Să mori zâmbind cu fața la oglindă
Și arătând cu-n deget: pe aici!
E tragic, cred! Din cojile de ghindă
Nu pot să crească umbre de pitici.
E vina lui că nașterea și moartea
Te-au despărțit de Infinitul tău,
Că-n degetele lui se rupe cartea
La pagina ce luptă contra rău...!
E vina tuturor că pasiunea
Ce mână vieți, destine și cuvinte
Întârzie a plămădi minunea
Din care astăzi se albesc morminte!
Încearcă să te cațeri peste crucea
Pe care alții-o pun drept argument!
Încearcă doar! Și vei vedea atuncea
Imperii dizolvate în ciment!
De-acolo, ți se va părea că lumea,
Deșertul de moloz și de beton
Își va râvni cu-aceleași arderi culmea,
Plângându-și rugi mereu la semiton.
Ridică-te din tine! Fii o ploaie
În liniștea ce cade peste sat
Și nu discerne oamenii de paie,
De vrei să nu comiți înc-un păcat.
Diurna lor e doar a lor și trece.
Rutina ta e un Zenit și-atât!
Dacă Nadirul lor te lasă rece
Și floarea te ferește de urât,
Vei ști că timpul care se înfoaie
Mai sus de tine, ca să fii ca El,
E vatră și de oameni, și de paie.
Tu fii ce speri. Nu fi nicicând ca el!
Nimic nu ar putea să te atingă
Atunci când timpul tău e anonim.
Doar curgi prin el și asta o să-nvingă
Ce ești și ce nu ești! Nu e sublim?!
Cunoști o mulțumire mult mai mare
Ca a desfide timpul ce îndoaie
Oceane ce se molipsesc de sare
Și oameni care s-au clădit din paie?
Să mori zâmbind cu fața către tine
Și arătând cu-n deget: asta-i calea!
Ei nu vor ști că e sau nu e bine.
Dar tu vei râde Timpul, Moartea, Jalea...
15 martie 2020
-->
Comentarii
Nimic nu ar putea să te atingă
Atunci când timpul tău e anonim.
Doar curgi prin el și asta o să-nvingă
Ce ești și ce nu ești! Nu e sublim?!