Ex nihil summus

[Paul Rotaru]

Dacă lumea ar fi altfel, dacă frunzele n-ar fi...
Dacă-n sufletele noastre nu s-ar scrie poezii...
Dacă liniștea din urmă nu s-ar agita în sine
Și amurgul fără margini, cu ideile-i puține,
Nu ar invoca în oameni setea crudă de sfârșit,
Nu-i așa că întrebarea este: pentru ce-am trăit?
Dacă linia ce curge pe-ale noastre orizonturi
Se respinge de la sine pentru a impune fronturi
Și mirajele durerii sunt în cercul ei opac,
Pentru ce să ne mai mire că miraje se desfac
Numai ca să ne arate viața noastră trecătoare,
Când același lucru este că admiri și smulgi o floare?
Dacă limitele vieții ar ajunge chiar la stele
Și, cu ochii noștri ageri, am pătrunde printre ele,
Am avea, atunci, curajul să ne aplecăm spre noi,
Să decidem că dorința ne blochează înapoi
În aceeași miză oarbă, în același conținut
De la care și idee, și final au început?
Dacă ultima suflare ar negocia povestea
De la care-ncep doctrine și părerile acestea
Potrivit a căror unde se distinge-un mod de trai,
Te-ai întoarce-n simplitate ca să-ți faci un loc în rai?
Dacă cinice elogii îți ridică viața-n soare
Ca și cum o importanță ai avea pentru oricare,
El, discursul, ignorându-ți calitatea de-a fi om,
Reducându-ți importanța la ideea de atom,
Nu-i așa că te trădează falsa liniaritate
Pe sub care se ascunde morbul de realitate?
Dacă cel dintâi principiu care crezi că reprezintă
O sfidare a gândirii ce-a reprezentat o gintă
Îți contrează apoteme și modifică idei,
Caută-ți mai mare grijă să nu crezi nicicând ca ei!
Dacă tragicul ce scurmă cu putere de torent
În trecutul-perspectivă și te-ngroapă în prezent,
Află că precaritatea lui oferă doar o clipă
Pentru posibilitatea de-a zbura într-o aripă!
N-au avut acestea toate nici exoticii emiri,
Nici artiști plini de păcate și pe care îi admiri,
Darămite să ajungă la piciorul tău de jos
Rezonanța fericirii – cât ai fi tu de frumos!
Pentru toate-aceste-ambiții care nu au căpătâi,
Solidar singurătății și preceptelor rămâi.
Știu! Acestea sunt iluzii ale șoaptelor pe care,
În iluzia de versuri, o trăiește fiecare!
Te-ai transpune, însă, celor ce oglinda îți arată
Astfel demonstrând că cercul nu se-nchide niciodată?
Ai avea, atunci, curajul să descoperi că un cerc
Nu e doar infinitate, ci un punct deschis și cert?
Dacă da, în conjurarea ultimei descoperiri,
Pentru ce de viața asta și de moarte să te miri?!
Oare nu aceleași doruri ne apropie de Ea?
Toate patimile noastre oare nu ar încăpea
În privirea ei de-o clipă ca în cel mai scump deochi?
Pentru ce, atunci, ne face semnul ei gingaș din ochi?
Dacă lumea se procură pe o replică-nvățată
Din canonicele file ce-s pretinse fără pată,
Asta însăși e problema după care ne ascundem
Fără să avem tăria nouă înșine s-o spunem!
Dacă însuși fondul sacru zace-n omul primitiv
Și soluția problemei are un discurs tardiv,
În aceeaşi consistență s-a-nălțat filosofia
Care a făcut morala ca să-i dea pedagogia!
Nu-i așa că toate astea au creat un precedent
Pentru care aroganții tind spre inconvenient
Și, drapând aceleași steaguri ale eticii, moralei,
Ar legitima puterea părții mici și a scofalei?
Eh! De-acolo li se trage ambianța proștilor!
Dar mai rău e că le ducem noi cu noi și pe-ale lor!
M-ar mira să cred că facem orizont prin poezii,
De aceea nu-s răspunsuri la: „A fi sau a nu fi?“!

[chindea maria - gerra orivera -]

Nihilist precedent al vierii! :) Ufff, magia înălțării și căderii în noi înșine!

[Lenuş Lungu]

Frumos spus!❤

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]