Aurora!
Degetele tale, în surdină,
Trec prin lumea răsuflării mele.
Te-am depus demult la rădăcină
În esența existenței mele!
Tu o știi! Comit banalitate
Prin tabloul șoaptelor cântate.
Nu mă plâng nici că mă pierd în toate,
Nici că m-am născut între păcate!
Ochii tăi sunt însăși veșnicia
Ce soarbe viața lumii, Aurora.
Iubirea noastră este ironia
Eșecului nespus al tuturora.
Căci pletele scăldate în nocturnă,
Așa cum ți se scaldă, nu le au!
Nici suflete spoite în diurnă
Și nici în poezie nu le dau!
Sunt răzvrătitul ființării tale –
Atât cât îmi permiți să te respir!
Sunt vălul aurorei boreale
Și prima rază pusă în Nadir!
Sunt eu pentru că ești și nu se poate
Trăi, decât în ciuda tuturora.
Ești tot ce-n orice suflet azi încape
Și-n orice dimineață, Aurora!
Ești roua care curge pe bordura
Impusă vieții tale clandestin!
Ești ritmul care trece peste ura
Neoamenilor care n-au destin.
Tu, iubito, ești cea mai frumoasă,
Cea mai CEA și cea mai care ești.
Dacă simt că mă întorc Acasă,
Vin către Crăiasa din povești!
Și, pentru că „și“ n-are antonim
Mai suportabil pielii tuturora,
În fața ta și-acum eu mă închin –
Și numai ție, Ție, Aurora!
-->
Comentarii
Mă bucură dospirea.........
Gerra, tabloul remarcat de tine a început să se contureze de la „Foxtrot cu Dumnezeu“. Ideea a dospit câțiva ani pentru a exploda abia acum. Pentru asta, îți mulțumesc!
Una din puținele certitudini ce ne-au rămas! Ca să ne-nălțăm templu, va trebui să ve dăltuim coloanele altora noi! Inedit tablou!
Superb poem. Felicitări!