Gluma din frigider

Dacă ai descoperi, în propriul frigider un bilețel lipit lângă o bucată de cașcaval, ceva de genul: „Sunt stricat. Aruncă-mă!”, cum ai reacționa? Exclus ar fi să te cuprindă teama că termenul de garanție (decedat demult) ripostează. Nu crezi în glume? Totuși... poate fi adevărat.

Astăzi, în fuga mea de a-mi stâmpăra foamea, am descoperit un astfel de bilețel. Desigur, nu cașcavalul și-a revendicat drumul spre coșul de gunoi, dar mesajul a lăsat în urmă un zâmbet spontan, reflectând la ideea: „Trăim ca să mâncăm sau mâncăm ca să trăim?”

– Angela, ți-ai pierdut bilețelele prin frigider?

– Da, mamă. Poate așa înțelegi și tu că stocul de mâncare perisabilă nu e bun.

– De ce n-ai verificat săptămâna trecută, draga mea, aș fi putut face rapid cașcaval pane.

– Ți-am mai spus că nu-mi place cașcavalul. Și, ce, eu sunt de la poliția alimentelor?

– Poate că ai și tu dreptate, însă știi că am două joburi și asta nu din cauza mea. Cine ți-ar plăti taxele la facultate dacă eu nu muncesc?

– Hai, mamă, am făcut și eu o glumă. Nu te supăra pe mine.

Argumentele și poziția pacifistă a fiicei mele m-au dezarmat. Au uitat complet că mă chinui s-o țin la facultate, că mănânc ce pot pentru a-i râmăne ei ce-i mai bun, că nu mai pot face față fizic și psihic la presiunea care mă apasă cu cele două locuri de muncă, la care nu pot renunța. Aprovizionarea frigiderului o fac la două săptămâni și poate mi-a scăpat, de dragul ofertelor, termenul de garanție al cașcavalului. În tăcere, mă îndrept spre frigider și mecanic, iau bucata de cașcaval, o privesc cu dispreț și-i fac vânt în coșul de gunoi.

– Ai fi putut să-l arunci tu, Angela. Nu țin evidența ce și cum mănânci.

– Aș fi putut, desigur. Însă cum te-aș fi făcut altfel să zâmbești? De un timp ești foarte tristă. Nu vezi decât muncă, muncă și iar muncă.

– Asta mi-e soarta. Cine ți-ar plăti taxele la facultate?

– Aici ai dreptate, nu te contrazic. Nu-ți promit, dar voi încerca să iau note mai mari pentru a scăpa de taxa asta nenorocită, însă e greuț.

– Fă ce poți, draga mea. Mai ai un an și-ți vei da licența. După aceea voi renunța la unul dintre joburi.

©Dorina Pop

Plouă cu bani

 – Vezi că aluneci, Anabela. Lasă euro ăia, poate că-s falși.

– Zău, Octavian? De când mi-am dorit să am banii mei, să călătoresc și acum când cad din cer, tu-mi spui să nu-i... culeg?

– Hai, fii productiv, ia și tu. Nu-ți trebuie mi-i dai mie.

Haos s-a creat în fața cabanei. Toți turiștii au bancnote de cincizeci de euro în mâini. Numărul acestora depinde de ingeniozitatea fiecăruia de a „valsa” prin zăpadă, căci ninge cu fulgi albi și liniștiți, și plouă cu euro. Orice meteorolog ar fi încântat să transmită această știre extremă, însă noi, cei cazați aici, cred că vom ascunde acest aspect. Declarații la poliție. Numerar confiscat. Și câte și mai câte impedimente în calea fericirii cum că peste noapte am devenit bogați.

Pe zăpada răvășită de pașii disperării n-a mai rămas nici o bancnotă.

Visele femeii intră în impas, când vecinul lor de cameră susține c-ar fi bine totuși să anunțe poliția despre acest eveniment ciudat. Majoritatea simpatizează cu gândurile Anabelei, dar omul pare înverșunat în a nu-și însușii ceva pe nedrept.

– Să supunem la vot, susține o blondină în timp ce-și etalează mândră teancul gros de valută.

Toți cei prezenți, cam vreo zece persoane, au fost de acord cu votul democratic. Anabela radia de fericire. Majoritatea a decis păstrarea sumelor de bani culese din zăpadă și... tăcere. Grupuri, grupulețe, mulțimea prezentă la pomana din cer s-a retras în camere, până la cină probabil.

Spre seară, pădurarul însoțit de trei jandarmi analizează împrejurimile cabanei. Recepționerul, participant activ la acțiunea demarată cu câteva ore-n urmă, îi întâmpină la intrarea în cabană, încercând să obțină informații.

– Intrați, vă rog. Vă pot oferi o cană de vin fiert, e cam răcoare în zonă.

– Lasă-ne cu vinul tău fiert. Mai bine spune-ne dac-ai văzut azi ceva suspect, afirmă un jandarm în timp ce pătrund cu toții în interior.

– Eu? Ce înțelegeți prin „ceva suspect”?

– Ia uite la el ce obraznic este. Adică noi am venit să cercetăm un caz de dublu asasinat și el se face că... plouă? tună și fulgeră alt jandarm.

Tăcerea și groaza se așterne în zona recepției. Sus, în camere, s-a auzit tot. Fiecare grup, pe cont propriu încearcă să depășească situația creată. Unii-și fac bagajul și ies din cabană tiptil, pe ușa laterală. Alții tremură în camere, nefiind capabili de nici o inițiativă. Doar recepționerul, încurcat de tonul jandarmului nervos, se trezește vorbind, cu calm, dar convingător.

– Acum nu mai plouă, aveți dreptate, dar azi chiar a plouat. Și ce ploaie bogată...

– Ai înebunit? șoptește pădurarul neștiind la ce se face aluzie.

– Nu, sunt perfect normal, afirmă în timp ce flutura spre oamenii legii recolta lui de valută. Ăștia au căzut din cer, despre crime nu știu ce să vă spun, căci eu sunt un om cinstit...

Peste două zile, știrea că doi pasageri ai unui avion, probabil neînțelegându-se în afacerile lor dubioase, au căzut accidental din avion, cu o valiză de valută, vuia în tot internetul. Cei doi și-au pierdut viața prin cădere, iar marea majoritate a banilor probabil zace pe fundul lacului din apropierea cabanei Zorile.

Telefonul de la recepția cabanei are firul roșu, căci programări peste programări aglomerează zona destul de liniștită până la ploaia cu bani.

©Dorina Pop

Răscumpărarea

– Bună ziua, domnule Nedelcu. Fiica dumneavoastră este la noi, spune o voce modificată parcă pe calculator.

– Ce? Vreau s-o văd!

Vreau să-mi sun fata, pentru a constata dacă informația primită e adevărată sau falsă, însă primesc un mesaj video. Mi se moaie picioarele. Mă așez și sorb câteva înghițituri de apă din paharul de pe birou. O sun pe Sofy, soția mea, să-i spun nenorocita știre. Ea, nu doar că fusese informată, i s-a transmis și suma răscumpărării – o sută de mii de euro. De unde scot eu banii ăștia? Sunt un biet profesor de matematică, cu rate la bancă, doi copii și o soție casnică. Doar meditațiile ne țin pe linia de plutire. Ce s-a întâmplat? De ce am fost tocmai eu vizat de excroci? Nu apuc să-mi fac ordine în gânduri, căci telefonul sună din nou:

– Hai, domn’ profesor, că nu ți-am cerut prea mult. O bagatelă. Mai mult rău mi-ai făcut tu, boule, când m-ai lăsat repetent în clasa a doisprezecea, să nu pot pleca dincolo. Așa că, scoate banu’, de vrei să-ți mai vezi odorul. Ai la dispoziție douăzeci și patru de ore să faci rost de sumă. Te voi suma să-ți comunic unde vom face tranzacția. Se subînțelege, că dacă mai vrei să-ți vezi fata vie, fără poliție sau alte șmecherii.

Nu pot să ripostez sau să comentez în vreun fel că-mi închide telefonu-n nas. Ce-i de făcut? Sun la 112 să transmit o răpire cu răscumpărare, dar pentru a nu fi urmărit, solicit ofițerului desemnat să se ocupe de caz să vină dânsul la liceul unde predau eu, în civil. N-a trecut o oră și ofițerul Georgescu mă aștepta în cancelarie.

– Cred că bănui cine-mi secestrează fata, domnule ofițer…

– Georgescu mă numesc.

– Încântat, eu sunt profesorul Nedelcu.

– Sunt doar ochi și urechi, domnule profesor, așa ca la școală.

– Nu-mi prea arde de glume, e în joc integritatea fiicei mele, însă nemernicul s-a cam dat de gol. Aș vrea, dacă sunteți de acord, să începeți investigațiile la această adresă.

Și îi întind un bilet cu numele și domiciliul celui pe care l-am lăsat repetent cu doi ani în urmă, argumentându-mi poziția. Polițistul solicită întăriri prin stație și-mi face semn că mă va ține la curent. O fugară strângere de mână și graba acestuia mi-a sugerat că a intrat în acțiune. Totuși fierb. Dacă l-am pus pe o pistă falsă? Dacă intenționat m-a mințit interlocutorul meu? Nu mai intru la ore, căci nu-s în stare, o rog pe o colegă să-mi țină locul și aștept. O așteptare dură cu variante teribilistice și câteva lacrimi. Primesc un ceai de tei și multe, multe încurajări, de la colegi, că totul va fi bine. Mi-e teamă. Cu greu îmi stăpânesc frica.

Tăcere. Speranță. Și timpul parcă stă-n loc. După vreo două ore sună telefonul.

– Am rezolvat problema, așa ca la matematică. Fata dumneavoastră este bine. Vă aștept la Secția doi de Poliție, pe strada Henri Coandă. Spuneți că sunteți așteptat de locotenentul Georgescu.

Convorbirea se întrerupe brusc. Acum aș încerca o teleportare, dar n-am studiat fenomenul îndeajuns și fug spre autovehiculul din parcare, cu speranța că-n maxim jumătate de oră îmi voi îmbrățișa fata.

©Dorina Pop

O cafea amară

– Bună, Marcel. Ce faci, nu te-am mai văzut de... o sută de ani.

– Am fost „afară”, în UK.

– Da? Și de ce-ai revenit, nu știi cum e la noi?

– Pardon, tu nu știi cum e printre străini. N-am mai rezistat și acum a început și nebunia asta cu refugiații palestinieni.

– Adela mai e cu tine?

– Nu, Ștefan. S-a-ncurcat cu un englez și dusă a fost.

– Hai la o cafea. Ne mai amintim de vremurile bune.

– Poate altă dată, am sosit de vreo două zile și încă nu mi-am văzut părinții. Dă-mi numărul de telefon și te sun eu săptămâna viitoare. E bine așa, acum mă grăbesc.

– E perfect, poate până atunci încerc să-ți fac rost de un post la spitalul unde lucrez eu. E o criză de medici...

– Ok. Vorbim.

Și dus a fost. A trecut mai mult de o lună de la întâlnirea cu fostul meu coleg de facultate și nici un semn de la el. De ce am fost așa de superficial și nu i-am cerut și eu numărul de telefon? S-o fi întors în Londra sau a uitat de mine? Încerc să-l caut și pe rețelele de socializare, dar parcă l-a-nghițit pământul. Dar viața merge mai departe cu sau fără Marcel.

Timpul, ca un șofer de curse lungi, ușor-ușor mi-a alungat gândurile de la Marcel, până într-o zi, când am rămas pur și simplu șocat:

– Ada?

Cuvintele mi s-au uscat în gât. Fosta mea soție e la brațul lui Marcel. E o situație penibilă și pentru ei și pentru mine, însă eu vreau răspunsuri. Altă femeie n-a găsit, dobitocul, decât pe Ada? Nu că mi-aș dori să mă împac cu ea, dar mă simt dublu înșelat. Și de fosta soție, și de colegul meu de facultate. Și unde mai pui aspectul că m-am oferit să-i găsesc un job, nesimțitului.

– Îți pot explica totul la o cafea sau o bere, Ștefan, spune Marcel cu jumătate de gură.

– De asta mi-ai refuzat atunci cafeaua, Marcel? Sau nu? De când ești cu Ada? Dar nu e treaba mea. Fiți fericiți și uitați-mă.

©Dorina Pop

...

Geamantanul cu bani

De când Anișoara și-a mutat veșnicia dincolo de nori, în fiecare dimineață, cu gândul la ea, poposesc pe banca din parcul central, unde-am cunoscut-o în tinerețile noastre. Astăzi parcă nici nu-mi mai arde să-mi plimb trupul sleit de puteri prin parc, căci spre seară sosește Anisia, fiica noastră, stabilită de vreo cincisprezece ani în sudul Franței. Dar ce pot face până atunci? Parcul mă atrage ca un magnet și mai conversez și eu cu „tinerei” ca mine. Trec de zona unde se joacă șah, căci sportul minții nu m-a atras niciodată și înaintez, lăsând în urmă și locul de joacă pentru copii. Banca mea și-a Anișoarei e într-un loc mai retras al parcului, unde liniștea e amfitrioană. Câteva raze de soare parc-ar vrea să-mi șoptească: „Așează-te, tocmai ți-am încălzit locul de meditație”. Șterg puțin cu batista imaginarul praf de pe bancă și mă așez, puțin obosit, căci zeci de ani au trecut peste trupul meu sleit de puteri. Mă gândesc la nepoțelul meu Alex pe care-l voi revedea în seara aceasta, la ginerele meu Marc cu care mă voi înțelege mai mult prin semne, căci franceza pentru mine e chiar o limbă străină și aștept, cu drag, să-mi îmbrățișez fata, plecată departe de casă.

– Dar cine și-o fi uitat trolerul ăsta lângă banca mea? mă trezesc eu vorbind singur.

Analizez cu privirea împrejurimile și curios din fire, încerc să-l deschid, gândindu-mă că sunt la camera ascunsă. Interiorul m-a șocat și fac un pas în spate, involuntar. O mulțime de teancuri de bancnote stau ordonate în bagajul uitat de cineva lângă banca mea. Să fie un semn, o înscenare? Să plec sau să anunț poliția? N-am văzut atâția bani în viața mea! Ce-aș putea face cu ei? Totuși nu-i pot lăsa aici. Mă decid, fără să gândesc, că-i voi lua cu mine și mă voi consulta cu fiică-mea ce vom face cu ei.

Mă ridic, trag trolerul după mine și dau să ies din parc, pe aleea cea mai scurtă. Sigur par caraghios trâgând un geamantan după mine prin parc și unde pui că nu-i ușor deloc. Simt c-aș fi urmărit și grăbesc pasul.

– Au, capul meu...

 – Unde sunt? De ce mi-ați pus perfuzii? mă rățoiesc eu la asistenta din salon.

– Uite, nene, cum stă treaba. Ai leșinat în parc și-ai fost adus de salvare la spital.

– Da? Și trolerul meu unde-i?

– Ce troler, domnul meu, odihniți-vă.

– Nu, nu, nu mă odihnesc că spui dumneata. Am avut cu mine un geamantan plin cu bani. Cred că am fost jefuit.

– Și eu cred că aberați, îl voi chema pe domnul doctor să vă prescrie alt tratament.                                                                        ©Dorina Pop

Pălăria vișinie

Din cauza pandemiei, anul acesta a trebuit să renunț la cele zece zile de plajă pe litoral. Alternativele sunt minimale, așa că ce-ar fi să-i fac o vizită mamei în concediu. Fiică-mea nu poate veni cu mine, că-și pregătește licența. Posibil că-i pică bine liniștea pentru concentrare, căci mâncarea pe care-o făceam eu, pentru ea e la un clik distanță de când ne-a invadat virusul ăsta păcătos.

Bagaje. Taxi. Tren. Călătorie cu masca pe figură. Și un final fericit – mama care m-așteaptă-n gară bucuroasă.

– Miruna, mi-a fost tare dor de tine. Hai să te îmbrățișez.

– Acasă mamă, după ce mă dezinfectez de microbi. Tu, de ce nu porți mască?

– Nu cred în prostiile ăstea. Dă-mi și mie o geantă să te ajut.

Au trecut vreo patru zile de când am venit, în concediu,  în casa părintească și parcă mi-e dor de viața mea agitată din orașul în care-mi fac veacul între două joburi obositoare. Cum am ajuns aici? Foarte simplu. Soțul meu a fugit în Italia cu colega lui, lăsându-mă cu rate la apartament și un copil în facultate. Singura mea alinare se-mparte între zâmbetul Cristinei și calmitatea mamei. În rest, parcă sunt un robot, fără idealuri, fără sentimente.

– Ai un program astăzi, Miruna, mă întreabă mama.

– Nu, poate citesc o carte.

– N-ai vrea să sortăm împreună hainele din dulapul tău? Zac acolo de aproape douăzeci de ani.

– Desigur, mamă. Pot face și singură curățenie, tu du-te afară și plimbă-te puțin.

– Nu o să stau mult. Când revin te voi ajuta și eu, poate mai aruncăm din haine, n-o să le mai îmbrace nimeni.

Cum de am amânat atâta timp acest lucru? Să fie mama mai cu picioarele pe pământ decât mine? Și retorica aceasta care nu-și găsește nici o scuză îmi grăbește pașii spre fostul meu dulap de haine. Deschid ușa și adulmec mirosul încurcat în amintiri, dar ce să vezi? O pălărie vișinie, pusă în grabă pe umerașele cu rochițe și bluzițe învechite de ani, sare pe covor. O ridic și zâmbesc, apoi involuntar mi-o așez pe cap și mă-ndrept spre oglindă. Chipului meu șifonat de trecerea anilor nu-i stă bine cu acest accesoriu elegant. Răscolesc amintirile și o lacrimă, apoi alta mai obraznică se plimbă agale pe obrajii mei. Mi-am adus aminte de primele întâlniri cu Mircea, când pălăria mă făcea, citez din el: „o dulcică cu obrajii rumeni”. Acum ce sunt? O altă lacrimă s-a solidarizat cu primele două și parc-ar vrea să-mi șoptească răspunsul la ultima întrebare. Mă fac că nu-l aud, însă cuvintele-mi inundă gândurile precum o ploaie nervoasă de vară. Nu, nu sunt o „acritură vișinie și expirată”. Arunc pălăria misterioasă pe fundul unui sac și cercetez în continuare fostele mele haine, transformate-n amintiri mai decente sau mai rebele. 

©Dorina Pop

Nuanțe de gri

Cu treizeci și ceva de ani în urmă eram un vierme amărât, plictisit și nevinovat. Nu-mi pot imagina cum, de la un gând rebel, în care-mi doream să intru-n pielea unui om, nu doar că am reușit, ci am o familie, o educație și chiar o prietenă care cică mă iubește. Viața mea a luat o întorsătură de treisute șaizeci de grade și eu? Eu, ce? Fostul vierme-și plânge de milă, iar actualul recipient uman s-a blocat de câteva ore pe terasa unei cârciumi și caută răspunsuri referitoare la traiectoria propriului destin. Un sunet strident mă rupe din visare:

– Alo?

– Ce faci, Virgil, unde ești?

– Emilia? Sunt... la cumpărături.

– Zău, mă. Te caut de câteva ore și când te găsesc te-ai decis să mă minți?

– Nu te mint, iubito. Cumpăr și eu ce pot, în funcție de necesități.

– Și „necesitatea” ta în ce constă? O halbă de bere?

– Ce imaginație bogată ai.

– Lasă tu imaginația mea, căci te văd, sunt peste drum de tine, adică de bodega unde-ți faci veacul, vierme ce ești!

– Și? Hai să bei și tu o halbă de bere sau o cafeluță.

Închid telefonul și-mi aprind o țigară, doar-doar mi-oi reveni din starea de amețeală în care sunt. Trag două fumuri și-mi aduc aminte că astăzi ar fi trebuit să mergem la primărie să depunem actele pentru legiferarea relației noastre. Cum am uitat? Dacă dau timpul înapoi cu vreo câteva ore, nu cred că uitarea m-a adus aici, ci gândul c-am putea avea urmași. Ce-ar fi copiii noștri? Niște oameni-viermi sau mai rău viermi-oameni. Gândul acesta m-a determinat să dau înapoi. Cum să-i spun Emiliei că nu-mi doresc copii? N-ar fi mai simplu să-i spun că n-o mai iubesc? O lacrimă s-a furișat pe coada ochiului drept și Emilia s-a așezat agitată pe scaunul din fața mea.

– Tot tu plângi, Virgil? De ce n-ai venit la primărie cum ne-am înțeles ieri?

– A murit mătușa Vera, sora mamei. Trebuie să amânăm nunta.

– Și de ce nu m-ai sunat? Am așteptat ca o proastă în față la primărie aproape o oră. Am crezut că te-ai răzgândit, că nu mă mai iubești.

– Eu? Doamne ferește, ce m-aș face fără tine? Dar... de ce m-ai făcut vierme?

– Nu știu. Așa, din alint. Eram nervoasă pe tine.

©Dorina Pop

Un paracetamol, vă rog...

 O tuse seacă s-a cuibărit în gâtlejul meu de seara trecută și parcă mi-a crescut și temperatura. Starea mea de disconfort îmi împing pașii spre farmacie, în drumul meu spre locul de muncă. Trebuie să-mi revin repede, nu-mi permit nici zile libere, nici concediu medical. Ajung parcă împingându-mi trupul obosit și ce să vezi, surprizele se țin lanț în dimineața aceasta mohorâtă de toamnă. Farmacia e închisă, însă motivul e unul aberant – grevă generală. Cum adică grevă „generală”? posibil să fie și alte farmacii în aceeași situație? Citesc și recitesc mesajul lipit pe o coală în interior.

– Nu mai așteptați, s-au închis toate farmaciile din oraș. Parcă s-a întors lumea cu fundul în jos, afirmă un trecător nervos pe situația creată.

– Sunteți sigur că mesajul e real sau poate cineva face o farsă, întreb eu nedumerit.

– Ce farsă, domnule? E grevă!

– Da?

– Dumneata nu te uiți la știri? Sindicatul farmaciștilor a decis să blocheze sistemul nu din cauza revendicărilor salariale, ci din lipsa multor medicamente vitale pentru bolnavii cronici.

– Uau, asta da solidaritate umană. Dar eu de unde iau un paracetamol?

– Eiii, asta-i o altă problemă și ca dumneata sunt mulți alții...

– Sunt convins de acest aspect.

– Aveți două soluții.

– Două? Dezvoltați, vă rog.

– Prima și cea mai onestă ar fi să duci boala pe picioare până-ți trece, cu ceaiuri sau împrumuți vreo pastilă de la vecini, prieteni sau colegi.

– E o alternativă pasivă...

– Cealaltă variantă e mult, mult prea obraznică pentru stilul care-l întrevâd că-l aveți.

– Dezvoltați, vă rog.

– Sigur? Vedeți vitrina aceasta? Nu cred că-i așa solidă. Cu un picior sau un pumn mai zdravăn sunteți la doi pași de paracetanol.

– Cum? Îmi sugerați să sparg o farmacie? Afirm eu puțin ofensat, căci interlocutorul meu pare a fi un om zdravăn la cap.

– Aici se va ajunge. Nu mai e la modă să spargi o bancă, căci numerarul e pe ducă, însă în farmacii, dacă-s închise și ai nevoie de un medicament, pac-pac și-ai rezolvat problema.

– Nu cred că e bine cum gândiți. Poliția va lua măsuri și legile sunt dure...

©Dorina Pop

...

Paharul de șampanie

 În camera de hotel, pacea e ca o pânză de păianjen. Nașii numără banii obținuți ca dar de nuntă de finii lor, iar mirele puțin cherchelit, îi urmărește cu atenție. Mireasa, întinsă pe patul uriaș și imaculat, se abține să nu plângă. Motivul? Proaspătul ei soț, în văzul tuturor nuntașilor, a pipăit-o preț de vreo trei minute, pe prietena ei Anca pe partea dorsală. Halal prietenă ar spune unii, însă principalul vinovat a fost Mircea. El, care s-a însurat din obligație, căci Lavinia l-a anunțat cam târziu că-i însărcinată. El, care va sări rapid din costumul de mire spre calitatea de tătic. El, el este de vină?

– De ce plângi, Lavinia? Am făcut exact ce ți-ai dorit, ca o marionetă. Ar trebui să fii mulțumită...

– Da? afirmă Lavinia oftând.

– Stai liniștită că n-o iubesc pe Anca, tot tu ești piesa principală, însă nu-mi convine situația. Ce vom face noi cu un bebeluș? Amândoi trăim din mila părinților, nu era timp și spațiu pentru așa ceva.

– Vom învăța să fim părinți buni pentru copilașul nostru, iar tu îți vei căuta de lucru.

– Zău? Te-ai gândit mult sau oboseala-ți scoate cuvintele încurcate din gânduri, spune Mircea și fără să-și dea seama ce face, aruncă paharul de șampanie spre dulapul din încăpere.

Degringoladă. Cioburi. Țipete.

– Ups, n-am vrut, mi-a scăpat. Iertați-mă.

Nașul îi face semn soției sale să se ocupe ea de bacnotele înșirate pe masă și-și ia finuțul în brațe, încercând să-l domolească. Mireasa, puțin mai inteligentă, se retrage în baie. Mircea își pupă nașul pe frunte, argumentându-i acestuia faptul că băuse prea mult.

– Vei vedea că totul va fi bine, dragule, îl încurajează nașa în timp ce-și ajută soțul să-l pună pe Mircea pe pat.

– Așa crezi? Bine...

Și filmul s-a rupt pentru Mircea, iar în restaurantul hotelului nunta a continuat ca și cum nimic rău nu s-a-ntâmplat.

©Dorina Pop

Cum să împușc un nor?

– Ce faci, Dorele?

– Cum nu observi, o praștie uriașă, Mihăiță.

– Ce să face cu ea, căci era dinozaurilor a apus de mult, afirmă băgăciosul om.

– Chiar vrei să știi, n-ai altceva de făcut? E un experiment pe care n-aș vrea să-l împărtășesc cu nimeni, doar dacă reușesc.

– Ei, na. Eu nu sunt nimeni, sunt prietenul tău.

– Uite, confecționez o armă să alung norul ăsta care și-a blocat corpul său uriaș peste livada mea de meri. Există riscul să nu mi se coacă merele. Ce voi vinde eu la piață? Cum îmi voi cumpăra lemne pentru iarnă?

– Și crezi că vei reuși? Te pot ajuta și eu...

Ușor-ușor cuvintele s-au transformat în fapte și cei doi prieteni au construit o praștie uriașă din trunchiul unui pom. Au proptit-o de un dâmb și i-au dat și o înclinație corespunzătoare pentru a-l nimeri pe nemernicul nor în... inimă. Au luat bolovanul din butoiul cu varză pentru a-l arunca, au scos masa din bucătărie să se urce pe ea, căci înălțimea praștiei nu le permitea folosirea pietrei uriașe doar de la o anumită altitudine. Ar fi fost bună o scară, dar tocmai i-o împrumutase lui Gicu să-și repare acoperișul, că-i căzuseră vreo zece țigle în timpul furtunii de ieri.

Acțiune. Motor. Pac-pac-pac. Și norul buclucaș a rămas neclintit. În schimb, merele dintr-un pom situat în apropierea lor au căzut cu frunze și chiar cu crenguțe mai mici sau mai mari. Dorel era nervos și nu-și mai dorea doar să deplaseze norul, ci să-l împuște. I-a creat daune și trebuie să plătească.

– Cum facem rost de o armă, Mihăiță.

– Ce să faci cu ea, boule. N-ai reușit să mânuiești o praștie cum trebuie, dar o armă.

– Vreau să împușc norul!

– Ce? Cum? Când? Cine-ți va da permisul de port armă dacă afirmi la ce-o vei utiliza?

– Voi spune că merg la vânătoare de... nori. Ha-ha-ha.

– Nu există așa ceva. Pentru a putea achiziționa o armă ar trebui să ai toate țiglele pe... cap.

– Eu le am! Gicu se chinuie cu țiglele.

Planurile de ripostă ale celor doi au mai continuat un timp. Soarele în măreția și strălucirea lor le zâmbește de vreo zece minute provocator.

– Vezi măi, Mihăiță, că s-a speriat norul de arma mea?

– Care armă?

– Cum care? Cea cu care l-am amenințat. Hai să mai bem un rachiu în cinstea victorie și să mai punem țara la cale...

©Dorina Pop