă în sinea lui posibilitatea halucinației si, având asigurarea că și Geta îl văzuse pe băiat, fu mai tare cuprins de neliniști, conturându-și o mulțime de perspective asupra existenței sale, de la cele mai ridicole până la cele mai plauzibile. Puștiul Augustin deschise ușa să plece, moment în care Sirius se oglindi în sticla fumurie a acesteia și, în loc să-și vadă chipul obișnuit, se recunoscu drept un puber cu trăsăturile grotești ca ale orfelinilor de jos, aceia care îl îngroziseră la intrare, speriat și cu ochii obosiți și plânși, cu părul răvășit și o ureche zgâriată rău ce îi sângera, și gâfâind ca în urma unei încăierări. În clipa aceea își pierdu cunoștința și leșină, iar ultimul lucru pe care îl văzu din propria cădere fu pantoful sport al Getei care, având prezență de spirit, făcu iute un pas către el și, astfel, Sirius dădu cu fruntea de vârful moale al pantofului fără a se izbi cu capul de pardoseala din beton. Geta strigă după ajutor și, lăsându-și colegul în grija directorului, fugi în urma puștiului de mai înainte. Probă ușile care i se iveau în cale, dar toate dădeau spre camere în renovare, fără țipenie de om. Unde putea să fi dispărut băiatul ăla? Reluă camerele la control, însă cu același rezultat. Mai mult furioasă decât dezamăgită, auzea semnalele unei ambulanțe apropiindu-se de orfelinat.

Deseori adus la decepții profunde, obișnuia să petreacă ceasuri întregi imaginându-și cele mai cumplite blesteme și chinuri, asemenea unui maniaco-depresiv care în orice durere vede o cale de izbăvire a propriei drame, culminând cu moartea ca formă de răzvrătire împotriva existenței sale nefericite. Nu și-a prețuit niciodată viața – și nu pentru că pusese pe cineva mai presus de el, ci pentru că nu își cultivase stima de sine –, dar nici nu se arunca în brațele morții din te miri ce, așa cum se azvârlise în situații pe care acum le regreta inutil. Se hrănea cu indiferența față de aproape orice, de sine mai ales, deși știa că în spatele acestei apatii străduite nu făcea decât să blameze lumea, punând pe seama ei ignoranța și superficialitatea drept cauze ale introversiei lui pesimiste. Tot ce alții numeau normalitate pentru el era derizoriu și abject, însă tocmai dinspre acolo visa el să i se apropie corabia paradisului guvernată de acel demiurg capabil să îi rezolve toate problemele, să îi înțeleagă și accepte cele mai tenebroase gânduri, să îi soluționeze neliniștile prin mașinațiuni facile, gratuite și, astfel, să îi alunge ca prin magie pământeasca neîmplinire.

Deși trăia o permanentă presimțire că, odată, va realiza ceva măreț în serviciul umanității, în același timp era convins până la boală de fatalitatea propriului destin. De aceea putea fi surprins într-un straniu amestec de stări, trecând rapid de la exuberanța molipsitoare la cea mai întunecată tristețe, vecină cu convalescența. Acum era volubil, elogiind splendorile vieții cu elocința unui poet medieval, iar imediat în clipa următoare se afunda în lacrimi de compătimire și, după ce contabiliza scrupulos orânduirile nefaste ale omenirii, se închidea în sine cu o îndărătnicie din care era greu de scos pentru multă vreme. Natura lui stranie putea să fascineze ori o femeie naivă, care nu bănuiește complicațiile din sufletul său zbuciumat, ori o copilă al cărei magnetism îi hărăzise a fi ca Wendy lângă Peter-Pan. Ca și cum nu era destul de complicat el pentru sine, viața în prezența lui constituia împărtășirea celor mai nefirești suplicii. Căci ideea morții care îl fascina pe Peter-Pan izbutea să se strecoare în sufletul lui Wendy asemenea nopții în tărâmul care nu a cunoscut ce este întunericul până atunci.

Un prieten, care îl stima pentru cugetul său și mai ales pentru cum putea să întrețină atmosfera plăcută în dialoguri complexe, i-a reprodus, de nenumărate ori, acel clișeu potrivit căruia, dacă soarta lui ar fi fost una mai fericită, lumea ar fi fost azi mai săracă în poezie. Acest prieten de pahar, el însuși nutrind convingeri sterile doar pentru că erau formulate de alții, reușise cumva să îi strecoare în minte ideea că el ar putea fi reîncarnarea unui mare gânditor, poet ori filosof; lucru care se petrecuse lesne, dată fiind fantezia lui îndrăzneață ce atingea cele mai înalte culmi și cele mai îndepărtate limite pe care le poate imagina un spirit vegetând în visare. Însă acest prieten de-a dreptul semidoct și chiar incult nu bănuia că pe adultescent, uneori, îl dezgustau propriile creații poetice, pe care le califica drept simple elucubrații formulate în manieră vetustă, demagogii cu un pronunțat caracter patriotard, ori frustrări refulate în versuri susceptibile de aplombul fățarnicului mereu nemulțumit de viața sa, care a găsit în poezie un alt mijloc de a-și plânge de milă. Într-o zi a vrut să declare că scrie poezie de dragoste numai când se simte nefericit alături de femeia care îi pozează drept muză, dar amicul său, parcă intuind adevărul zdrobitor ce avea să i se releve, a retezat discuția, revenind la veșnicii lui idoli precum Milarepa și la subiecte din filmele siropoase pe care le gusta cu nesaț în repetate rânduri. Cumva, nefericirea lui izvora din suspiciunile agresive ale muzei potrivit cărora prietenii lui, sub pretextul convingerii că i-ar deschide ochii asupra intențiilor meschine ale femeilor, caută să îl îndepărteze în mod iresponsabil și fără discernământ de viața lui de cuplu, aducându-l la o solidaritate a singurătății. Dar nici adultescentul nu se mustra pentru flerul cu care își atrăgea cele mai triste companii: alcoolici cu căsnicii ratate care nu au învățat nimic din propriile divorțuri, misogini isterici care frizau un arsenal de aluzii homosexuale, adultescenți ca el care, în ciuda erudiției lor, nu manifestau nici inteligență, nici spontaneitate practică. Ba mai mult, la fel de straniu în personalitatea lui, oamenii practici reprezentau pentru el o amenințare și pe toți îi suspecta de dorința de a-i invada micul colț de lume în scopul de a-i uzurpa chiar și mizeria. Adică, privea oamenii, în general, cu ostililitatea celor care cred că ceilalți întră în viața lor pentru a le-o da peste cap.

Dezvoltase o pasiune aproape morbidă pentru romanul „Crimă și pedeapsă” și, chiar dacă îl mustra aspru pe Raskolnikov pentru că se autodenunțase, totodată se identifica în viziunea acestuia asupra vieții și umanității. Dar eșua asimilându-se total principiului acela construit în pripă că numai oamenii cu potențial superior au dreptul să ucidă; adică, să se abată de la normalitatea aparentă pentru a schimba cursul nefast al vieții mizerabile prin idei mobilizatoare ce însoțesc fapte la fel de mari în ciuda dificultății lor. Însă el scăpa din vedere un aspect esențial al umanității și, anume, acela că numai timpul ne distribuie libertatea asupra propriilor existențe, că mizeria și fericirea își măsoară inerențele pe scara hazardului, că unii oameni, deși trec umili prin viață cu riscul de a fi striviți, se simt mai comozi așa, iar ritmul cu care ideile se modifică de la o epocă la alta cunoaște ascendențe la fel de relative ca și cel cu care oamenii revin la obiceiuri aparent desființate. Mai apoi, „Decameronul” îi măguli scandaloasele prejudecăți pe care și le construise privind ipocrizia clerului față cu lumea naivă și care nu făceau decât să îi alimenteze ateismul fundamentat pe modelul deductiv-științific, cum îi plăcea să spună. Nu prea se împăca el cu gândul că Giovanni Boccaccio a scris aceste povestiri medievale într-o vreme în care Inchiziția își exercita autoritatea bolnavă în plină manifestare fără să se fi atins cu un deget de autor, ci l-a ignorat în vreme ce acesta avea căi deschise pe la curțile domnești. Dar a înțeles că Biserica era interesată de gloata numeroasă și analfabetă mai mult decât de acele cercuri restrânse de familii bogate cu acces la educație și, implicit, la astfel de cărți. Despre romanul „Mizerabilii” obișnuia cândva să creadă că a reușit să îi schimbe viața și chiar să i-o salveze, dar, apoi, eșuase irezistibil pe calea cercetării unei vieți mistificate a lui Victor Hugo, exercițiu care debutase într-un roman de senzație apărut în primii ani ai mileniului al III-lea. Iar despre Biblie spunea că, pe lângă bagajul copios de istorie veche pe care îl pune la dispoziție, această carte poate fi un veritabil manual de conspirație și manipulare dacă ajunge pe mâini nepotrivite.

Dar ce era de remarcat la cărțile pe care le citea – și asta o știa numai el – era faptul că subiectele prezentau autenticitatea potrivit cărora autorii nu se înșelau niciodată, ca și cum el, însuși adultescentul, ar fi fost acolo, indiferent de indicele temporal al existenței omenirii. Cu alte cuvinte, părea că își reamintește evenimente la care a fost martor înainte ca acestea să fie imortalizate în scris. Ajungea chiar să se identifice cu personaje precum furtunosul Raskolnikov prin fascinația gândului de a face un act zguduitor pentru teoria ideilor, în vreme ce alte cărți îi aminteau că a fost prietenul lui Marius Pontmercy, confidentul Lucreziei Borgia, avatarul lui Julien Sorel, ori martor al absolvirii Magdalenei din Evanghelia lui Luca. Toate acestea se datorau forței cu care îl atrăgeau faptele evocate de autori ca și cum ar fi fost știute dintotdeauna, iar lecturile nu făceau decât să le limpezească prin ridicarea lor din subconștient. Sigur, am putea crede că intrarea în universalitate a unor astfel de cărți a facilitat cunoașterea subiectelor acestora fără ca mulți dintre noi să le fi citit vreodată, lucru cu care adultescentul era total de acord. Însă personalitatea lui, pe cât de statică în afară, pe atât de activă era în forul său interior și numai el știa cât a cuprins propriul lui spirit, nemairămânându-i acum decât să descopere unde și-a început călătoria și încotro avea să culmineze. Mai exact, credea că spirite rătăcitoare prin eter s-au întregit în firea lui ca atrase de un profund dor al originii și că doar puțin a mai rămas pentru desăvârșirea acestei mistuiri în absolut: viața lui, suspendând între două infinituri și întărind unicul liant dintre ele, luând aparența nașterii și a morții pentru purificarea unei ultime patimi înaintea veșniciei. De multe ori, în intimitate, și-a atras numeroase ridiculizări asupră-și din pricina îndrăznelii pretențioase a acestei gândiri, dar tot el își recunoștea faptul că asemenea posibilități sunt admisibile tocmai prin ineditul lor, căci gândul, fiind rezultatul unei conexiuni electrice într-o zonă neprevăzută, are și origine, și țintă. Deseori lăsa această preocupare în expectativă, nădăjduind că diversificarea propriei culturi prin lectură și reflectare va discerne cu mai mare forță realul de fantastic, admițând, totuși, că unele iluzii pot fi străfulgerări ale naturii complexe rezultate din comuniunea unor firi ascunse.

O experiență la fel de misterioasă îl lega de scrierile sale, dându-i senzația că acestea erau prologuri ale unor realități ce urmau a se construi, oricât de absurde puteau a se prezenta unele ficțiuni din cele mai obscure nuvele sau poeme ale sale. Aproape se suspecta de capacități vizionare, numai că enunțurile trebuia așezate într-o anumită cronologie pentru a da coerență interpretărilor și cursivitate evenimentelor ulterioare. De pildă, pe la paisprezece ani, după ce primi asigurarea iubitei că relația lor a luat sfârșit, s-a așezat la masa de scris, voind să dedice infidelei o colosală diatribă usturătoare, însă, în locul tirului de reproșuri planificat, s-a ales cu o dulcegărie de odă intitulată „Bine ai venit, iubito!” și, iritat de rezultatul său, sfâșie în bucăți hârtia cu versuri, hotărând să nu mai scrie nimic cu gândul la ea. Peste câteva ore, când el se întreba de ce, totuși, scrisese acele versuri în loc de pamflet, infidela se arătă în fața lui parcă mai îndrăgostită ca înainte, iar el, privindu-i chipul de o frumusețe tulburătoare, i-a urat bun venit. Cât au stat împreună în restul zilei, el fu pierdut cu gândul la poezia care acum călătorea sfâșiată, dusă prin lume de vânt. Atunci se gândise că ar trebui să fie mai optimist când scrie, pentru a-și induce astfel energia pozitivă care să atragă urmările dorite de la viață, așa cum numai puterea gândului și cea a voinței o pot face uneori.

Altădată, prezentându-se la un cenaclu literar din cadrul unui liceu de prestigiu din oraș, deși avu câteva emoții până a-i veni rândul să citească, fu atât de convins de propria valoare artistică, încât suportă foarte greu asocierile pe care ceilalți le sesizaseră între poezia lui și cea a lui Lamartine, pe care el singur recunoștea că nu îl citise. În mintea lui, acești comentatori, pe lângă a se dovedi niște amatori obraznici care ucideau muguri de poet, își preschimbau trăsăturile în leviatani, pantagruele și monștri htonieni dornici să devoreze carnea de pe om. Pentru că în poezia lui adorata era alintată cu numele de Copilă, o domnișoară care privea totul de la înălțimea suficienței de sine spuse că a avut impresia unei poezii eminesciene, ca și cum copila era un monopol al marelui poet, iar adultescentul putea citi clar în ochii acesteia că îl suspecta de pedofilie. Organizatorul cenaclului, părând a tempera afluxul de tăișuri al domnișoarei, spuse pe un ton scăzut și lipsit de convingere că, în ziua de azi, foarte puțini reușesc să scrie ca Eminescu.

Adultescentul își recăpătă confortul anterior abia când altcineva își citi textul, dar se neliniști iar când recunoscu chipul cu privirea dezgustată al unei eleve a cărei profesoară de limba română îl acuzase de plagiat în urmă cu doi ani. Însă cel mai tare fu iritat de obrăznicia acelei fandosite cu aere de mare literat care credea că, la înălțimea la care se poza față de ceilalți, rahatul ei mirosea altfel și nu putu să o uite decât după ce scrise o schiță în care domnișoara era făcută de râs pentru că se trezise, fără să-și dea seama cum, goală în mijlocul unei mulțimi distrate ce izbucnise în râs de mahala. Strașnică răzbunare mai găsise și el, care altădată ar fi purtat cu rivalii un dialog imaginar în urma căruia se edifica, iar ceilalți ajungeau să înțeleagă și să aprecieze adevăratul potențial ce zace în spatele structurii firave din poeziile sale. La scurtă vreme după aceea, un ziar local titra pe prima pagină scandalosul amantlâc dintre o elevă de liceu și profesorul ei de literatură, iar fotografia împricinaților îi înfățișa tocmai pe amicii htonieni de la cenaclul improvizat. Surprins și el de acest lucru, fu tentat să meargă cu schița de proză la redacție și să adauge mai mult piper la porția de bombe tabloide, dar apoi se gândi că nimeni nu va crede că el a avut o previziune, ci că a știut de mult de relația celor doi, iar scenarita cronică de care suferă unii ziariști și cititorii lor ar fi împins lucrurile până acolo că unde se trage un pârț se află că a ieșit rahat.

După acel prim articol, subiectul nu a mai fost dezbătut în ziar, mai apoi adultescentul își spuse că totul putea să fi fost doar în mintea lui: scandalul, proza premonitorie, cenaclul... Chiar și așa, el însuși știa că nu își cultivase un sistem autocritic, că era prea permisiv și pretențios cu poeziile scrise la prima mână și rareori rezista ispitei de a scrie în stilul plutonic eminescian sau cu tușe romantice în general. Drept pentru care tot el se lua în derâdere pentru îndrăzneala de a-și fi atribuit capacități extrasenzoriale ori înalte veleități artistice și se aducea gol în forul său interior, unde era un simplu măscărici spre amuzamentul devoratorilor de vise și suflete.

Tot astfel, se întâmpla să se viseze gol în stradă, hăituit pentru crimă, ori să aibă vise erotice din care se trezea îndrăgostit de o parteneră imaginară și întristat sub apăsarea sentimentului frustrant de incompletitudine pe fond psihastenic. Astfel de vise îi sporeau senzația de pustietate și zădărnicie, iar, dacă în adolescență această depresie se vindeca ușor sub imperiul credinței fanteziste că viața este lungă și toate se vor împlini la vremea lor, acum, după treizeci de ani, frustrările durau mai mult, erau mai apăsătoare și degenerau în crize de dipsomanie. Cele mai frecvente crize apăreau pe fondul deziluziei – adică ceea ce el numea trezire la realitate –, chiar dacă uneori își spunea că este inutil să regrete trecutul și că încă este suficient de tânăr pentru a întreprinde ceva nou.

Trăia de peste zece ani alături de o femeie pe care o alinta Iubito, dar lângă care viața i se părea un șir lung de nefericiri, vise spulberate și constrângeri. Firește, dragostea lor a fost una vulcanică și totală în primii ani, însă, după ce sacrificaseră aproape tot în numele ei, nu le-au mai rămas decât deruta, perpetua fatalitate și descurajarea. Amândoi adultescenți, simțeau că s-au regăsit la o distanță de milenii și cam asta le era unica mângâiere. De fapt, niciunul din ei nu cuteza să accepte viața cu toate ale ei, amândoi la fel de visători și speriați când se prăbușeau pe altarul de piatră al realității ca să plătească tributul vechilor aventuri impulsive. Elanul iubirii nonșalante de altădată se estompa din ce în ce mai iute, imaginația care pulsează linia formelor idealizate părea că este tot mai zgârcită cu ei, iar simptomele îmbătrânirii își făceau cuib în inimile lor, în mințile lor încă naive. Felurite crize izbucneau din senin, urmate de groază și pesimism cronic, iar ei tot mai refuzau să accepte că vârsta vine cu cerințele și rigorile ei, că lumea copilăriei întârziate trebuia să-și scrie epilogul păstrând doar cele mai frumoase amintiri și nimic mai mult.

Garabet Ibrăileanu scria în romanul „Adela” – cităm cu aproximație din memorie – că iubirea disperată cu care un bărbat se aruncă tentacular în brațele femeii este o expresie a fricii lui de moarte. Dar aici, această observație se potrivea femeii care, crescută de un tată fricos și ipohondru, dar capricios, viclean și obtuz, de o mamă rece care poza drept victimă a tot și toate, rămase sub auspiciile acestora, care nici acum nu îi eliberau personalitatea înăbușită. Educată în spiritul supunerii necondiționate, al urmării cuvântului patern fără să cântărească posibile repercusiuni, ea nu a învățat să ia propriile decizii, de unde își alimenta teama de ridicol și amâna inutil ceea ce sfârșea prin a demara în trombă, aparent fără să îi pese de consecințe, ori în disperare, fără să mai țină cont de ridicolul în care ajunsese. Viața lor intrase într-un stadiu de obositoare monotonie la zero grade, amintindu-le că s-au iubit cândva ca doi nebuni doar când un necaz li se abătea în cale și erau judecați pripit de către alții. Confesiunile necenzurate pe care și le făcuseră în timp păreau că au slăbit undele care îi legau și amândoi au realizat după o vreme că se priveau cu alți ochi decât aceia de la început. Fiecare se gândise în propria taină că iubirea vulcanică, oricât a durat, trebuia să rămână în locul ei din timp, dar se temeau că pretențiile practice de acum ar trăda toate jurămintele făcute altădată, acelea de a se iubi împotriva tuturor vicisitudinilor, de aceea se vedeau în impas și confuzie, asemeni lui Alice care se temea să crească. Dar cel mai probabil în chestiunea lor era faptul că așteptau ca providența să fie generoasă cu ei și astfel să ducă o viață ușoară după nemeritatele greutăți îndurate până acum.

Și uite așa trecea timpul lor, irosit în vise frumoase, unele poate prea înalte pentru ei și pentru care nu era îndeajuns numai speranța. În vreme ce ea tânjea după frecvența de altădată a declarațiilor de dragoste, deși sufletul îi dicta că încă este iubită cu patimă, el căuta să îi trezească interesul în cercetarea trecutului lacunar pe care îl învinovățea de nefericirile din prezent, trecut pe care ea îl îngropa iritată în nepăsare, fugind de unele momente critice care ar fi putut să lumineze ceva. Mintea, pentru a se menține într-o aparentă stare de echilibru, tinde să azvârle în uitare anumite experiențe, însă acestea rămân, de fapt, întregi în subconștient și ne influențează comportamentul până când ne facem curajul de a identifica sorgintea tuturor angoaselor, de a lupta cu acestea și a le suprima energia negativă. Tocmai acest curaj îi lipsea ei, în timp ce el răscolea imprudent și haotic acel trecut întunecat care i-a blocat pe amândoi în spiritul de copil.

Sentimentul de comuniune transcendentală care se instalează uneori în sufletele ce se iubesc împotriva oricărei restricții îi întărea și mobiliza doar la suprafață, căci în sinea lor ei își doreau să se fi întâlnit mult mai înainte de timpul predestinat, iar asta le sporea golul interior și părerea că o forță supraomenească ce guvernează drumul destinului s-a jucat sadic cu ei. Dintr-o oarecare pornire infatuată, se distrau spunându-și că sunt doi ciudați, neobișnuiți în nebunia lor, așa cum se simt de obicei sufletele-pereche pentru care mirajul întâlnirii este în același timp prilej de nemurire, dar și de mare suferință. Durerea vine pe măsura înălțimii acestei iubiri și toate decurg astfel doar pentru a-i menține împreună contra încercărilor, oricât de justificate sau inutile se dovedesc acestea. Căci, orice s-ar putea spune despre chinul lor, contemplarea intimă a ochilor când se priveau trăda un suflu tainic de un mister care îi fascina și pe ei, dar și pe aceia care aveau ocazia să le surprindă chipurile schimbându-și expresia atunci când își transferau privirile în jur. Sobri și de un pesimism grav care îi făcea să pară mai bătrâni când cuprindeau lumea, deveneau copii angelici când își întâlneau privirile, iar acest lucru nu cunoștea cenzură oriunde se aflau. De aceea uneori sporeau simpatia celor care îi vedeau împreună, ca atunci când vezi prima dată doi oameni, nu știi nimic despre ei, dar ceva îți spune că aceia se iubesc mai presus de orice închipuire a noastră.

Totodată, părând inocenți prin manifestarea idealismului propriu, au stârnit speculațiile unora ghidați de perspicacitatea lui Thenardier, căci, trebuie să o recunoaștem, nu puțini sunt aceia care miros visarea naivă a semenilor ca pe un semn de slăbiciune și țintesc acolo în folos personal. Iar sufletele care tânjesc după o lume utopică au adesea neșansa de a întâlni mai ales astfel de dezechilibre. De aceea – o spunem din nou – revenirea la realitatea dură sperie și inhibă, alteori îndeamnă la asceză pe fondul deziluziilor și mai puțin pe cel al înțelepciunii, cum eronat obișnuim a crede. Sigur, el căuta să se întărească în gândul detașării, dar în același timp se întreba ce ar fi lumea dacă toți am trăi într-o intensă nepăsare și, fără să ia soarta omenirii pe proprii umeri, găsea în aceasta suficiente motivații filosofice care să-i stârnească voința de a trăi în comunitate. Dar asta era doar filosofie și speranță, căci, dincolo de toate, putea vedea clar că dramele apropie și îndepărtează oamenii în aceeași măsură în care o fac fericirile. Astfel, un gând născut din pasiunea clipei se mistuia în raza altui gând tot atât de repede precum s-a aprins, iar această nesiguranță fie i-a tăiat elanul, fie l-a determinat să ia riscuri lipsite de discernământ, rememorând calvaruri și nonsensuri. Poate de aceea se obișnuise să nu mai reacționeze pasional și impulsiv la nedreptățile suferite, ci să se retragă spunându-și că, orice ar simți el, lumea este după voia ei și își merită soarta pe care și-o construiește. Nu suferea de complexul Zarathustra așa cum îl vedea Nietzsche, dar nici nu avea de gând să ignore totul ca și cum legea creștină cu palma și obrazul ar schimba mare lucru în viața lui, căci întotdeauna vor exista oameni care lovesc și aceia care întorc obrazul. Își spunea că, dimpotrivă, legea compensației și a echilibrului între bine și rău trebuia să dispună faptele și efectele lor în măsuri favorabile evoluției, dar mai târziu și acest principiu își dovedi nulitatea față de el. Poate cel mai puternic gând al său era acela că oamenii sunt răi și buni pentru că așa sunt ei, iar cuvintele sapiențiale care spun că lumea pe care o vedem este oglinda sufletului nostru au doar menirea de a ne sădi stigmatul vinei, al inhibiției, ca și cum noi trebuie să fim responsabili de răul pe care ni-l fac alții. Dacă răul săvârșit poate cunoaște un traseu circular, foarte bine, mai credea el; dacă nu, de ce să-i fie privat omului dreptul la propria viață și de ce să nu riposteze atunci când se simte amenințat? Deși aceste gânduri răzvrătite păreau fără temei, adultescentul avea să descopere rădăcina lor printr-o experiență cutremurătoare atrasă de personalitatea sa duală.

Stânci de gând, împovărându-mi firea,

Se cioplesc prin stranii deslușiri:

Chipuri dragi ce mi-au cernit privirea,

Drum întortochiat prin amintiri!

Greu pătrund prin volburile vieții –

Știu! Și mă împiedic și mă strâng

Umăr peste pragul tinereții

Drept – sau e mai bine umăr stâng?!

Pragul e un cufăr cu tenebre

Peste care nu-ndrăznesc să calc –

Mă ajung strigările în febre

Ale celor îngropați în talc...

Chiar și-un cimitir la Masa Verde

Îmi invocă un tribut incert.

Un ecou prin unghii mi se pierde –

Mă revăd și nu pot să mă iert...

Și mi-e sumbru să trăiesc în mine,

Între stânci de care mă anin,

Între umbre cu călduri puține,

În paharul-leagăn cu venin.

Da, mi-e greu! Mi-o recunosc cu firea

Și mă-mbăt cu gândul că-ndrăznesc

Să îmi cern în versuri amintirea

Visului pe care nu-l citesc.

Stânca e balanță peste mine –

Stânga-dreapta! echilibru țin!

De sub ea când te privesc pe Tine,

Mă cunoști, oh, Doamne, prea puțin...

Prea demult nu Te-ai uitat la stâncă!

M-ai abandonat în grote reci,

Dar îți cer să mă privești cât încă

Peste sânii morții ai să treci!

2 iulie 2014

Motto:

Niciun cuvânt! Nu-mi spune că-i o formă!

Cunosc însemnătatea ei, deplin.

Știu, voi aveți în viață altă normă.

Eu, însă,-n fața normei nu mă-nchin!

Mihai Beniuc

Din spelunci cu iz de vomă și pereți de întuneric

Care sprijină mulțimea cea cu rânjet cadaveric,

Unde urlă câini de foame, unde târfe se tocmesc

Și dau prețul echitabil pentru regnul omenesc;

Dintre turnuri prăfuite-n care ploșnițele dorm,

De-unde Dumnezeu și-arată chipul cinic și diform;

Din maghernițele pline cu bolnavi și blestemați

Care caută cu moartea să tocmească disperați –

Iată! Drumurile lumii se lungesc și se măsoară

Într-o epocă obscură, într-o epocă amară!

Vezi în stânga și în dreapta pruncii deformați de boală

Cum răsar pe trotuare, prevestiți de-o slută goală,

Monstruoase centipede, hâde și întunecate

Care-arată spre vânzare sufletele amputate.

Iată, deci, societatea nici rebelă, nici servilă,

Venerând divinitate conservată în pastilă,

Care-n tihnă savurează gaze, plastic și petrol,

Injectându-și în aorte glutamați și etanol.

Ia privește cum se-arată printre hornuri și burlane

Generația de monștri cu vagi trăsături umane,

Care-noată printre zoaie către balta de puroi

Și cu muci se dau pe fețe ca să semene cu noi!

Te-ai încumeta să intri printre-aceștia? Dacă da,

Lasă-mă să-ți spun în treacăt cam ce lume vei vedea.

Mulți din ei iubirea cântă – fără să o simuleze! –

Într-un cor de pârțuri grave, prinși aiurea în piuneze.

Unii se întrec la vamă să revendice patente

Pentru monstruleți asemeni, modelați din excremente.

Alții reciclează simțuri în culori întunecate,

Lăudați de nurci bipede și cu gurile stricate.

Uite balerina șchioapă delirând cu anemie,

Secondată de-o mârțoagă ce-i propune calcemie...

Ai ghicit! Te afli-n țara cu microbi și paraziți,

Unde muzele-și vânează toți artiștii emeriți.

Nu te osteni să-i lauzi! Sigur au să se irite

Și vor vrea să te împroaște cu lozinci-leucocite.

Dintre-aceștia, cel mai tare vor urla analfabeții,

Iar din ei au să se-arate, cei mai agresivi, poeții.

Nici să nu strigi printre lacrimi cum că litera e moartă,

Că în lumea care este nu se mai cunoaște artă –

Monștrii toți sunt irascibili la nevoia de schimbare,

Mai ales la tot ce-nseamnă floare, lună, stele, soare...

Sar ca lupii peste tine să te muște de grumaz

Și, când pici de vlăguire, ei încep să facă haz

Cum că nu e mare lucru să dobori pe cel ce vaită

Dacă ții la aparențe și la spiritul de haită.

Dar există un remediu spre a-i potoli cumva.

Toți adorm ca în beție dacă le grăiești așa,

Ca și cum inteligența cu gunoiul le asameni

Și, cu violență-n voce, le vorbești ca unor oameni:

Ei! dar fi-v-ar bucuria, grobieni ce sunteți voi,

Ce vorbiți doar la comandă și băliți ca niște boi,

Care scrieți poezie după cum vă e permis

Și gândiți mereu cuvinte în discurs minimalist!

Cine v-a plantat în lume, buruieni cu ochi și gură?

Unde-ați învățat să puneți sentimentelor măsură?

La pocnitul unui deget faceți găștii temelie

Și vă puneți cu-aroganță mai presus de poezie!

Cu asemenea metehne voi păreți inteligenți,

Emițând în jur pretenții de a fi numiți poeți?

Mai curând v-aș pune pielea, creierul la saramură,

V-aș lega de coadă flăcări și sigilii peste gură!

Stați ca vitele grămadă: muți, gregari, gângavi, inepți,

Simulând maturitatea și crezându-vă deștepți!

Uneori vă faceți semne ba cu ochiul, ba cu cotul

Și mâhniți cu aroganță ca și cum pricepeți totul!

Nu, lichelelor! Voi coaceți spiritul de bășcălie,

Iar cu el vă credeți mândri și experți în poezie.

Da, pe toți v-aș recunoaște orișiunde v-ați ascunde,

Aș găsi și în pădure mersul umbrei voastre scunde;

Nu m-aș da nicicând în lături pentru prostul ce deschide

Drum acestor larve grase, hrăpărețe și livide!

Ia să mergem mai departe pe făgașul omeniei,

Să descoperim în lume seva brută-a ironiei,

Astfel lămurind premisa rațiunii de a scrie

Cam ce credem noi că este și ce ar putea să fie.

Când privești în stânga,-n dreapta, vezi ades analfabeți,

Deși ciorba socială dă pe-afară de poeți!

Și în bezna inculturii vin s-aprindă ei lumina,

Literați atât de ieftini, luați la doi bani duzina!

Dintre toți, un bou cu carte vine răvășind pământul

Să ne-arate într-o doară cum să mânuim cuvântul.

Versurile lui stângace, de un vag izomorfism,

Au pretenția să intre cu bocancii-n modernism;

Dacă nici așa nu-i merge, mai azvârle două note

Pe catrenele-i firave și le zice anecdote;

Tot încearcă să găsească stofa bună de sub scame

Și, crezând că nimerește, le botează epigrame;

Dar sărmanul își dorește să compună un pamflet,

Poate-ar smulge indulgența noastră de-a-l numi poet!

Așadar, sihastre suflet și confrate prin condei,

Să cunoști în profunzime lumea monștrilor, mai vrei?

Dacă da, eu te asigur că mereu există riscul

Să devii și tu un monstru, cel care deschide pliscul

Numai ca să tragă seva viermilor cu proteine –

Dintre-aceștia, e posibil să mă nimerești pe mine.

Dacă vrei cu-o poezie să te-afirmi către norod,

Pregătește-te să suferi ca pe rug sau eșafod.

Nu-ncerca să-ți faci opinii despre ce nu înțelegi

Și enigme prea înalte din creion să le dezlegi,

Epatând în verbul searbăd al discursului anost,

Să te-ascunzi în fraze șterse învățate pe de rost

Din antologia unor critici nostimi și obscuri –

A-i cita pe toți aceia e tot una să înjuri!

Lasă clipele să curgă, sufletul să ți-l mărească,

Mintea s-o elibereze, inima să-ți întărească

Și-ai să vezi, apoi, că multe texte sapiențiale

Sunt limbarnițe produse în registre glaciale.

Nu-ncerca să faci paradă din potcoave de cuvânt –

Soarta frazei lustruite este de-a se pierde-n vânt

Și de-aceea lumea asta-n care monștrii se desfată

Va respinge cu stupoare poezia ta curată.

De experți în poezie nu te teme c-au s-apară,

Stilul tău cel non-poetic să îl facă de ocară,

Exegeți ce căuta-vor să te-azvârle către laturi

Cu discursuri îmbâcsite de-ale lor curate sfaturi.

Din grămada de paiațe se ridică azi sticleți,

Încropesc o strofă, două și deja se cred poeți;

În cuvinte fără noimă schilodesc vocabularul,

Inventând neologisme ce descântă-originalul.

Nu poți niciun vers așterne pe un petic de hârtie,

Că vin snobii și pedanții să te-nvețe poezie!

Trebuie să fii ca dânșii, altfel riști să pari obscen,

Convertindu-ți sentimentul în metafore de lemn;

Trebuie din copci de ghiață sufletul să-ți faci altar,

Ca să nu te invadeze patetismul literar!

Știu, mă inflamez degeaba în strigările vetuste,

Care prind numai naivii cu mentalități înguste.

Mulți vor spune că esența scrierii filosofarde

E un cumul trist și palid de discursuri panicarde.

Iar gândirile sumare ce pastișele vânează

Sunt la fel de obstinate și la vârf, dar și la bază.

Dezbinații se adună construindu-și front comun

Într-o luptă temporară contra unui om nebun,

După care-și reiau drama și se-ntorc la ei acasă,

Unde încropesc litanii pentru-o viață mai frumoasă.

Adâncindu-te în lumea literaților de azi,

Mai că-ți vine să-ți dai palme și-apoi de leșin să cazi.

La noi, toată lumea scrie, rar dacă se mai citește;

Criticii încurajează, oligarhic și orbește,

Elitismul de cămară, scriitorii de tavernă,

Construind literatură cu pretenție modernă.

Lumea-n multe e-mpărțită. Zeci de mii de ani încoace,

Omul s-a făcut puternic și stăpân pe dobitoace;

Flori de-o rece frumusețe-n curcubeice petale

Cresc cu toate să se-nchine numai rațiunii sale.

Peste negre orizonturi ce-nconjoară lumea-ntreagă,

El azvârle-ades privirea universul să-nțeleagă

Și, în pulsul unei inimi numărând dimensiuni,

Însumează după voie revelații și minuni.

A privit cum, peste noapte, din Pangaea cea străbună

S-a desprins ușor o coastă luând numele de Lună,

Iar pe fruntea lui Apollo, născut din obscuritate,

A cioplit un vers în taină și i-a spus: Divinitate!

De atunci, i se descopăr, pas cu pas, lumini rebele,

Jucăușe ionide și pleiadele de stele,

Aurore boreale, meteori, asteroizi,

Supernove și comete, și câțiva planeți hibrizi.

Toate se desprind din haos și se-așază pe-o câmpie

Care-n sine se absoarbe și se cheamă galaxie.

În vâltoarea ce atrage toate-n planul de apoi

Lumea-și poartă inerția și cu ea ne ducem noi.

În scurtimea existenței, creatura oropsită

Își măsoară vise, patimi pe o scară infinită,

Cântărind dureri și zâmbet pe-o secundă de nimic

Doar să vadă-n clipa morții cât e de firav și mic.

De atunci, scrutează cerul și botează constelații,

Pune soarta omenirii, mii și mii de generații

Pe a bolții transformare și pe orele astrale,

Întrucât așa pricepe rațiunea vieții sale.

Căci, captiv în lumea asta de amar și putrezire,

Caută să afle-n ceruri o portiță de ieșire,

Ca un astru să se stingă-n nesfârșirea-ntunecoasă

Și, la sânul Mamei Virgo, să se știe-ntors Acasă.

Lumea lui e împărțită în neghiobi și oropsiți

Care-nalță rugi aprinse către aștrii neclintiți;

De o parte-a baricadei, înțelepții în picioare

Țin prelegere mulțimii doritoare de mâncare;

Sub a stelelor privire decretează toți războaie,

Unii dorm în desfătare, alții mor între gunoaie –

Toate astea, numai pentru a jura să fim mai buni,

Împăcați cu soarta noastră și stăpânii-acestei lumi!

Un titan între titanici ori pitic între pitici –

Ori la stânga, ori la dreapta, cel mai viu te-arăți aici!

Sparge poarta către lume, fă iluzii, poezii –

Inocența nu se face doar cu versuri si copii!

Lumea e așa făcută, încât un sistem integru

Se ascunde în colaje concepute-n alb și negru,

În speranțele ucise, în concepții noi și vechi –

Echilibru fără sprijin cu iluzii în perechi.

Toate – cică! – balansează dinamismul din natură,

Liniște produc din haos și măsuri din nemăsură!

Însă, în complexitatea ineditului, sporește

O dezordine spre care tindem tipic omenește,

Ne descreștem tensiunea și încet ne consumăm,

Dar visăm că nu ne pierdem, ci, mai mult, ne transformăm!

Unii își sedimentează gândurile complicate,

Vindecându-și deformarea regăsiți în simplitate.

Ceilalți, însă, motivează malformatele lor gnoze

Cu o fugă disperată după noi metamorfoze.

Pricepând complexitatea vieții noastre trecătoare,

Ne asimilăm naturii care, prin dezintegrare,

Caută să afle-n sine altă ordine, alt for,

Alt atom din care toate iar se nasc, trăiesc și mor.

Tu, un individ sihastru, cauți lumea să descui,

Universul ăsta care n-aparține nimănui.

Doritor de libertate și de bine deopotrivă,

Pui oglindă vieții tale într-o clipă fugitivă

Și de ea te prinzi oniric, pendulând cu disperare

Între haosuri și umbre, în gândirea pieritoare.

Azi te-ntrebi ce-a fost trecutul. Mâine ai să-ntrebi de azi,

Fără a vedea abisul către care-alergi să cazi

Și ai să ajungi patetic să întrebi: cine-i de vină

Că la capătul durerii nu s-a inventat lumină?

Mai târziu ori mai devreme o să știe fiecare:

Nu în clipa ce se naște, nici în clipa care moare

Nu încape rostul vieții, ci în ultima secundă

Care sufletul adapă și cu beznă îl inundă!

Intervalul ce se scurge între naștere și moarte

E-o iluzie ucisă de-altă stingere departe

Și care, asemeni ție, fără a se înțelege,

Se supune implacabil, după-o riguroasă lege,

Unui infinit ce piere chiar atunci când ea se-aprinde,

Își ia numele de viață și pe toate le cuprinde

În destinul ei de-o clipă, până când va fi murit.

Dispărând cu toate, prinde viață noul infinit!

Însă în acea scânteie ce demult e consumată,

Noi ne ducem cu ardoare viața noastră complicată,

Duși de valuri fataliste spre un țărm necunoscut

Și pe care înainte alte valuri l-au bătut.

Construim idei înalte despre om și despre viață,

Pe când moartea ce ne paște ne rânjește crud în față –

Toate numai pentru șansa de-a spera la nemurire,

Negăsind în moartea noastră dreptul sfânt la fericire.

Toate fac deliciul vieții și se pierd ca o himeră

În această nebunie: viața noastră pasageră.

Poate epopeea morții ne va împlini minunea

Că-n sfârșit norocul nostru și-a atins promisiunea.

Ai să-ntrebi, acum, amice, care-i rostul de a scrie

Despre drama omenirii – mai ales în poezie! –

Și de ce cultiv speranțe dacă viitorul nostru

E supus fatalității cu figura ei de monstru.

Vezi tu? Nu speranța însăși e problema ce apasă,

Ci absența ei, căci omul din prezent captiv se lasă

În torente uriașe ce-l cuprind, față de care

El un ce infim se simte și lipsit de apărare.

Chiar din primii ani ai vieții, el înghite cu lopata

Mii de gânduri și precepte de la mama, de la tata,

Astfel suprimându-și eul în oceanul de-anonimi,

Estompându-se cu firea tot mai mulți în mai puțini.

Mințile înăbușite de prejudecăți discrete

Aparțin societății de tipare, siluete;

Vagi păreri că ar fi oameni se înalță cu răceală

Într-o epocă incertă și din ce în ce mai goală.

Înmulțindu-și indivizii după legile gregare,

Lumea doar se șubrezește, compromisă din născare.

Azi se bucură prostimea invocând egalitatea,

Neștiind că forța morții este chiar natalitatea.

Arta, în această lume construită cam pe dos,

A lăsat să i se fure tot ce are mai frumos

Și, din veac în veac, s-ajungă o paradă de idei

Pentru care nu mai este ce să dai și ce să iei.

Revenind la inerție, arta nu ne mai înalță,

Ci de spirit se golește și pe oameni îi descalță,

Ea fiind valuta neagră absorbită de Puteri,

Lozul care ne deschide poarta către nicăieri.

Cu sau fără voia sorții, omu-i un eșec în sine,

Mutilat de paradigma care-l face de rușine,

Iar aceea este faptul că, pe fond instinctual,

Fie troglodit sau geniu, el e tot un animal.

Sigur, legea naturală ne-a numit inteligență,

Specia evoluată care, doar în aparență,

Tinde să învingă răul stabilit de univers,

Consumându-se în scopul vitregit de-al său demers.

Și, pentru că lanțul trofic nu se termină aici,

Cum puternicul consumă pe cei slabi, și cei mai mici

Pot a devora gigantul doar prin numărul mulțimii.

Unde este fondul sacru stabilit de omonimii,

De-ăia ce se erijează-n pacifiști de conjunctură,

Simulând noblețea, însă ronțăindu-și fiii-n gură?!

Filosofi, poeți ori pictori mulți s-au remarcat prin vremuri,

Dar de soarta lor amară, când o afli, te cutremuri,

Căci în fața omenirii, dacă-ajungi să te ridici,

Devorat vei fi de oameni și mai mari, dar și mai mici.

Viziunea ideală despre monștrii cei de humă

Se probează și se-acceptă numai dacă e postumă.

Altfel, tot ce spui în viață sună grav a distopie –

N-or aduce ordinarii credit sincer tocmai ție!

Știu că pare-o resemnare scepticismul meu de-acum,

Dar măsoară tu ideea pe-al istoriilor drum:

Din imberbii de-altădată, cu pretenții de atlanți,

S-au perpetuat în lume tot mai proști și ignoranți.

Tot mai mulți își promovează simfonia lor debilă,

Scoarța, pseudocalitatea și emoția sterilă.

Tot ce s-a dorit să fie artă, azi e-un paradox,

Un soi de principiu cinic, fără suflu ortodox,

O retorică bizară în oglinda deformată

Care-ncearcă să-și prezerve farmecele de-altădată.

Astăzi toți ar vrea să fie limpezi și operativi,

Înregimentați doctrinei care nu-i vrea creativi,

Abuzând până la greață de folclorul lor minuscul

Și făcând epifanie din eternul lor crepuscul.

Toată dogma ce rezidă în filozofii de gheață

Îi tâmpește, îi absoarbe și devine stil de viață.

Toate falsele principii ce derivă și decurg

Din gândiri corporatiste, îi țin veșnic în amurg

Ca pe turme de recoltă, ca pe vite de povară,

Într-o viață cenușie, într-o perspectivă chioară.

Sorții lor se suprapune mantia religioasă,

Pe sub care toți se află mai comozi decât acasă;

Temători de un periplu care le-ar schimba destinul,

S-au lăsat atrași orbește și-n mulțime-și văd căminul.

(E comod să-ți dai iluzii dintr-o falsă competență

Care-mbată și se cheamă autosuficiență,

Să cultivi idei mărunte și concluzii fără miez,

Într-un spirit mediocru, cu un fals bemol-diez.) 

Din cultura suburbană își invocă dumnezeul,

Nepricepători, de altfel, că-i așteaptă apogeul

Undeva la colț de stradă ori la casa lor în prag,

Ruinându-se cu tocmai ce le este cel mai drag.

Din aceste obiceiuri nonșalante și sumare,

Practica încurajează prostituții literare,

Libertinii își trag seva și se dau cumva boemi.

Dacă îi privești de-aproape, inocentule, te temi?

Necesară rezistenței e o inimă de fiară,

O postură degajată și-o privire din afară...

Sau inconștiența crasă de-a-i lua pe toți în piept,

Fără-a ține cont de cine e mai prost ori mai deștept.

Treaba, însă, nu-i prea simplă: lumea și-a sădit beția,

Se complace-n vegetare și-și respectă inerția,

Spiritul de-apartenență, fondul etic și moral

Ce constituie impulsul și flagelul social.

Toate se dispun sinergic, contopite și pliate

Pe-un tipar inconfundabil: contemporaneitate,

Termenul ce definește într-un mod cam arogant

Tot ce ar fi vrut să fie optimistul de atlant.

Cum să scoți din letargie miliardele de oi

Rumegându-și utopia despre lumea de apoi?

Cum desființezi monada capsulată și bizară

ʼN care omul își petrece simularea lui precară?

Lumea rece și ostilă naște bule hedoniste

Care-atrag ușor tendința vieții evazioniste

Pe diverse căi și moduri într-un spectru virtual,

Fără să-și demaște riscul cu potențial fatal.

De aceea omul pică într-un separeu distant,

Unde tot ce este-afară e sordid, irelevant,

Căci exteriorul pare doar un for obscur, ilogic

Ce-l forțează-n izolare să se-nchidă patologic.

Tot ce vrea să reprezinte formă de realitate

Face notă discordantă, o particularitate

A problemei ce-l muncește zi de zi la foc intens,

Fără-a da un rost mișcării și destinului vreun sens.

Așadar, contemporanii cinici, refractari, obtuzi,

Plini de ei și de iluzii care îi mențin confuzi,

Au doar căi tangențiale spre al cărților decor,

Căci dorința de cultură nu e din prezentul lor.

Poate că prezentul nostru e motivul pentru care

Cei mai mulți devin apatici și se-ncuie în blazare.

Disprețuitori, frenetici și vexați, nu dau o iotă

Pe condiția umană transformată în marotă.

Însă e ciudat că viața li se pare o șaradă

Care cântărește numai cât o stranie butadă,

Iar, dacă-i descoși în parte, cât îi vezi de oropsiți,

Mulți vor spune cu emfază că sunt calmi și fericiți.

Oamenii preferă șarmul amăgirii și minciunii,

Regăsesc naturalețe doar în ce le zic nebunii,

Angrenați în teatrul sumbru cu actori schimonosiți

Și sunt, mai presus de toate, cu ei înșiși ipocriți.

Vezi, amice, ironia? Să fi fost așa mereu

Sau alunec în prăpăstii ce-ngustează gândul meu?

De aceea cred în taină că acolo, undeva,

O minune trecătoare cinic se va suspenda

Și că cheia sol a lumii nu se-abate din solfegii.

Simfonia moare, gata! Pier și oile, și regii!

Iar prin asta, omenirii, care cum o să mai fie,

Nu pot să-i prevăd o soartă proiectată-n veșnicie.

Dacă lumea ar fi altfel, dacă frunzele n-ar fi...
Dacă-n sufletele noastre nu s-ar scrie poezii...
Dacă liniștea din urmă nu s-ar agita în sine
Și amurgul fără margini, cu ideile-i puține,
Nu ar invoca în oameni setea crudă de sfârșit,
Nu-i așa că întrebarea este: pentru ce-am trăit?
Dacă linia ce curge pe-ale noastre orizonturi
Se respinge de la sine pentru a impune fronturi
Și mirajele durerii sunt în cercul ei opac,
Pentru ce să ne mai mire că miraje se desfac
Numai ca să ne arate viața noastră trecătoare,
Când același lucru este că admiri și smulgi o floare?
Dacă limitele vieții ar ajunge chiar la stele
Și, cu ochii noștri ageri, am pătrunde printre ele,
Am avea, atunci, curajul să ne aplecăm spre noi,
Să decidem că dorința ne blochează înapoi
În aceeași miză oarbă, în același conținut
De la care și idee, și final au început?
Dacă ultima suflare ar negocia povestea
De la care-ncep doctrine și părerile acestea
Potrivit a căror unde se distinge-un mod de trai,
Te-ai întoarce-n simplitate ca să-ți faci un loc în rai?
Dacă cinice elogii îți ridică viața-n soare
Ca și cum o importanță ai avea pentru oricare,
El, discursul, ignorându-ți calitatea de-a fi om,
Reducându-ți importanța la ideea de atom,
Nu-i așa că te trădează falsa liniaritate
Pe sub care se ascunde morbul de realitate?
Dacă cel dintâi principiu care crezi că reprezintă
O sfidare a gândirii ce-a reprezentat o gintă
Îți contrează apoteme și modifică idei,
Caută-ți mai mare grijă să nu crezi nicicând ca ei!
Dacă tragicul ce scurmă cu putere de torent
În trecutul-perspectivă și te-ngroapă în prezent,
Află că precaritatea lui oferă doar o clipă
Pentru posibilitatea de-a zbura într-o aripă!
N-au avut acestea toate nici exoticii emiri,
Nici artiști plini de păcate și pe care îi admiri,
Darămite să ajungă la piciorul tău de jos
Rezonanța fericirii – cât ai fi tu de frumos!
Pentru toate-aceste-ambiții care nu au căpătâi,
Solidar singurătății și preceptelor rămâi.
Știu! Acestea sunt iluzii ale șoaptelor pe care,
În iluzia de versuri, o trăiește fiecare!
Te-ai transpune, însă, celor ce oglinda îți arată
Astfel demonstrând că cercul nu se-nchide niciodată?
Ai avea, atunci, curajul să descoperi că un cerc
Nu e doar infinitate, ci un punct deschis și cert?
Dacă da, în conjurarea ultimei descoperiri,
Pentru ce de viața asta și de moarte să te miri?!
Oare nu aceleași doruri ne apropie de Ea?
Toate patimile noastre oare nu ar încăpea
În privirea ei de-o clipă ca în cel mai scump deochi?
Pentru ce, atunci, ne face semnul ei gingaș din ochi?
Dacă lumea se procură pe o replică-nvățată
Din canonicele file ce-s pretinse fără pată,
Asta însăși e problema după care ne ascundem
Fără să avem tăria nouă înșine s-o spunem!
Dacă însuși fondul sacru zace-n omul primitiv
Și soluția problemei are un discurs tardiv,
În aceeaşi consistență s-a-nălțat filosofia
Care a făcut morala ca să-i dea pedagogia!
Nu-i așa că toate astea au creat un precedent
Pentru care aroganții tind spre inconvenient
Și, drapând aceleași steaguri ale eticii, moralei,
Ar legitima puterea părții mici și a scofalei?
Eh! De-acolo li se trage ambianța proștilor!
Dar mai rău e că le ducem noi cu noi și pe-ale lor!
M-ar mira să cred că facem orizont prin poezii,
De aceea nu-s răspunsuri la: „A fi sau a nu fi?“!

Ce demon este lumea! Ce flămând!

Nici viața care curge fremătând

Nu-i stinge setea oarbă de sfârșit,
Mirarea că în ea ne-am întâlnit
Și-am ridicat din somnul longeviv
Poem rostit pe-un adevăr fictiv!
Ce univers de lupi la adăpost
În taina noastră și-a găsit un rost,
Din nefireasca lor obscuritate
Să-și urle frica de singurătate!

De ce să caut în povestea lor
Memorii care îi fac mici și-i dor?
Din toate cele care se desfac,
Le-ar trebui un secol și un veac
Să înțeleagă dacă are rost
Să scurme în poemul ce am fost.
De n-au știut că visul lui Orfeu
Ești tu, Sirena sufletului meu,
La ce să spulber îndoiala lor,
Când înșiși cad în neguri care-i dor?!

Că viața omului e un deșir
De îndoieli expuse în delir,
O știu și ei mai bine decât noi.
La ce să strigi că ceasul de apoi
Respiră din frântura lor un dram
Din visul care s-a blocat de-un geam?!
Doar știi ce demoni răsfățați pătrund
În timpul ca o mare fără fund
Atât de mândră-n viața ei salmastră.
Cumva, la fel e și în lumea noastră!

Dar toate astea până într-o zi,
După milenii, când mă vei găsi
Pe valul nostru de la început,
Acolo unde tu m-ai cunoscut.
Atunci, tu știi că nu vom fi decât
O rază de lumină și atât!
Noi doi într-o scânteie a iubirii,
Întorși la suflul cald al nemuririi –
Și demonul lovit de îndoială
Va plânge Aurora Boreală.

Așa că lasă-i lumii timpul ei
Cu vise-n care nu încap scântei
Și rupe-ți sufletul de pașii lor,
De patimi care îi renasc și-i dor
Cu veșnicii la care toți visează,
Deși au dreptul la aceeași rază.
Vezi tu ce demon scurmă în destin
Și cum presară dulce în venin,
Adăugând în viața tuturor
Aleanul unui fulger trecător?

De asta toți se tem: de a nu fi
Captivi unei incerte veșnicii,
Copii ai demonului care-i soarbe
În giulgiul lung al îndoielii oarbe.
Iar tu, un infinit ce mă deșiră
Și sufletul a tot ce mă inspiră,
Vei fi, cândva, poemul lor nespus
Din care ai să îi privești de sus...
Înconjurată de lumini stelare,
Căci îl iubești pe unul oarecare!

Tu le vei arăta aceleași valuri
În care noi săream ca-n idealuri
Și-n care lumea asta, posedată
De-un demon straniu, a sărit odată!
Ai să te-apleci din când în când spre mine,
Spre un poem cu versuri prea puține,
Pătrunsă de destinu-mi furibund
Ca un ocean în care mă afund,
Să reînalț din ape steaua ta
Și să te-arăt pe tine, nu-i așa?

Atunci, Orfeu și-ar cere, cu rușine,
Iertare pentru c-a privit la tine
Și a-ndrăznit să scrie poezie
Doar ca să mi te dăruiască mie.
Tu vei ierta și-această imprudență,
Căci zeii te-au creat pentru clemență
Și-au pus esența strălucirii lor
În versuri ce mă-nalță și mă dor
Așa precum se naște-orice cuvânt.
Altfel, de ce am fost pe-acest pământ?!

De ce să știu că versuri care mor
Aici, doar dincolo au viitor?
La toate astea n-ar găsi răspuns
Decât un foc ce n-arde îndeajuns!
Un rug de-ar îndrăzni s-atingă cerul,
Un fum de ar împrăștia misterul,
Un cataclism de i-ar elucida
Și le-ar vorbi despre iubirea mea,
M-ai ridica din flăcări funerare,
Căci nu iubești pe unul oarecare.

Mă vei certa că mă azvârl în zări,
Că pun în versuri multe întrebări,
Că nu strecor nuanțe din petale
În edificiul poeziei tale.
Din suflet ai să-mi sfâșii fără milă
Un strop de respirare ca pe-o filă
Și vei dori să mă arunci în iad,
Să fiu în al eternității vad
Poemul ce mă-nvie când mă doare,
Căci demonul nu-i unul oarecare.

21 aprilie 2020

Aurora!

Degetele tale, în surdină,
Trec prin lumea răsuflării mele.
Te-am depus demult la rădăcină
În esența existenței mele!

Tu o știi! Comit banalitate
Prin tabloul șoaptelor cântate.
Nu mă plâng nici că mă pierd în toate,
Nici că m-am născut între păcate!

Ochii tăi sunt însăși veșnicia
Ce soarbe viața lumii, Aurora.
Iubirea noastră este ironia
Eșecului nespus al tuturora.

Căci pletele scăldate în nocturnă,
Așa cum ți se scaldă, nu le au!
Nici suflete spoite în diurnă
Și nici în poezie nu le dau!

Sunt răzvrătitul ființării tale –
Atât cât îmi permiți să te respir!
Sunt vălul aurorei boreale
Și prima rază pusă în Nadir!

Sunt eu pentru că ești și nu se poate
Trăi, decât în ciuda tuturora.
Ești tot ce-n orice suflet azi încape
Și-n orice dimineață, Aurora!

Ești roua care curge pe bordura
Impusă vieții tale clandestin!
Ești ritmul care trece peste ura
Neoamenilor care n-au destin.

Tu, iubito, ești cea mai frumoasă,
Cea mai CEA și cea mai care ești.
Dacă simt că mă întorc Acasă,
Vin către Crăiasa din povești!

Și, pentru că „și“ n-are antonim
Mai suportabil pielii tuturora,
În fața ta și-acum eu mă închin –
Și numai ție, Ție, Aurora!

Motto: Modestia este, pentru cei mai mulți, un mijloc de a culege laude suplimentare.

S-a creat o preconcepție potrivit căreia artiştii îşi deplâng singurătatea, deşi o preferă! În aceeaşi notă, pare că intimitatea unei nopți departe de lume justifică ieftinătatea existenței artistului. Ei bine, ar adăuga cineva, poate că paradoxul nu se vede în artă, ci în existența difuză a unui artist al zilelor noastre. Şi totuşi, s-ar întreba: ce altceva propune un artist, dacă nu acelaşi spectacol al banalității lumeşti, dar într-o notă comodă şi mincinoasă? Acestui observator exigent nu vom dori să-i amăgim convingerea nici cu poezie, nici cu simfonie şi nici cu orice i-ar displăcea. Dimpotrivă, i-am încuraja energia interioară spre a divulga inconsecvența teribilei realități în ghemul căreia a surprins esența lucrurilor care îi constituie preceptele.

Departe de a se erija în esteți modelatori ai vieții noastre cu bunele şi relele ei, artiştii au, mai întâi, meritul de a nu tăcea; adică, de a nu amuți peste timpul care le-a fost împotrivă. Că vocile lor se fac auzite în diverse feluri şi vremuri care nu țin de vreo consecință imediată, asta nu poate intra neapărat în responsabilitatea cuiva. Este drept că nici autorii picturilor rupestre nu au țintit mai departe de perimetrul lor conştient şi strict necesar.

Arta fiind o formă alternativă de exprimare a sinelui, ea însăşi o voce dintr-un cor, se face indispensabilă atunci când oarecare trepte ale devenirii umane sunt abia perceptibile sau, în cel mai fericit caz câteodată, prea fragile pentru a îndrăzni să le păşim. Ineditul şi inexactul îi stau la pândă atât cu cele mai rele intenții, cât şi cu cele mai surprinzător de constructive. A nu simți ubicuitatea artei în propria viață este identic cu a nu înțelege ce ar mai fi de scris când nici nu te-ai apucat de citit.

Firește, paradoxul rezidă în tocmai verva cu care semidoctul face apologia inutilității artei, aplomb ascendent ce se sprijină, cel mai adesea, pe fraze prinse din zbor sub imboldul unei guri cinice. Acestui semidoct i se potrivește de minune ecuația: memorie bună + capacitate de sinteză slabă = spirit mediocru. Incapabil să construiască ceva, orice, nu va înțelege întreprinderile altor oameni, cu atât mai puțin necesitatea literaturii. Iar aici se distinge bâlbâiala în idei nepersonale, tragi-comice.

Uneori, ca scriitori, facem doar umbră condeielor din mâinile noastre. Cel mai adesea, însă, ne măgulim cu umbra lor asupra noastră. Vedeți voi? Umbre contra umbre într-un exercițiu inegal de tensiune. Lumina e captivă clișeelor cu imparțialitatea lor promiscuă. Umbra, însă, prin natura ei, conjură esența sinelui, a gândului, a gestului original fără de care lumina ar rămâne o particularitate a altei umbre, un soi de ideal diluat în secolul luminii. Regăsirea propriilor umbre ar putea redefini mai mult din noi decât încearcă, oarecum cu eșec, să o facă luminile secolului nostru.

Așadar, se vede neputința semidoctului de a înțelege că balbismul cognitiv este consecința mai multor tipuri de constrângere, aplicate sistematic de către oameni lipsiți de un minim referențial critic. În urmă cu mulți ani, un asemenea ins mi-a cerut două mostre de literatură proprie și eu, sperând că gestul meu îi va tempera cumva cinismul, i-am livrat următoarele:

1.Ne inspiram cu şiretenie unul celuilalt parfumurile ca într-un furt nevinovat, ne sorbeam din priviri furişe, dar deveneam serioşi la fiecare întâlnire a ochilor şi, totuşi, parcă ar fi fost doar o chestiune de timp până să ne fi dăruit în totalitate. Nimeni nu poate uita sentimentul că ceva îi sfâşie pieptul atunci când iubita vine şi pleacă, acea coardă interioară vibrând la fel de zguduitor în ambele clipe. Nimeni, dacă a trăit apăsarea viscerală în fiecare fibră a ființei, nu poate nega faptul că atunci a iubit. Ai senzația că orice secundă în absența ei va fi ultima ta respirație, că prăpăstii adânci te atrag irezistibil şi că vei cădea în fiecare, pe rând şi simultan, doar ca totul să dispară ca şi cum nici nu au existat atunci când apare Ea. Dacă atunci te-ar întreba ce este în sufletul tău, ai vorbi de zboruri printre văpăi stelare, o stare de plutire peste lume, nicidecum nu ți-ai aminti de hăuri întunecate. Şi iar vă despărțiți jurându-vă să visați unul despre celălalt, reproşându-vă puținul timp de intimitate şi înotând prin agonia nopții spre malul zilei de mâine, când veți vorbi de levitație şi o veți experimenta în virtutea unui sărut, a unor şoapte contopite la intersecția privirilor voastre. Nu-i aşa că dragostea ne sfâşie prea frumos pentru a refuza supliciile cărora ne supunem datorită ei? Nu-i aşa că undele ancestrale care ne întregesc într-o ființă unică sunt mai pline de vitalitate decât orice surogat stimulativ? Ei bine, cred că asta înseamnă să iubeşti şi să fii iubit.

și

2.În baza principiului „Flămândul își cântă îndestularea și bogatul își plânge sărăcia”.

Iată cam ce fel se constituia sistemul de învățământ până nu demult și ce impresii lăsa el asupra beneficiarilor lui. Să presupunem că rândurile următoare sunt extrase din jurnalul unui elev de școală primară, interesați fiind strict de impresia lui în urma unei experiențe dacă nu specială, cel puțin de o intensitate aparte:

Am plecat din bibliotecă dezamăgit de tot ce am lăsat și de tot ce nu am primit. Nu avea niciun rost să mă amăgesc la gândul de a urmări în ce loc vor fi abandonate acele cărți, căci toate se transportau într-un loc anume spre a deveni coli de ziare sau, pur și simplu, hârtia igienică de proastă calitate, scorțoasă și dură, care îți lua un strat de piele la fiecare utilizare și care se găsea prin toate magazinele. Cu mâinile goale, mă îndreptam înapoi spre clasă, lăsând frustrarea să mi se exprime prin pașii apăsați ce răsunau prelung și deranjant în pustietatea holului. Deodată se deschise încet o ușă, din spatele căreia ieși madam Sofischi, o hoașcă isterică mereu înarmată cu o baghetă din fibră de sticlă, căreia îi spunea Majestatea Sa Stiloul Roșu. Când pedepsea vreun elev cu acel instrument, madam obișnuia să spună că Majestatea Sa își scrie legile conduitei morale direct în palmele neofitului. Îmi trase una pe spinare, de am zis că îmi sar toate măruntaiele prin cămașă, apoi, înfigându-și unghiile în urechile mele, se lansă într-un tir neliniștit de chestiuni retorice:

—Ce cauți de umbli haimana și nu ești la clasă?! Ce cauți, golanule?! Ai? Spune odată, măgar infect! Spune! Spuuu-ne!!!

Dar scorpia relua întruna același asalt filosofico-existențialist de factură satirică intrinsecă și inseparabilă, zgâlțâindu-mi cu furie capul între ghiarele delicate, fără ca eu să pot scoate o vorbă înaintea măreției covârșitoare a întrebărilor ei. Și mă ținu așa, mut de uimire înaintea strălucitoarei manifestații regale, de îmi făcu impresia că retorica obsesiv-compulsivă susținută de ample gesticulări grațioase nu va înceta în vecii vecilor. Apoi, luându-mă iar la dezmierdat cu bagheta magică, doar pentru a mă răcori și detensiona în urma acelui exercițiu de observații transuniversale, porunci să îi arăt la ce clasă învăț, articulându-mi câte un nou concept prin surprindere, ca la măgari, nu ca să măresc pasul, ci ca să nu uit fericita destinație a scurtei și intensei noastre întrevederi filosofice.

Să nu tragem concluzii pripite! Știm bine că, în asemenea chestiuni, suntem prădați de subiectivism, iar optica distorsionată riscă să denatureze chintesența axiologică a celor supuse observațiilor noastre. Pe atunci, da, era mult soare, însă mai presus de nori. În liniște, să medităm, să medităm...

O mare pierdere de timp! Autosuficiența este o redută inexpugnabilă în spatele căreia mustesc maşinațiuni egoiste, frustrări compensate de amăgiri, dincolo de care fermentează arbitrul sfertodoct şi autocrat. Supa asta prolifică, numită în mod pretențios erudiție, dă afară noxe contagioase ce duc în derizoriu calitatea de om. Dar orice specie are rasele ei, cum sunt hienele printre canide, drept pentru care, asemenea lupilor, poți să fii neutru şi să cugeți la natura lucrurilor. Cum totul este schimbător în univers, ai dreptul de a-ți da palme după ceafă ca să te dumireşti şi abia apoi să iei decizii.

Teribili mai sunt oamenii care, crezând în franchețea propriilor inepții, îşi neglijează nesimțirea. Vexându-se la corecțiile care li se fac, o țin una şi bună că aşa au văzut de multe ori şi aşa vor proceda, fără să ia în calcul faptul că au văzut de multe ori aceeaşi greşeală. Cu mândria caracteristică semidocților absoluți, aceştia țin cu dinții de propriile emisii cu pretenție moralizatoare, fără a avea, de altfel, proprietatea termenilor. Blazați până la dezechilibru, îşi latră asceza cu convingerea unui profet captiv într-o lume de tâmpiți. Trebuie că dramele personale i-au imbecilizat până la ataraxie, de vreme ce nu trec şi nu permit nimic dincolo de pragul ochelarilor de cal. Sincer, nu deplâng soarta acestor nefericiți, căci toți, în inconştiența lor, îşi merită focul care îi consumă din interior. Aceşti strigători din pustiuri au un singur leac: paradisul pe care îl invocă cu larghețea celor hipnotizați de propria iluzie.

A fi un om deschis nu înseamnă doar a spune verde în față ceea ce crezi, ci şi a accepta adevărurile care ți se spun. Omul deschis respectă diferențele de opinii şi nu caută să le forțeze a coincide, ci face din ele un consens personal. Căci pretenția arogantă cu care îți manifeşti competența de sine este doar un semn al narcisismului primejdios atât pentru tine, cât şi pentru cei din jur. Mai apoi, încăpățânarea cu care vrei să arăți cine eşti fără să-ți consideri propriile carențe este un semn al orgoliului despotic şi al tendințelor distructive din subconştient. Omul deschis ştie când să se aplece asupra sinelui şi să identifice tipurile de raporturi legate cu lumea de la care are atâtea aşteptări.

Când te apleci asupra oamenilor pentru a vedea în ce măsură resimt ei influența acțiunilor tale, mai întâi asigură-te că nu o faci doar din dorința de a deține controlul absolut asupra lor, ci că poți îndruma şi construi. Altfel, trădezi egoism infantil şi, fără să-ți pese de imaginea ta compromisă, îți bați joc cel mai tare de tine şi îi obligi pe ceilalți să te uite mai repede decât crezi tu că le-ar trece răul pe care l-ai făcut. Rămas doar tu cu aplombul tău cel agresiv şi virulent, nu-ți rămâne decât să emani asupră-ți atracții irezistibile şi nimeni să nu te accepte niciodată. Ai putea fi, cel mult, tolerat, sfidat sau ignorat, dar niciodată apreciat la valoarea injustă pe care ți-o arogi atât de ieftin. Fireşte, lumea este plină de loaze linguşitoare care îți vor măguli vanitatea şi, astfel, îți vor ucide, puțin câte puțin, spiritul. Dacă alegi să te înconjori numai de țoape şi otrepe, asta spune despre tine mai mult decât crezi şi nu face decât să îți condamne sufletul la cea mai întunecată nefericire. Regretele de apoi nu vor fi doar tardive, ci de-a dreptul ilare, odioase, abominabile.

Să mori zâmbind cu fața la oglindă
Și arătând cu-n deget: pe aici!
E tragic, cred! Din cojile de ghindă
Nu pot să crească umbre de pitici.

E vina lui că nașterea și moartea
Te-au despărțit de Infinitul tău,
Că-n degetele lui se rupe cartea
La pagina ce luptă contra rău...!

E vina tuturor că pasiunea
Ce mână vieți, destine și cuvinte
Întârzie a plămădi minunea
Din care astăzi se albesc morminte!

Încearcă să te cațeri peste crucea
Pe care alții-o pun drept argument!
Încearcă doar! Și vei vedea atuncea
Imperii dizolvate în ciment!

De-acolo, ți se va părea că lumea,
Deșertul de moloz și de beton
Își va râvni cu-aceleași arderi culmea,
Plângându-și rugi mereu la semiton.

Ridică-te din tine! Fii o ploaie
În liniștea ce cade peste sat
Și nu discerne oamenii de paie,
De vrei să nu comiți înc-un păcat.

Diurna lor e doar a lor și trece.
Rutina ta e un Zenit și-atât!
Dacă Nadirul lor te lasă rece
Și floarea te ferește de urât,

Vei ști că timpul care se înfoaie
Mai sus de tine, ca să fii ca El,
E vatră și de oameni, și de paie.
Tu fii ce speri. Nu fi nicicând ca el!

Nimic nu ar putea să te atingă
Atunci când timpul tău e anonim.
Doar curgi prin el și asta o să-nvingă
Ce ești și ce nu ești! Nu e sublim?!

Cunoști o mulțumire mult mai mare
Ca a desfide timpul ce îndoaie
Oceane ce se molipsesc de sare
Și oameni care s-au clădit din paie?

Să mori zâmbind cu fața către tine
Și arătând cu-n deget: asta-i calea!
Ei nu vor ști că e sau nu e bine.
Dar tu vei râde Timpul, Moartea, Jalea...

15 martie 2020

Nu ajungea că, apreciind în mod ipocrit capitolul în care se preta la înălțimea limbajului utilizat în arătarea unor resturi de protipendadă bucureșteană, Arsinia doar își dovedea, din nou, snobismul. Dar să fie ea însăși divulgată drept o meschină întrecea orice prag al așteptării, tot așa cum omul josnic se indignează când i se spune că este josnic. Și iată că, numai din atâta lucru, ea dădea bir cu fugiții, găsind în aceste înscrisuri justificarea pentru lipsa de perspicacitate în a privi natura lucrurilor, dar și ocazia de a se declara neinteresată de orice cale de a-și înțelege mama. Firește, se aștepta să vadă că Diana se frământa din pricina culpei pe care Arsinia, în naivitatea ei, i-o imputa cu aplomb de instanță, fără a realiza faptul că își atrăgea sarcasmul pe măsura propriei prostii. Fata își acuza mama că este o aeriană, o amețită și că nu ar merge cu ea prin marile magazine pentru a nu se expune situației ridicole de a fi uitată între raioane. Pe bune, Arsinia? Te-a uitat maică-ta în vreun magazin?! Cam care ar fi acela: cumva unul de țoale second-hand?

Mințind-o pe Leanța că s-a angajat după absolvirea facultății, mica impostoare refuza să îi trimită mamei sale adeverința de înscriere la studiile de masterat, urmărind, poate, sustragerea Dianei de la obligația ce îi revenea până când infatuata naivă va fi împlinit vârsta prevăzută de lege. În schimb, aceasta îl delegă pe iubitul ei să livreze prin internet o copie electronică după actul respectiv. Când Diana a insistat asupra necesității actului original, i s-a recomandat să învețe a beneficia de ceea ce i se oferă și să nu mai deranjeze lumea. Alt deștept care, înainte de a se uita la stroboscop, nu se asigura de valabilitatea pastilelor prescrise de neuropsihiatru! Mai bine spus, alt specimen care oglindea puterea de decizie a Arsiniei: un epileptic care, după un iubit extremist ce amenința cu aruncarea de pe bloc și altul care bea ca spartul și se deda la violență, o făcu pe Leanța să se întrebe: Cum îi alege, Doamne?!

Acum ar fi fost momentul ca Leanța să priceapă că, atâta vreme cât Darius și Diana îi erau în preajmă, Arsinia va evita să o viziteze și, prin urmare, bătrâna ar fi comis eroarea de a pune în cumpănă fiica și nepoata. Ori asta ar fi însemnat ca Leanța să-și recunoască propriile greșeli în gura mare și faptul că a exercitat o mare influență în ruperea Arsiniei de Diana prin ocultarea adevărului și jumătatea de măsură, fapte ce au dus la mistificare și, implicit, la rezidarea obstinată a naivei fătuci în propria autosuficiență. Firește că, în situații de divorț, copiii sunt îndreptați să dea credit părintelui cu care rămân, de aceea unii dintre ei își reprimă amintirile frumoase cu celălalt și nu manifestă curiozitatea de a înțelege ce s-a întâmplat, de fapt. Clișeul și prefabricatele se fac forța motrice în maturizarea lor, acea Lex Guvernatris care îi amăgește că pot merge mai departe chiar și în virtutea unor idei cărora tot ei nu le permit să evolueze.

De unde să știe Arsinia că Leanța însăși, în plin proces de divorț, făcea presiuni asupra Dianei să nu își mai viziteze fiica pe motiv că acest lucru o expune inutil pe biata copilă unui stres cu grave consecințe? Și cum să înțeleagă Leanța absurditatea propriei poziții în acea chestiune, de vreme ce hoașca visa cu ochii deschiși la o Epocă de Aur în care nepoata va rămâne la bunici și nu la tată sau la mamă? Cum de nu își amintea Arsinia că, tot la vremea procesului, Bulă o lua de la bunici în repetate rânduri pentru a se dovedi un tată capabil, dar solicita sprijinul Dianei pe motiv că nu se descurca și că fata își prefera mama? Ei bine, toate astea au fost lăsate cu bună știință să cadă în negura uitării, întrucât Leanța și Bulă erau convinși de inevitabila clacare a Dianei. Și iată că trecerea timpului avea să arate o altă față a lucrurilor, una pe care doar spiritul lucid și cu adevărat matur se înclina să o vadă. Câtă vreme Leanța își vâra coada și denatura istoricul pentru a se exclude din marea de orori, Arsinia se hrănea cu ideile otrăvite pe care hârca i le îndesa pe gât cu o veritabilă manifestare a iubirii.

Dacă tragismul vieții lui Ițenco a constat în repetate treziri din mirajele cărora se dedase luat de stranii vâltori, Leanța persista în propria nefericire din pricina lipsei de tact și a erorilor de abordare. Pentru a se exonera de culpă, Leanța i-a creat Arsiniei un tablou al Dianei în tușe lipsite de responsabilitate, dând astfel curs unui folclor ce viza o mamă care s-a compromis iremediabil prin imaturitate și absență totală de la natura firească a vieții. Păi, când ai tăria de a declara că fiica ta consumă stupefiante, că ea va permite ca nepoata infantă să îți fie violată de Darius, când insiști asupra conservării unei căsnicii în ciuda lipsei unor căi de a remedia ceva în ea, cine dă dovadă de imaturitate? Cum nu vezi că transferi propriile tare asupra celei despre care știi că nu îți va face niciodată la fel? În plus, ai sădit aceeași tendință de mistificare în nepoata pe care pretinzi că o iubești, iar acum, neavând curajul de a-i îndepărta de pe ochi vălul pus de mâna ta, aluneci într-o așteptare pasivă, dar mai mult declarativă, a morții. Nu este de mirare că Arsinia ține cu dinții de prejudecăți ce i s-au dictat începând cu perioada divorțului, că își alege iubiții în funcție de cât sunt ei de acord cu optica sa eronată și de cât îi încurajează ura prostească față de Diana. Cu toate acestea, Diana se detașa de toți acești viermi cu aparență umană, lăsându-i să fermenteze în dejecțiile propriilor gânduri, căci morbul fără leac al prejudecății își făcea singur treaba în destinele lor.

Vorbind despre soarta relației cu Arsinia, Diana a declarat:

—Degeaba ne ascundem după deget. Arsinia crede că vreau să o răpesc de lângă Lili ca să mă reabilitez înaintea ei. Știu că, față de Lili, ea a dezvoltat numeroase afecte, lucru pe care îl înțeleg, dat fiind timpul scurs până azi. Se înșală amarnic în privința mea, pentru că nu mă cunoaște, nici nu dorește asta și nici pe mine nu mă mai preocupă viziunile ei. Dacă, o dată cu ea, i s-ar fi dezvoltat și puterea de pricepere, aș fi avut unele așteptări. Însă, de vreme ce ideile ei s-au oprit din evoluție într-un punct anume al vieții, ea nu poate mai mult.

—Dar ce faci, dezgropi morții?

—Sigur, în sfera ta și a ei așa se văd toate: când faceți apel la trecut, vă motivați decizii și atitudini; când eu vă combat cu argumente tot din trecut, dezgrop morții! Voi ați rămas blocate în trecut, captive în prejudecăți și optici deformate, amândouă fugind de voi înșivă!

—Astea nu sunt vorbele tale, ci ale ăluia de afară!

—Serios? Și care sunt vorbele mele? Hai, să văd cât de bine mă cunoști!

—Lasă, că știu eu. Tu nu erai așa...

—Dar cum eram? Proasta cu vălul pus de tine pe ochi? Naiva cu sindrom Stockholm care perpetua mitul mamei absolute desprins din poemele voastre proletcultiste? Hai să îți arăt cum sunt, ce gândesc și care îmi sunt vorbele!

Dar, pentru că spiritul fluid și liliputan al Leanței își revendica, periodic, fantezistele drepturi, Diana i-a spus cu o înfiorătoare inimă de gheață:

—Să nu crezi că am uitat ce ai făcut în 1991!

Leanța încercă un rânjet disprețuitor, în speranța că asta va descumpăni ascendentul pe care Diana și-l luase asupra ei. Întâlnind, totuși, privirea hotărâtă a fiicei sale, hoanghina simți un junghi în ceafă. Diana i-a redat cu lux de amănunte acel episod din trecut, pe care, doar din rațiuni de discreție, vom evita să îl arătăm aici, deocamdată.

—Nu pot să cred cât semeni cu taică-tu! zise Leanța ducând mâna la gură.

—Și ce, e de rău augur asemănarea? Ai văzut că, de fapt, sunt aceeași dintotdeauna? Tu ai vrut să fiu altfel și, în mania ta, ai căutat să te convingi pe tine, dar și pe alții, că nu sunt cea care sunt! Tu, care ți-ai mistificat propria viață și ți-ai denaturat-o până la pierderea identității morale, ai avut ambiția să adaptezi lumea la micul tău univers iluzoriu!

—Să mă ferească Dumnezeu!

—El te ferește, dar firea te pălește! Cum ai putut, în toți anii ăștia, să te pretinzi la acele înălțimi morale după tot ce ai făcut în 1991? Ba mai mult, ai răcnit mai tare decât toți nebunii despre moralitatea mea îndoielnică. Mi-ai dat viața peste cap crezând că, astfel, îți voi uita păcatele. Și încă mai ai puterea, în dereglarea ta mintală, să mă privești în ochi? Crezi tu că Darius, dacă ar fi știut de episodul 1991, te-ar mai fi privit în ochi și ar mai fi insistat să iau legătura cu tine? Haide, privește de sus către neștiința bieților muritori, așa cum o făceai până acum nici zece minute!

—Mamă, dacă vreți să plecați, plecați. Nu vă uitați în urmă, căci îmi merit singurătatea.

—Te pierzi în alte ipocrizii. Eu nu mai pun preț pe cuvintele impulsive pe care le vei regreta, cu siguranță. Degeaba te ascunzi în spatele bătrâneții, căci ești la fel de vicleană ca o cotoroanță din povești!

—Eh, eu știu că spui astea ca să mă doară, căci îți cunosc sufletul.

—Serios? Ia spune-mi, dacă știi, de câți ani durează relația mea cu Darius.

—Daʼ e așa de important?

—Pentru mine, este! Pentru tine, e încă o dovadă că nu mă cunoști.

Leanța se aștepta ca și aceste cuvinte, la fel ca altele, să se piardă în liniștea uitării odată ce au fost rostite, ca într-o eliberare de angoase. Dar spiritul ei tenebros și generator de conflicte atrăgea ecourile obsedante ale tuturor ce s-au spus de-a lungul anilor. Tendința de a-și impune autoritatea ca într-o clasă de școală primară avea menirea de a o pune în spatele cortinei protectoare a ocultării, sigură pe nepriceperea puerilă a Dianei. De aici și uimirea disimulată față de detașarea Dianei de tot ce reprezentau Leanța, Arsinia și conexiunea lor ascunsă. Căci lucrul cel mai penibil pe care îl comiteau Arsinia și Leanța era teama de adevărul ce ar zdruncina imaginea oamenilor despre care credeau că le iubesc, iar, pentru asta, sacrificau pe eșafodul preconcepției omul pretins cel mai detestabil de pe pământ: Diana.

Pe la începutul lui decembrie, într-o după-amiază de sâmbătă, la ora la care Leanța își ținea obișnuita siestă în compania unei telenovele turcești interminabile, telefonul lui Darius afișa un mesaj care anunța vizita unui vechi amic. Mergând spre poartă, Darius fu țintit de la distanță cu dojeni pe care, însă, nu le lua drept acide, căci auzea glasul neschimbat, vioi ca în adolescență, al lui Radu, cel care în scrisori se autointitula Diavolul.

—Oh, Darius al lui Istaspe! Dar ce urzeli de calibru mondial te-au răpit în nodurile lor, încât am ajuns a-ți implora augustele atenții cu care ai încetat a mă ferici de la o vreme? Strecurat-am, oare, ceva ofensator în epistole și, pentru atâta lucru, aspru mă pedepsești cu ignorarea? Dacă așa stau lucrurile, rogu-te, mărite zeu al fadei mele existențe, primește umila mea scuză și îngăduie-mi o lămurire.

Darius se distra copios pe seama stângăciei actoricești a prietenului său, zicând:

—Cu talentul tău, nu te-aș distribui nici măcar într-un vodevil de mâna a șaptea!

—Nu?! Ia ține-o pe-asta. Cucoana îi spune amorezului: E de prisos, domnule! Inima mea nu este liberă. Libidinosul insistent zice: Dar, duduie, pretențiile mele nu urcă atât de sus! Ei, ce zici de poanta asta?

—Pe lângă faptul că mi-e greu să decid care rol ți-a ieșit mai prost, înțeleg că pregătești vreo trăsnaie postmodernă.

—Aiurea! Dacă te referi la pornografie, află că ea s-a gustat dintotdeauna mai cu nesaț decât mărețele opere artistice. Dar vai! Departe de mine un proiect așa ambițios! Sigur, dacă nu mi-ai ignorat scrisorile, știi ce vreau să spun.

—Nu ți le-am ignorat, ci doar mi-au parvenit târziu și în condiții comice. Hai să te tratez cu ceva și, printre altele, să-ți povestesc lucruri noi. Poate pui de încă o carte!

Radu luă o mină de copil pus în fața unui miracol și spuse:

—Poate pun de încă o carte?! Dar sunt emoționat până la lacrimi! Tot ce povestești tu este deja o carte scrisă pentru mine! Auzi la el! Sau vrei să închei un pact cu Diavolul?

—Stai jos, Radule și nu te mai împăuna. Alb sau roșu?

Pentru a amenda scăparea amicului său, musafirul cită dintr-un poem propriu:

—M-aș reînvia din propria uitare, golindu-mi orizontul de rutină,

Ducând acasă spirite rebele blocate-n pragul dintre două lumi.

Aș face-n rai puțină gălăgie și-n iad aș pune mai multă lumină,

Zdrobind hotarul care amăgește ideea despre răi și despre buni.

Bineînțeles că alb! Roșu e pentru poeți. No offense! Apoi, când Darius ieși cu carafa, Radu urmă: Și iată-mă din nou în paradis. Mulțumesc, șamanule! Dar, ia zi și mie! Ce poveste? Ce carte?

—Fii gentil și tacă-ți fleanca!

—Oh! Interesantă sugestie de titlu. 

Darius avea un har, uneori, de a ordona acțiunile oamenilor cu care intra în contact, dar numai atunci când punea un preț pe valoarea lor reală – și asta aducea oarecare presiune pe Radu, care ridica proza mai presus de orice manifestare artistică. Dar a oricăreia! Între cei doi prieteni se iscă un dialog pe seama stilului abordat în cartea ce urma să se publice. Nimic nu îi procura lui Radu o mai mare plăcere ca atunci când proiectele sale literare erau puse pe masa de tranșat de către Darius, care, dotat cu un spirit filosofic din fire, mai era și un fin psiholog câteodată. Radu nu aștepta laudele polivalentului său amic, ci critica severă, aceea care deposedează textul literar de orice nuanță și subtilitate amăgitoare pentru un cititor obiectiv. Firește, Diavolul nu era atât de naiv încât să dea producției sale o dimensiune artistică la stadiul în care se afla aceasta, căci prietenia cu Darius și Diana îl făcea, oarecum, dator să lucreze serios asupra textului.

—Nu sper într-un răsunet galactic al cărții, spunea el, căci ea se adresează unora dintre cei care i-au inspirat subiectul. Dar ce părere are distinsa doamnă despre ea?

Diana spuse:

—Un tablou imaginar pictat cu acuarele de bună calitate și pus pe șevaletul unui straniu, dar pur adevăr. Nu am citit decât primul capitol, căci nu am răbdare să aștept apariții periodice, dar vreau să devorez produsul finit. Când va fi gata, vreau prioritate la expediere!

Revenind la Darius, Radu întrebă:

—Acum ce propune filosoful? Rămânem la stadiul de simplă observație sau trecem peste materialismul dialectic pentru o abordare ambivalentă a subiectului?

—Tu ești scriitorul, decizia îți aparține. Am apreciat abilitatea ta de a da ficțiunii valoarea adevărului incontestabil. Te-ai deservit de acest instrument ca să accentuezi caracterul abscons al personajului central. Rămâne de văzut dacă Leanța, la o eventuală confruntare a cărții, va face caz de ficțiune sau îi va distinge tendința de augmentare a faptului real.

—Dacă nu s-a modelat considerabil de când mi-ai prezentat-o inițial, află că axiologia ficțiunii rămâne o subtilitate în afara puterii de pricepere a Leanței. Dar ce speranțe îți faci în privința celeilalte, a Leanței în devenire?

—Niciuna! Arsinia se complace în postura de replică miniaturală a bunicii ei. Iar obiectul acestui somn în propria bulă hedonistă e Diana.

Radu stătu pe gânduri câteva clipe, părând a căuta încă o breșă în fortificația mentală a Arsiniei și, pentru că cele deja găsite stârneau și așa destulă oroare, spuse mai mult ca pentru el:

—Am întâlnit de curând un elev de liceu care declara că tot ce a fost de scris s-a scris și că nu vede ce ar mai putea fi adăugat la bagajul de literatură deja construit.

—Astea sunt poziții vechi, zise Darius. Așa ceva declară numai cei care nu citesc sau care epatează în lauda de a fi citit opere de renume doar așa, pentru intimidarea necunoscătorilor.

—O recunosc în aprecierea asta pe Arsinia.

—Nu numai! Când ai scris despre generația de monștri, ai trecut în registrul suficienței de sine oameni de toate vârstele. Eu ți-am dat dreptate, dar nu știu câți o vor face. Pare că unii oameni suferă de crunta boală a disimulării psihologiei vieții.

Leanța, ieșind în curte, salută necunoscutul și se asocie conversației cu pretins interes. Radu îi remarcă falsa inflamare și, cât dură discursul amicului său, o fotografie cu telefonul mobil în diferite ipostaze.

—Acești oameni bolnavi, continuă Darius, contrag universul de idei și viziuni în limitele orizontului lor restrâns, ba chiar se complac în aglomerarea de lumi minuscule care le compun propria viață. Neputând desființa barierele de concepții, dacă le au, lâncezesc în indiferența diafană care îi amăgește cu tinerețea eternă, iar ei ajung simpli copii îmbătrâniți. Faptul și mai grotesc rezidă în însăși incapacitatea lor de a-și face introspecții scrupuloase, ceea ce arată, încă o dată, că naivitatea și autosuficiența merg de mână de la apariția lui Homo Sapiens.

Leanța recunoscu vorbele și se simți vizată, drept pentru care spuse:

—Asta-i viața!

—Este, totuși, o concluzie pesimistă din partea unei vârstnice, încercă Radu o abordare diplomatică.

—Sau una plină de frustrare datorată eșecului, reveni Darius în aceeași notă incisivă.

Vizibil plictisit de prezența soacrei sale, Darius orientă discuția spre platitudini, semn că și amicul său trebuia să plece. Vrând să se arate fascinată de onoranta vizită, Leanța ieși odată cu ei la poartă.

După plecarea taxiului, femeia îl întrebă pe Darius:

—Dar cine este domnul?

—Amicul meu, Diavolul, făcu el senin, ca și cum ar fi emis o banalitate.

Leanța privi înciudată în urma mașinii, dar își înfrână ieșirea și întrebă:

—Până la urmă, chiar aveți de gând să publicați cartea?

—Bineînțeles că da! Deja o edităm.

—Și nu ar fi vreo șansă să reveniți la o parte din subiect?

—Care parte: cea pe care nu ați citit-o sau cea pe care Arsinia v-a expus-o trunchiat?

—Eu tot nu înțeleg ce vină are ea.

—Ba da, înțelegeți chiar mai mult decât lăsați să se vadă. În definitiv, de vreme ce cartea a demonstrat că puteți face diferența dintre adevăr și ficțiune, de ce în viață ar fi altfel? Dar preferați ficțiunea din viață în detrimentul adevărului și, pentru asta, la fel ca Arsinia, vă dedați la caraghioase simulări. Sunteți mândră de educația pe care i-ați oferit-o?

Leanța îi întoarse spatele într-un gest obraznic și merse în bucătăria de vară, unde se asigură că pachetul de sodă caustică era la locul lui din dulap. Era pe același raft, dar, de data asta, expus în măreția sa lângă cana termosensibilă. O poftă irezistibilă de rachiu îi năvălea esofagul și, în același timp, capul i se învârtea la fel ca cel al baziliscului din coșmar. Un straniu mecanism subconștient tindea să îi influențeze dorințe ascunse pentru a da curs unor decizii pe care le-ar fi luat cu mult în urmă. Era forța gigantică a răului înnăscut care, acum, în prag de senectute, valida paradoxul conform căruia ficțiunea este ficțiune până atunci când este probată de faptul concret. În consecință, așa cum senectutea tinde a da impudorii frâu liber, dezinteresată de cum este percepută după un punct oarecare, tot astfel, unele dintre cele mai ascunse obsesii și fantezii se concretizează în gesturile mărunte la capătul cărora automatismul devine complicele infidel al lucidității pierdute.

Revenirea Leanței la vechiul obicei al otrăvirii putea fi înțeleasă drept reacție la suspiciuni neconcretizate medico-legal. Dacă taina ei fusese multă vreme apărată de logistica precară a Institutului, pașii lenți, dar siguri ai psihicului în degradare aveau să genereze acei judecători imaginari asupra cărora Leanța fusese deseori avertizată. Până atunci, însă, pornirile incontrolabile ieșeau din intenții mascate, ca și cum o voce interioară îi genera impulsul capital. Și totuși, degradarea conștiinței mai avea câteva etape de parcurs până la marele declic, ca o zbatere în agonie a ultimelor resurse de moralitate la care Leanța se pretase de-a lungul mincinoasei sale vieți.

Oamenii, în faza de senectute primară, creează preocupări sau revin la altele mai vechi pentru a-și motiva energia vitală în prezența morții iminente. Leanța nu doar că nu făcea față detașării cu care Ițenco își grăbise moartea, dar nici nu concepea finalul care o aștepta la capătul propriilor idei.

Cum își făcea ea felurite socoteli asupra condiției de trai de până atunci, o mână îi trecu peste umăr și apucă pachetul din raft. Era Darius, care desfăcu ambalajul și merse către privata din curte ca să verse conținutul în closet. La întoarcere, întrebă:

—Chiar aveați de gând să otrăviți pisicile?

Leanța, ușor abțiguită după gura de rachiu trasă în viteză direct din sticlă, bâigui:

—Îmi trebuia să curăț niște rufe mai vechi. Dar asta e! Tu crezi ce vrei.

Darius o privi sceptic și, cu o ultimă revărsare de cinism, zise:

—Nu v-ați respectat promisiunea de a renunța la băutură. Credeți că a doua șansă mai există?

Leanța ridică umerii într-o disimulată nepăsare, apoi spuse:

—Oricum ați vrut să scăpați de mine cât mai repede. Trebuia să mă lași să înghit soda.

—Mare atenție! La Psihiatrie, nu are cine să vă strecoare alcool. Dar de asta vă veți convinge după sărbători.

—Și de ce nu mai repede, mă rog?

—Pentru că așteptați vizita Arsiniei cât timp noi vom fi plecați la munte. Încercați să nu mai beți nimic și, poate, veți înțelege dacă Arsinia vine pentru bănișorii dumneavoastră ori ca să își reverse prefăcutele iubiri.

—Bine, mamă. Cum zici tu...

În urma lui, Leanța făcu un gest de lehamite în aceeaşi manieră cu care privea de sus către bieții muritori, discreditându-i pentru neștiința lor. Nu presimțea că acela avea să fie printre ultimele gesturi de aroganță pe care și le mai permitea. Căutând în alt loc de taină, scoase un plic improvizat din fila unui ziar și merse să îl depună sub Biblia de pe noptieră. După ea, sticla fără dop, în care fusese rachiu, zăcea pe jos, lăsată cu neglijență.

SFÂRȘIT

Cum suspină ca o boare

Tragica metamorfoză,
De ai zice că te doare
Ofilita floare roză!

Ce descântec de păcate
În istoria de-o clipă,
De se-nnobilează toate
Prin sublima ei aripă!

Și ce pacoste de nume
În nuanțe pervertite!
Zici că nu ar fi vreo lume
Pentru tainele-i pripite!

Cavalcade-i trec prin viață

ʼN goană de nestinse gânduri

Doar ca să îi pună-n față

Groaza propriilor scânduri. 

Dar te macină, te roade!
Te subjugă prin tăcere!
Pune peste vieți năvoade
Și în inimi sapă fiere!

Te imită-n întrebare
Și pozează drept naivă,
Însă cheamă lumea mare
La parada ei tardivă.

Unde sunt plagiatorii
Atârnați de floarea ei,
Păcătoșii, visătorii
La eternele femei?!

Pentru cauza-i măreață,
Ea pe toți i-ar invoca
Doar să le arunce-n față
Că nu-i Una cum e Ea.

Zici că și-a făcut un nume
Din ce vrea și n-ar putea,
Însă fuge și de lume,
Și de sine, și de Ea!

Nu ar vrea nicicum să pară
Că-i simbol de abandon,
Din istoria-i precară
Să răsune un eon.

De-ar putea să se încingă
Cu ciulini și mărăcini,
Ar dori să ne convingă
Că noi suntem misogini.

29 nov. 2019

Să lași orice speranță la intrare! Orice speranță! La intrare să lași! Orice speranță!
Mii de șoapte îi răsunau în urechi, repetând sinistrul îndemn. În fața porții masive, Leanța aștepta să se scurgă un oarecare interval de timp, cu ochii ficși către medalionul baziliscului. Părea că se supune unor indicații pe care poate le primise mai înainte. Fumul hăului fierbea, se ridica și se întorcea la matcă, o lua de la capăt, amintind de haosul din sufletul ei. Leanța își repeta la infinit că nu otrăvise pe nimeni, că i se puteau pune asupra o mulțime de fapte și erori, dar niciodată crima. Cu cât își intensifica acest exercițiu de persuasiune, cu atât fumul hăului se tulbura neliniștit în matcă. Apoi, sunetul unei clanțe vechi, neunse de secole, se auzi și poarta din lemn se crăpă ușor ca urnită de vânt. Leanța băgă de seamă că, în ciuda masivității tipice unei uși de temniță medievală, poarta se mișca lesne, întocmai ca foile unei cărți. Baziliscul o privi trecând pragul și, după ce repetă sentința lui Torquemada, se azvârli în fumul agitat.
Leanța pătrunse într-o încăpere luminată în clar obscur ca un amurg de toamnă târzie. În mijlocul încăperii, baziliscul o privi, inert, câteva clipe, hipnotizând-o cu acel medalion, apoi se dădu într-o parte și își reluă poziția de tribun la ușa din stânga. În locul lui era acum Arsinia, în picioare cu spatele la ea, infantă ca la trei ani și puțin. Leanța se repezi cu disperare să o ia în brațe, zicând:
—Puiule, vino la mama!
—Tu nu ești mama mea!
Ochii copilei o respingeau cu răceala din ei. Leanța, în încercarea de a se repune în termeni față de acea judecată nedreaptă, vru să apuce acele mânuțe fragile și să spună ceva, dar copila se disipă ca fumul unei lumânări abia stinse.
Baziliscul ieși pe ușa din stânga, dând de înțeles că trebuie să fie urmat. Leanța trecu pragul și, de data asta, se văzu în bucătăria unui apartament prin care ea trecuse de câteva ori în urmă cu mulți ani. Acolo, Diana și Bulă vorbeau în contradictoriu, ea manifestând totală sfidare față de pedagogia la care se preta soțul ei în etalarea propriilor viziuni asupra căsniciei. Într-o parte, Darius asista tăcut la acel schimb de replici sterile, orientate spre același eșec cu cât mai mult se doreau a fi spuse. Între ei, Arsinia, care abia împlinise patru ani, ar fi vrut să le ceară părinților să lase cearta. Diana îi spuse fetei să meargă în camera ei, dar Bulă o prinse pe copilă de mână, zicând:
—Nu pleci nicăieri! Stai aici, ca să vezi ce decizii vrea să ia mă-ta!
Diana îl privi în ochi și spuse:
—Să nu crezi că mă vei constrânge cu gestul ăsta imatur!
—Imatur? Lasă să vadă fiică-mea cum merge căsnicia noastră!
—Dacă nu ai fi băut ca porcul, azi nu ai fi recurs la manevra asta.
În clipa aceea, Bulă îi trase Dianei o palmă pe obraz, răcnind:
—Vrei să îți arăt că, în două săptămâni, te fac să joci pe sârmă? Te fac! Apoi, către Darius, dar fără să îl privească în ochi: Și tu pleacă în pușca mea, dacă vezi că distrugi o familie!
Diana îi făcu semn lui Darius să nu reacționeze în niciun fel, apoi zise:
—Bravo, dobitocule! Lovindu-mă, din nou, i-ai arătat Arsiniei în ce lume va trăi. Ești mândru de ce vrei să vadă ea la tine? Asta este familia în care vrei să o crești?
Arsinia, speriată, izbucni în plâns. Diana o luă în brațe să o liniștească, în vreme ce Bulă se încălța de plecare, bodogănind:
—Nu ai decât să rămâi cu gagiu-tău!
—Poate te măriți cu sticla! îi reculă Diana.
Leanța îl urmă pe bazilisc către dormitorul aceluiași apartament, unde ea se văzu pe sine, o apariție translucidă, pozând preocupată de o emisiune la televizor și arătând că refuza să ia o poziție față de cearta de mai înainte, ca și cum nu auzise nimic. În fața ei, se repeta la infinit momentul în care Bulă îi pălmuise fiica, iar Leanța fu înfiorată de răceala din ochii apariției, conștientă că pedeapsa îi va spori cu cât se străduise să o convingă pe Diana să accepte acea căsnicie cu toate neregulile ei. Baziliscul se așeză în fața televizorului și, rotindu-și capul ca într-un ritual, făcu să iasă din medalionul lui un con de lumină neagră care absorbi apariția în el.
Pereții camerei s-au întunecat, ca și cum bezna se instala treptat pretutindeni, punând în locul lor decorul bucătăriei din casa de la țară. Leanța revedea momentul în care Diana își făcea cunoscută intenția de a divorța. Ițenco lătra felurite amenințări turbate, precum aceea că se va desemna drept un tată fără fiică și strecurând ideea că ar recurge la orice gest pentru a preveni acel divorț. Leanța, pozând că vestea cumplită îi destabilizase țintele firești, ca și cum nu avusese acea discuție particulară cu Diana de două ori înainte, se ridică de lângă soțul ei, temătoare că ar putea primi una în bot. Femeia se gândea că, dacă furia nebunului nu avea să se stingă curând, măcar să se descarce pe cea care a provocat-o. Baziliscul readuse în plan conul de lumină neagră și absorbi în el femeia, moment în care Leanța simți cum bicele judecății se apropiau de ea.
Acum, Leanța se vedea la braț cu soțul ei, părăsind biroul directoarei de școală – mai bine spus, alungați aproape în șuturi pentru acuzația adusă fiicei lor că se droga. Diana amenințase cu divorțul și părăsise căminul conjugal înainte de a demara procesul în Instanță. Bulă, după ce a furat din contul bancar cei 3000 de dolari cu care socrii lui i-au cadorisit la împlinirea unor ani de căsnicie, a intentat proces de divorț invocând relația extraconjugală a soției, părăsirea căminului familial și înscrierea acesteia într-un anturaj de persoane dubioase. Presiunile puse, de atunci, în mod repetat asupra Dianei au dus la pierderi de calciu și magneziu, ceea ce necesita injecții intravenoase. De aici și urmele de vânătăi pe care părinții ei le invocau pentru a susține odioasa acuzație. Directoarea le făcu aspre mustrări, adăugând că ea însăși fusese în cabinetul medical al școlii, când venele Dianei se retrăgeau sub piele le fiecare apropiere a acului de seringă. Orbiți de ambiția de a păstra intactă o căsnicie vădit compromisă, cei doi se întorceau la mașină. Leanța urcă, dar Ițenco mai rămase puțin, spre a vitupera alte amenințări către Diana. Fiica lui era îngrozită de furia cu care Ițenco îi vorbea de parcă îi fuseseră luate mințile. Apoi, Diana o văzu pe Arsinia în mașină strigând în lacrimi după mama ei, în timp ce Leanța se lupta cu copila să o ia în brațe. Ițenco se așeză la volan și, înainte de a demara, strigă în plină stradă:
—Ești o curvă!
Și de data asta, baziliscul o absorbi pe Leanța.
Cu cât procesul se apropia de final, cu atât părinții Dianei își preschimbau poziția de furioși în cea de resemnați. Deși toți cei din jurul ei își arătau dezacordul față de divorț invocând sănătatea emoțională a copilului, Diana știa că, de fapt, i se cerea să revină în termeni cu Bulă. Să mai dea o șansă căsniciei nu era chip, căci furia oarbă a lui Ițenco și tăcerea manipulatoare a Leanței din acele vremuri arătau că afacerea conjugală nu avea sorți de izbândă, ci doar să se agraveze din aceleași motive. La nici trei luni de la pronunțarea deciziei în Instanță, Bulă se recăsătorise, iar acum venea cu soția lui să o ia pe Arsinia din casa foștilor socri. Despărțirea fu dureroasă pentru bătrâni, care erau tratați de femeia lui Bulă cu promisiuni fățarnice că asta nu presupunea o rupere definitivă. Ițenco mirosi că acea femeie le specula slăbiciunea pentru a dispune Arsiniei niște favoruri. Bulă urma să deschidă proces de partaj, ceea ce lui Ițenco îi deschidea perspectiva unui câștig. Iar, pentru asta, trebui să se împace cu fiica lui, căci numai el știa cât asudase la achiziționarea acelui apartament ce se făcea miza principală a partajului. Cât el se lăsa purtat de reverii, Leanța se zbuciuma de dorul nepoatei sale care, în câțiva ani, se făcuse extensia dezagreabilă a celor ce au răpit-o de lângă ea. Baziliscul se așeză în fața Leanței și, emanând conul de raze atât de nesățios, o aduse pe femeie înapoi la fumul în fierbere al hăului. Leanța era împinsă către fum de o forță nevăzută, lăsându-se dusă în Infern ca oaia la tăiere.

Într-un salon al secției de Psihiatrie, Leanța zăcea în pat, sub sedativ, după ce trecuse prin încă o sesiune de dezalcoolizare. Stresul la care era supusă de tratamentul ajuns la exces o făcea să privească în gol felurite năluci, iar ea saliva abundent, incapabilă să-și controleze reflexele. Cinci zile, cât a durat până la venirea Dianei din vacanța la care nu renunțase când a aflat de situația mamei sale, Leanța a vegetat în propriile dejecții.
In cabinetul medicului, Diana completa ultimele formulare necesare pentru externarea pacientei. Medicul zicea:
—Este dificil pentru o alcoolică să își poarte de grijă dacă nu are permanent pe cineva care să o supravegheze.
—Alcoolismul mamei mele nu a atins, încă, pragul critic.
—Încă. Dumneavoastră ați spus-o.
—Mai am jumătate din vacanța școlară interanuală, așa că pot să veghez asupra mamei să nu mai guste un strop de băutură.
Medicul psihiatru aducea felurite opinii și argumente pentru a-și menține pacienta sub observație, dar Diana era mai mult decât sigură că, în acea secție, se făcea exces de zel. Ba mai mult, ea avea nevoie ca Leanța să își păstreze luciditatea, pentru a-și pune ordine în suflet, nu să vegeteze sub acțiunea sedativelor.
O scurtă vreme, după ce tratamentul și-a pierdut efectul, Leanța se arăta rușinată de criza prin care trecuse. Dar trecerea peste acel episod stânjenitor a fost facilitată de Diana, care nu comisese imprudența de a-și întreba mama ce anume a dus la acea rătăcire. Leanța își ținea promisiunea de a sta departe de alcool ca într-un jurământ cabalist, deși, uneori, făcea efortul de a lupta cu ispita. Medicamentele pe care le lua acum nu aveau alt scop decât pe cel psihologic, iar Diana o pistona zicând:
—Dacă nu iei pastila, intri iar în delir. Dacă o iei și, totuși, pui gura pe băutură, riști fie să rămâi nenorocită pentru tot restul zilelor, fie să mori foarte curând.
Leanța era deprinsă să-și administreze medicația cu strictețe de religie spartană, ceea ce îi ușurase cu mult situația. Într-o dimineață, când văzu că lângă paharul cu apă nu se găsea nicio pastilă, avu un sentiment de triumf. Diana îi spuse:
—Da, avem motiv de sărbătoare, dar fără strop de băutură!
—Nici nu m-am gândit la asta, zise Leanța ușor atinsă în ambâț.
Treptat, femeia revenea la viața dinainte, plină de energie și de dorința de a-și duce suma de întreprinderi gospodărești la bun sfârșit. Cum se termina o treabă, se iveau altele în loc, așa cum văd bătrânii când își caută de lucru pentru a-și da o motivație în plus de a trăi. Printre aceste lucruri, Leanța privea fotografiile nepoatei aninate prin diferite locuri și tânjea:
—Oare când am s-o revăd?

De câteva luni, Arsinia nu mai răspundea la telefon, ba chiar își făcuse inaccesibilă propria pagină de Facebook, păstrându-se inabordabilă și de negăsit. Iar asta se întâmplase la puțin timp după ce firul epic al acestor înscrisuri a dus la copilăria fetei, când trăgea pârțuri la comandă și mutila păpuși.

Cum stătea așa, patetică, pe marginea patului, Leanța văzu că poștărița a lăsat ceva la poartă. Era unul dintre acele plicuri mari, de format A4, care nu conțineau altceva decât lucruri ce îl interesau pe Darius. Leanța fugi la poartă, înșfăcă pachetul și se întoarse în casă. În timp ce sfâșia ambalajul, retrăia un moment din urmă cu peste un an, când își băgase nasul în corespondența lui Darius. Crezând, atunci, că va găsi cine știe ce taină compromițătoare pentru ginerele ei, Leanța găsi în plic numărul unei reviste în care amicul lui publicase primul capitol al celor de față. Revista era însoțită de o scrisoare în care autorul îi cerea lui Darius permisiunea de a iniția demersurile editării unei cărți. Leanța a ascuns acel pachet, abia rezistând ispitei de a-l pune pe foc.
Acum, citi cel mai recent capitol publicat și se îngrozi la pasajul în care bețivul din fața speluncii declama vesel că ambulanța duce la cimitir. Numărul din fața ei era însoțit, la fel ca cele anterioare, de solicitarea autorului:

„Amicul tău, Diavolul, insistă cu mare elan să acorzi încredere proiectului său și te roagă să arăți o poziție în acest sens. Editorul spune că ai inaugurat romanul-dialog introspectiv, ceea ce mie îmi sună drept o calificare necritică, firavă și prematură. Dar am fost invitat, pe de altă parte, să lucrez la conceperea unei piese de teatru, lucru pe care, desigur, nu l-aș face decât în urma acordului tău prețios, după care tânjesc de atâta vreme. Nu voi lua tăcerea ta drept un refuz, așa că mă văd nevoit să mă deplasez la tine personal. Arrividerci, fratre mio!“

Leanța puse pachetul lângă celelalte și se lăsă pe așteptare. Când Diana ajunsese acasă, ea s-a întins în pat invocând migrene. Diana se duse să verifice dacă ușa de la cămară fusese forțată și, găsind-o în regulă, își spuse că acea migrenă fie era o formă ușoară de sevraj în recidivă, fie ascundea un lucru, obicei tipic mamei sale. După două ore, sosi și Darius. Leanța îi ieși în întâmpinare, luând un ton autoritar și pretențios, întrebând:
—Cum ai permis să se scrie despre mine că am fost internată la dezalcoolizare?!
Darius înțelese că Leanța era informată de cursul acelor scrieri și din alte surse.
—La Psihiatrie, zise el. E o diferență!
—Și de ce, mă rog, ambulanța duce numai la cimitir? Să înțeleg că îmi doriți moartea?!
Lui Darius îi venea să râdă.
—E numai problema dumneavoastră cum înțelegeți lucrurile. Pe mine nu mă preocupă de mult timp acest aspect.
Leanța nu se aștepta la o declarație atât de rece. O privi pe Diana, care o cerceta cu aceeași răceală, apoi, crezând că deconspira marile păcate, reveni la Darius:
—Și de ce amicul tău își spune Diavolul?
—Nu ați văzut serialul „Lucifer“, nu-i așa?
—Pentru ce să-l văd?!
—Pentru că actorul principal vorbește o engleză impecabilă! o luă el în derâdere. Apoi, intrând în personaj, Darius o privi adânc în ochi și întrebă: Tell me, what is your deepest desire?
Leanța nu știa că apelativul de Diavol era un capriciu al celor doi prieteni în amintirea vârstei la care își permiteau să cânte pe stradă și a serilor care se întindeau până dimineață la un pahar cu vin, discutând filosofie și literatură. Își duse mâna la gură, zicând:
—Ferească Dumnezeu!
Diana oftă, sătulă de acea invocație silită. Însă Darius înțelese că Leanța știa de adresa de Diavol dintr-o singură sursă, căci amicii stabiliră să o facă doar în scrisori, de aceea spuse:
—Sper să înțelegeți că faptul de a-mi viola corespondența poate atrage repercusiuni nu tocmai comode. Nu vă e destul că vă băgați nasul în intimitatea noastră și, mai mult, vârâți mâna în poșeta Dianei? Unde e scrisoarea?
Leanța fu tentată să creadă că Darius dorea cu ardoare acea corespondență pentru că ea ar fi conținut vreun mesaj codificat. El insistă să știe de soarta scrisorii, iar Diana interveni:
—Mama, înțelege că Darius poate afla de la prietenul lui când a expediat scrisoarea și ce parcurs a avut aceasta. Fii femeie de omenie și, dacă nu ai distrus corespondența, adu-o!
Leanța luă o mutră îndurerată și, abia târându-și pașii spre casă, bodogăni:
—Nu pot să cred că mă amenințați cu Tribunalul!
La auzul acestor cuvinte, Diana sări din locul ei și, mergând în urma hârcii, spuse:
—Ia să văd eu unde îți ascunzi secretele! Nu te uita la mine ca vita în târg! Sper că nu ți-ai dosit vreo litruță de rachiu, altfel te întorci la dezalcoolizare! Pardon, la Psihiatrie!
Leanța nu avu încotro, căci risca să își preschimbe coșmarurile somnului într-unul mai mare: Psihiatria. După câteva minute, Diana ieși cu brațul încărcat de plicuri, pe care le etală pe masă zicând:
—Uită-te și tu, halal cotoroanță!
Leanța veni înapoi cu aceeași mutră spășită, încercând o manevră:
—Mamă, dacă vă este greu cu mine, faceți cum credeți mai bine, că eu sunt bătrână și...
—Lasă smiorcăiala! i-o reteză Diana. Gata cu spectacolul, gata cu spectatorii! Nu ascunzi lucruri care aparțin celorlalți!
Leanța privea maldărul de reviste și parcă se înciuda. Între timp, Darius începu să hrănească pisicile, pregătind pentru ele o mână de boabe și două conserve. Nemulțumită de grija lui față de feline, Leanța zise:
—Darius, nu le mai îndopa, că n-au să mai prindă șoareci.
—Pisicile nu vânează de foame, ci din instinct.
—Văd că nu ții la soacră-ta cum ții le ele.
—Dacă țineam la soacră-mea ca la pisici, o îndopam cu boabe și conserve! În plus, ele nu mă supără niciodată.
Leanța se aprinse de furie și spuse:
—Daʼ nu ți le mărit eu?! Poate le dau și niște sodă caustică.
Era, firește, o aluzie la textul care o viza. Sfidând manevra hoaștei, Darius reculă:
—Bag seama că cineva continuă să vă înrăiască. A început, cumva, să vă răspundă la apelurile disperate?
—Despre cine vorbești?! se eschivă ea.
—Despre aia care fuge ca o găină, la braț cu prințul Mîșkin, atunci când trebuie să dea dovadă de maturitate, dar vi se ascunde după ceafă și vă injectează inepții!
Pe Leanța o dureau cumplit acele cuvinte și tare ar fi vrut, atunci, să aibă curajul de a trăsni gura care le rostise. Dar, în materie de Arsinia, bacceaua evita orice confruntare. Privi către Diana ca și cum i-ar spune că era cazul să intervină pentru copilașul ei, însă ea rămase în afara discuției. Darius luă un motan în brațe și, gâdilându-l pe după urechi, spuse:
—Motănel, să-mi spui dacă ți s-a dat vreodată sodă caustică!
Leanța, vrând să pară împăciuitoare, întrebă:
—Dar cum se termină povestea?
Lui Darius nu-i făcea deloc plăcere să discute asemenea lucruri cu cei pe care îi lua drept obtuzi și autosuficienți, căci aceștia pun verdicte înaintea întrebărilor. Dar, pentru a mai pune gaz pe foc, spuse:
—Dacă ar fi după mine, aș arăta că personajul principal nu avea să se îndrepte niciodată, că va rămâne aceeași acritură perfidă și veșnic în căutare de scandal, la fel cum și-a trăit toată viața. Dar eu nu sunt în mintea scriitorului ca să îi anticipez demersurile industriei literare. Poate că, dacă v-ați cerceta cu sinceritate deplină sufletul, ați ști cum se încheie povestea. Eu am mari dubii că o veți face!