-Doamne, Doamne, dolmi?... Nu dolmi?... Mai ții minte seala aceea când îmi doleam să te învăț lugăciunea cu Îngelașul? A tlecut aploape un an de atunci. Mama e tale mândlă de mine că am mai clescut. Mă laudă la toți colegii ei de la selvici că sunt băiat male, dal eu tot mă lovesc de colțul mesei. Nu te mai întleb dacă ai învățat lugăciunea, că sunt sigul că o știi și cu ochii închiși. La vâlsta ta al fi lușinos să nu o știi.

Mi-e dol de Alina, Doamne. Și de doamna de la glădi; chial și de Lelu, băiatul vecinilol cale mă supăla când stliga că sunt defect. L-am ieltat. Dal cel mai dol și mai dol îmi este de bunicul. Mama zice că bunicul a plecat la tine, în cel. N-ale cine să mă mai salte pe picioale și să-mi spună: “- Măi, ștlengalule, ial te joci cu ochelalii mei? O să-ți stlici ochișolii.” Dacă te întâlnești cu el te log, te log din inimă, să polți mască. Ascultă-mă, că nu te învăț de lău. Pelicolul încă nu a tlecut. Să nu cale cumva să-l îmblățișezi. Păstleză distanța de doi metli să nu te îmbolnăvești și tu și să moli...Și-atunci eu cu cine o să mai volbesc seala, înainte de culcale?! Acum, mă întleb, dacă o fi să moli și tu, adică să ne pălăsești unde pleci?! Celul e plin de bunici. Nici întl-un colțișol nu mai ești în sigulanță pe pământul ăsta. Am văzut eu la televizol, clede-mă pe cuvânt, chial și în Amelica și în Austlalia e pandemie. Melgi la Polul Nold? Dal, acolo e foalte, foalte flig. Nu ai auzit că nesufelitul ăsta de vilus lezistă cel mai bine la flig? Îți lecomand să cauți un loc de izolale mai căldulos. Am o idee. Ai putea să vii cu ludele tale să stai la noi. Bunica are la țală o casă male, male, cu culte și acum că e singulă s-al bucula să-i țină cineva de vâlsta ta de ulăt. Ai avea camela ta și poate ne înludim până la ulmă, vlei? Spune, vlei? Măcal plomite că te gândești ca să știu să volbesc din timp cu ea...adolă să plimescă musafili. Face o dulceață de zmeulă cum n-ai mâncat în toată viața ta...

Dolmi, Doamne, Doamne?!?... Eu nu pot dolmi... Sunt înglijolat pentlu familia lui Moș Clăciun, pentlu doamna Clăciunița, pentlu leni, pentlu luclătolii din fablica lui. Spel că elfii poaltă mască, se spală pe mâini cu dezinfectant după ce constluiesc jucăliile și plegătesc dalulile, da-lu-ri-le, da-ru-li-le. Of, lasă că înțelegi tu ce vleu să spun. Nu lâde că tlezești toată casa, st! După cum obselvi nu am scăpat de L-ul ăla nesufelit cu toate poeziile desple lață, în schimb mi-au mai căzut tlei dinți; tlei dinți îți dai tu seama? Nu am culaj nici să lâd. Tata zice că am o gleblă în gulă. Mama mă înculajează că o să-mi clească alții mai flumoși și mai lezistenți, să nu dispel. Sunt așa de calaghios...Pentlu asta mă bucul cel mai tale că am stat în casă și nu m-a văzut Alina, dal mă și întlistez și mă fac și mai ulât la gândul că îmi dolisem tale mult să o sălut când nu elam știlb și n-am făcut-o. Ce flaiel am fost!
Ție de cine îți este cel mai dol? Mie poți să-mi spui, ai încledere. Sau vlei să mă jul? Mă cunoști doal, știu să păstlez un seclet...

Doamne, Doamne, dacă nici tu nu poți dolmi și vlei să mai volbim, spune-mi, ai fost plecat undeva în vacanța de vală? Nicăieli? Nici noi. Îți dai și tu seama ce clunt este să stai numai în casă de palcă ai fi pedepsit pentlu o greșeală de neieltat. Lasă că o să tleacă și nenolocilea asta și o să melgem vala viitoale la male...
Doamne, tu mai ai vleun bunic sau vleo bunică? Și unde locuiesc? La țală? Să nu-mi spui și tu la fel ca mama că volbesc mult și pun o mulțime de întlebăli, dal simțeam nevoia să volbesc cu cineva mai bătlân decât bunica poate îmi vine vleo idee desple ce să-i cel întl-o sclisoale lui Moș Clăciun să-mi aducă. Am învățat să scliu, dal numai cu litele mali de tipal. Eu îmi dolesc o sulioală sau un flățiol. E înglozitol să fii singulul copil întl-o familie. Toți stau cu ochii pe tine și sunt tale cicălitoli. Nu cled că-ți imaginezi plin ce tlec. Tu ce-ți dolești cel mai mult și mai mult?... Nu, nu tlebuie să-mi spui, știu e seclet.

Noapte bună, Doamne, Doamne! Să ne auzim cu sănătate. Stingi tu, te log, lumina? Acum nu-mi mai este flică de întunelic. Am mai clescut tlei centimetli, dal tot nu ajung la gula Alinei să o sălut. Tlebuie să mă lidic pe vâlfuri. Ce ți-e și cu fetele astea, clesc văzând cu ochii!...

Dolmi?!... Nu dolmi?! ...Ialtă-mă, nu vleau să te delanjez, dal uitasem să-ți spun ceva foalte impoltant. Știi, dimineață a venit Moș Nicolae. A pus dulciuli în toate încălțălile. Și mamei și tatei și bunicii, dal ce, ei sunt copii? Hai să fim selioși, sunt oameni în toată filea...

Plângi? Palcă am auzit eu o smiolcăială, sau poate mi s-a pălut. Bălbații nu plâng niciodată, spunea bunicul. O să vină moșul și la tine, ai să vezi.
Vlei să-ți spun o poveste ca să visezi flumos? A fost o dată ca niciodată, că de n-al fi nu s-al povesti, un băiețel cale avea patlu bunici. Întl-o zi, când tocmai îi căzuse al tleilea dințișol...

Veronica Șerban

(Despre nimicuri)

”Nu mă mai înghesui între scândurile din gard aiurea, dă-mi pace. M-am urzicat toată. Și mă zgârie până la sânge și tufa asta nesuferită de zmeură. Ți-am zis că nu știu a săruta, mă tânguiam eu”. Dar el nu și nu, nu se lăsa înduplecat de rugăminți. ”Las că înveți, mi-a spus, nu-i cine știe ce filozofie, e un nimic”. Mi-a arătat cum să-mi desfac brațele amorțite, să le așez curcubeu în jurul gâtului său. Dacă le-aș fi lăsat încrucișate îmi zdrobeau sânii; ar fi țâșnit laptele până pe lună cât să hrănească toate craterele înfometate. ”Nu fii prostuță...nu pățești nimic, zicea parfumat în urechea mea. Tu doar țintuiește-mă cu privirea, așa cum privești în zare cocorii”. Eu priveam fix albastrul ochilor așteptând plutirea cocorilor prin irisul dilatat. ”Și nu te mai frământa, proasto, că nu mori dintr-atâta, zicea, da nici să nu strigi, că nu doare. Să-mi promiți, doar, că după aceea nu te ștergi. Să-ți rămână pe buze sărutarea. Ești foarte frumoasă!” Respirația, ca un dumicat de pâine caldă furat în fugă, se blocase în gât. Abia mai suflam: am iubit! Toți macii din câmp dar și cei de pe marginea șanțurilor mi-au explodat în obraji. Furnicile își mutaseră mușuroiul sub pielea spinării colindând în sus și-n jos ajungând cu mărșăluitul pe la subțiori. Șiroaie de ape se prelingeau între albia dintre sâni, stomacul se mutase în gât, abdomenul era plat iar transpirația se prelingea mai jos de genunchi. Toate clopotele catedralelor lumii îmi sunau în tâmple sacadat de la cel mai mare hodorogit până la cel mai mic zurgălău. Desculță, pe vârfuri, cu surzenia împrumutată de la Beethoven care îmi făcea discret cu ochiul în vreme ce Schiller îmi sufla cuvintele intonam muțește și destul de anapoda Oda bucuriei acompaniată de cele mai renumite filarmonici. Mai mult de-atât ce putea mai rău să mi se întâmple? Să mor?! Buzele noastre se cunoșteau doar din priviri. Prea puțin și-au vorbit. Nu se respingeau. Se atingeau și frigeau, frigeau ca o vară nebună înfierbântată de soare torid. Ale mele dau ochii peste cap și sunt gata, gata să leșine. Alte lui țin strâns într-un surâs pe ale mele, le țin bine. Inima lui țopăia ca un miel, a mea, de felul ei un mic clopoțel, abia se-auzea prin zumzăit de albine și toate primăverile urmate de veri zglobii au început să-mi curgă prin vene îmbibate cu parfum de flori de salcâm. Au râs de mine cu gura până la urechi păpădiile pe sub pălării galbene până s-au prăpădit. Greieri timizi au împrumutat ochii bulbucați de la melci amețiți care și ei cruciți de reacțiile mele neașteptate băleau drumul în zig-zag în speranța că își vor aminti vreodată pe unde și-au lăsat casa. ”Hm! Copii fără minte. Voi nu vedeți ca pe-aici e plin de urzici? Da, mă rog, nu-i treaba mea, ce mă bag?” A mormăit un arici ursuz ieșit la lumină, apoi a ridicat din umerii țepoși că da nu era treaba lui ci a noastră și-a plecat mai departe fluierând.
Acum să te văd eu, așa beșicată cum ești pe picioare până hăt sub fustă, despre ce nimicuri îi spui lui bunică-ta că ai mai vorbit, și-auzi cu cine! Cu derbedeul ăla mic de-ai lui Puiu, cei mai amărâți din tot satul, și să mai rezemi și gardul din fundul grădinii ca să te lași sărutată în vreme ce bătrâna nădușită de treabă și sătulă până-n gât să tot strige la tine te-a lăsat în plata Domnului. Că zmeura încă nu-i coaptă, fato, iar cireșele chietroi; ici și colo câte una și aceia fulgerată.

Veronica Șerban

Greu se chinuie să-mi crească o aripă îngerească.
Doamne, frică mi-e, de cad în bucăți o să mă sparg;
Printre frunze de trifoi, s-a sfârșit norocu-n doi.
Ca la pașii cei dintâi zarea-mi tremură-n călcâi,
Iar ce ieri creștea firește astăzi tot mai mult descrește.
Și-o să zbor zvelt fum din horn, căci am fost odată pom
În ograda mamei mele, și-o să hoinăresc prin stele...
Când voi părăsi pământul o să-ngenuncheze vântul;
Primul o să-mi iasă-n cale să vuiască-amar a jale.
Încâlcit printre scaieți greu mi-o șterge lacrimi reci;
Ochii să-i aibă la el, umezi, blânzi, de mielușel,
Când mi-o săruta obrazul, drept, întins țină grumazul.
Tăvălinduse-n țărână pân’ la cea din urmă brumă
O să-i cadă capu-n palmă sub oftat de tristă toamnă.
Blând mă-ndemne în final să încalec pe-un nor cal
Credincios și îmblânzit cu-n snop de vise hrănit.
În costum alb, la cravată, plângă cireșul la poartă,

Nu mi-ar fi de o măsură maiestuoasa lui statură,
Iară mărul de la stradă ningă-mă floare zăpadă
Pe la-ncheieturi, pe piept, cu petale de un deșt.
Dii, să spun calului fum, lasă-mi ăl nărav pe drum
Printre stele de pepită, pietricele sub copită!
Lasă-n urmă sperietura să n-aud tropăitura,
Nod în gât, negre mărgele, flutură spaimele mele.
Rămân greierii din mine ca să cânte mult și bine
Din vioare, mandoline, cântece printre sulfine,
Pentr-un munte cu furnici ce nu știu ce-s alea frici.

Veronica Șerban

M-a dus mama joi la pochi
Să mă scape de deochi.
-Și la babe am fost cu e,
Că deochiu-i boală gre,
Prinde mama răbde-a spune,
Fă, părinte, o minune!

De picioare, mațe, oase,
Începură a mă descoase.
Despre față, corp sau mână
Toți aveau ceva să spună.
Cum nici unul n-avea glas
Pochii toți cântau pe nas.
Nădușiți pe sub sprâncene,
Mărunțel clipind din gene,
Dintr-o carte au tot citit
Și pe rând tăți m-au stuchit.
Pe sub stuchitura groasă
Eram verde de nervoasă.

-Asta nu-i deochetură,
Au spus pochii într-o gură.
Nu s-arată a fi sașie.
Ba, îmi pare chiar zglobie.
Da, cât îi de-mbujorată,
Parcă zâc, că biata fată,
De-un flăcău a fost vrăjită.
Nu cumva e-ndrăgostită?

-Ptiu, ar bate-o Dumnezeu!
Așa m-am gândit și eu,
Zice mama mânioasă,
Ia, hai fată, treci acasă
Și, mi-i spune răspicat,
Ți-e sau nu, de măritat?!
Și în timp ce mă-ntreba
Melesteul învârtea
Pe deasupra capul,
Precum tunul tancului.
Cine, naiba, te-o privit
Și la tine o râmnit,
Sta-i-ar poftele în gât,
Mințile de ți-o smintit?!
Ochii ăluia pleznească,
Doamne apără, păzească!
Geaba drumurile umblu
Și ficații-n mine-i tulbur.
Cocoțată pe covată
Ca o mâță leșinată
Tătă ziua nic nu faci;
Treci, c-avem de pus araci!
Tare m-am hrănit de tine,
Nici nu știi sapa a țâne!

Eu la cap n-aveam durere,
Iar în ochi aveam vedere.
Nici vreun of! la inimioară
Nu aveam să mă omoare.
Nici drăguț n-aveam ascuns;
De-ar fi fost, jur, aș fi spus,
Dar jucam un pic de teatru
Ca să scap să mai fac patu,
Să mai mătur bătătura,
Să mai vântur murătura,
Să car lemne, să-umplu borș,
Să hrănesc, gâște, cocoși,
Să spăl vasele grămadă,
Ce mai, ca să scap de treabă!

De deochi m-am lecuit;
Tăt porumbul l-am prășit.
Nu vă spui, la săptămână,
Ce bășici aveam la mână.
Cum pâinițele creșteau,
Doamne, ce mai usturau!

Veronica Șerban

Când ochii își deschide Dumnezeu
E zvon de primăvară la noi în sat, mereu
Vin mierle gulerate din flaute să cânte,
Vin sfinți din moțul nucilor să se înfrupte.

E cerul parcă mai albastru, mai curat,
Când râde Dumnezeu blajin la noi în sat.
Stau fulgerele mânioase ascunse după șură
Meșteșugind din nori să stoarcă o picătură.

Când Dumnezeu vine să ceară un slujbaș
Și-un singur semn cu mâna face-nspre cosaș
Solide case se înalță în țintirim la noi în sat
De cald să țină spre bucuria noului mutat.

La noi în sat pe uliță e zloată și e glod
Când plânge Dumnezeu pe-al său norod
Sărac, că-i lasă urme adânci pe frunte,
De nu mai are ochiul putere să se zvânte.

Aleargă îngeri cu aripi larg deschise
La noi în sat prin uși și porți deschise
Când Dumnezeu de treabă își găsește
Pe lângă ai mei și mult se veselește,

Iar când Preabunul se duce la culcare
Tăcut prin satul nostru trece pe la fiecare
Să ia din Sfânta pască doar o sfărâmătură
Lăsând pe Fiul cu lumina Sa în bătătură.

Veronica Șerban

N-am dormit,
N-am visat.
Preaiubitul Isus a pornit la colindat!
L-a văzut mama.
Din mormânt s-a ridicat.
Nu era din plastic,
Nici de hârtie,
Nu era un truc de scamatorie
Era trup crescut în griji, în nesomn
Era carne și sânge, era om
Era limpede lumină
Și era vie.
Nu s-a strecurat hoțește;
A pășit îngerește
Printre ramuri de meri
Pline de averi
La chemarea Tatălui
Spre bolțile destinate Lui.
Nu avea chipul crispat.
Nici amorțit nu era.
Încă sângera
Singurul Născut, ci nu făcut,
De Maică din lut
Și Tată din cer.
Era puțin adus de spate
Nu de bătrânețe
Ci de ale noastre dureri, păcate,
Avea inima inundată de milă,
Aceeași privire avea, docilă,
În palme, în picioarele Lui
Se zbătea încă floarea de cui,
Iar coasta, o rană deschisă,
De mâna mamei s-a lăsat atinsă.
Ce mult m-a iubit!
M-a ocrotit, s-a jertfit,
Pentru mine a murit!
Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Luați aminte,
mama, niciodată nu minte!
Mi-a pus toate acestea dinainte
când am ciocnit câte un oușor
stropit cu sângelui țâșnit din fiecare por
al Domnului Isus mântuitor.
O mare, nu te învolbura, nu te înfuria inutil
ajungi să arunci din tine noroi și mâl.
Făcând lucruri fără de prihană, îmi ziceai mamă,
vei recolta a păcii interioare hrană.

Despre bucuria Învierii mi-ar fi spus ea mai multe,
dar a cântat cocoșul; m-a sărutat pe frunte,
de-astă dată fără să fi oftat,
pacea mi-a dat
să nu mi se tulbure inima,
nimic să nu mă înspăimânte și
spre împărăția cerului
cu Isus, cel care a biruit lumea, în zori a plecat.

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Veronica Șerban

Sărbătoarea Sărbătorilor

Îți spun un secret, dar să nu plângi Doamne,
unora nu le priește primăvara asta
mult prea adâncă și cumplit de pătimașă în luna lui april,
când, uite strada cu uși și ferestre închise încă doarme
după ce amurgul s-a transformat în noapte,
iar mamei, la umbra brusturelui, i-a năpădit cimbrișorul pieptul.
Doar pe cuvertura pe care s-a dus adormită mama
lângă îngeri, după ce a promis că se întoarce a treia zi,
e mereu primăvară, niciodată iarnă;
și atâta viață e acolo că nu-mi vine să o scutur
cum vântul scutură petale din corcodușii bolnavi de înflorit.
În dimineți încercănate de nesomn
sunt mulți în mine și toți plini de greșeli, plini de regrete
încep să nu se mai îndoiască de iubirea
ce o port pentru Cel ce vine
în acest spațiu însetat de minute de duioșie,
de secunde încărcate de întâmplări de bine,
vor să devină veșnicie prin trupul Lui,
nicidecum rană adâncă de cuie.
Timpul îmi poruncește să mă înclin.
Fără îndoială, îi tot spun mamei,
în lumea asta de-a pururi frumoasă
Soarele nu și-a pierdut strălucirea, încă are obrajii rumeni;
nici lumina nu s-a sfârșit, încă îmi arată calea spre mâine.
Pe cer încă mai am o lună gânditoare ce fuge mâhnită
să se ascundă rușinată ca o fată mare de soare
prin mușchiul pletos cu iz de verde,
devenit adăpost pentru carne și os,
și o mulțime de stele mai am
de care îmi așez visele fără distanță între ele.
Chiar dacă, printre degetele impregnate cu rouă
încă îmi alunecă timpul din pieptul meu, Doamne,
printre crăpăturile buzelor să nu dispară dorința
expir speranță fără pauză, fără teamă, fără întrebări,
reușesc să vânez un mic sentiment, ca o pradă slabă,
să-mi astâmpere foamea de adevăruri limpezi,
să-mi însenineze sufletul,
să nu ajungă uitarea la El, dătătorul de viață.
De Sărbătoarea Sărbătorilor
din casa noastră caldă cum e pâinea, arunc hainele de doliu,
îmbrac cămeșă albă, curată, iar tata poartă pălărie nouă;
ne vorbește în șoaptă despre cum se deschid cerurile divine,
apoi mut te cere pe tine, mamă. Oare, cere prea mult?!
Ca pe Dumnezeu te așteaptă să vii în noaptea asta minunată
cu fiul Său ales dăruitorul Hristos, învingătorul morții,
oaspete să ne fiți la masă, să ne îmbrățișăm,
să nu ne mai plângă nici rănile vechi, nici cele proaspete
căci, într-o sfântă și firească iubire cu mâna Lui dreaptă
ne va împărți pacea, lumina, haina lui cea nouă
și de astă dată.

Veronica Șerban

-Alo, alo! Centrala? La telefon sunt eu.
Scuzați-mi îndrăzneala, fiți amabilă, doresc ceva urgent,
dacă se poate, ca să discut cu Domnul Dumnezeu.
La vechiul număr dacă am sunat? Desigur. Nu o dat';
de-o săptămână tot încerc, dar are ton de deranjat.
Puteți, vă rog, domniță, să-mi faceți legătura cu Domnia Sa?
Alo! N-aud. Vorbește un pic mai rar și tare, draga mea.
Ce spuneți? Să mă înscriu pe lista de audiențe cu urgența?
(Insist cu rugăminți și-nvârt energic cu stânga manivela.)
-Nu este liberă linia? Alo! V-aud. Vorbiți. Dacă mă știe?
Ei, nu prea. Suntem noi rude mai pe departe, nepot, așa ceva...
În ce problemă, mă-ntrebați? Și mă rugați să-aștept puțin?
La număru-apelat, îmi spuneți, că sună ocupat și să revin?
Ei bine, nu am timp. Lăsați, nu vă mai deranjați.
Sunteți, probabil, în altă convorbire angajați. Na că s-a închis!
Alo! Alo! Centrala? Nu m-auziți?... Acuma, da?
Aflați că nici nu mai revin, așa că nu mai insistați. Aștept factura.

Decât să îmi răcesc cu ăștia mici degeaba gura
găsesc eu o soluție cu Dumnealui ca să iau legătura.
Îi scriu, mai bine, un email- ajunge într-atât la El-
prin care să-L anunț că pe aici situația se schimbă
din rău în și mai rău, dreptatea-i tot mai strâmbă.
Să facă un pustiu de bine să dea un semn de viață.
Un rând să scrie pe ce o vrea, pe cer, sau pe hârtie,
acum chiar că nu are importanță, dar să-mi trimită mie,
(știe adresa de la pagina mea) într-un mesaj privat-
calculatorul meu nu-i virusat, îi zic - vestea cea bună
cum, că ne-a iertat și toate-n lume s-au echilibrat.
Cu drag o pun la xerox pentru multiplicat și o distribui,
ca pâinea caldă, pe toate drumurile necondiționat.

P.S.

Fac precizarea să nu trimită nimic la post restant;
nu ies din casă nici dacă sunt cu ceară picurat.
Ajuns-am ca de dracu' de toți din jur să mă feresc,
iar de o vreme numai eu cu mine mai vorbesc.
O junglă-i lumea, Doamne, îți faci mare păcat!
Pe toți ne ții până la toamnă în ăst mare rahat??!
Mai am răbdare patru săptămâni și încă o lună,
poate mă suni la telefon să-mi dai o veste bună.

Veronica Șerban

Dragii mei, fiți încrezători în voi și în bunul Dumnezeu!
Vom scăpa noi și de asta odată și-odată.

Hei, Doamne, cum ne sfătuiești să facem
Căci după cum ne vezi mai toți stăm ca pe ace.
Să izolăm și primăvara, de cine, dacă vine?
Învață-ne pre noi, cum știi Tu cel mai bine!

Propusă-i ca măsură de ea să ne înstrăinăm,
Cât mai departe cu putință ar trebui să-i stăm.
E poate uneori câinoasă, aspră, schimbătoare,
Dar mie an de an mi se-arată a fi încântătoare.

Prin vene o simt, ar vrea să se-ntoarcă acasă,
În țara ei. Cum să te izolezi de o așa frumoasă?
Atingerea mi-e dragă, mi-e dragă a ei zburdare.
De ce, așa de-odată, această înstrăinare?!

Nu știu, e drept, din care colț de lume reapare.
O fi și ea, ferească-mă, de boală purtătoare??!
E grea decizia hotarele în nas să i le-închid;
Iar între ea și mine, pot Doamne, ridica un zid?

Din zbor cum aș putea să-întorc cocorii?
Și ce minciună credibilă să-îndrug  eu florii
De zarzăr, de piersic, de cireș și de cais?
Să doarmă duse, că-i vreme pentru încă-un vis?!

Cum firului de iarbă să-i spun, așa de la obraz,
Mai stai la mă-ta-n poală și nu te mai da breaz?
Și pe albine pot eu, oare, să le duc cu zăhărelul
Când văd cu ochii lor pe-afară zburdând mielul?

Tânjește de-acu’ an ogorul, pădurea, după ea.
De nerăbdare s-a-mpodobit cu ghiocei grădina.
Acum, ce fac, să o ascund în beci? În pod s-o urc?
Sau s-o îngrop, adânc, sub rădăcini de nuc?!

Dar dacă, zic și eu, sărmană-i făr’ de nici o vină
Tot ar fi cazul, oare, să o mai țin în carantină??!
Să stea la izolare ca mine vreo paișpe zile, zici,
Cu leurdă să ne hrănim, spanac și cu urzici?

Din partea unora recomandarea ideală e
Pe gât să o înfund cu multă vitamina C.
De ea să nu mă-apropii, din zbor să o salut
Și nici prin gând cumva să-mi treacă s-o sărut.

Mă rog de ea în zori cu stropi să nu strănute.
De unde, Doamne Sfinte, măști atât de multe
Să găsesc, să iau să pun la mugurii din ram,
Căci nici Tu n-ai, iar eu nici pe atâta n-am?!

Unii mă sfătuiesc să stau în banca mea cuminte,
Închisă-n casă; viața nu merge pentru toți ‘nainte.
Așa-i, mai am de râs, mai am de plâns și, Doamne,
Roade mai am de adunat din darnici toamne.

Pentru o salcie bătrână, găunoasă, teamă mare
Am; de-o săptămână strigă buha și îi dă târcoale .
Tușește sec și vântul și hârcâie pe sub răchită,
Iar clopotul din turlă are vocea nițel cam răgușită.

Chiar de cu noapte copila pe ochi o spăl cu rouă,
Pe-obraji, până la coate pe mâinile amândouă,
Iar când se lasă seara papucii doamnei îi încalță.
E tare ascultătoare, și prinde repede, isteață

Înțelege că nu e glumă; e treabă foarte serioasă.
De frica bolilor voi ține primăvara în casă.
Să scrie poezie o îndemn, o carte să citească,
Să deseneze fluturi, mămăruțe, să nu se plictisească.

Să ne menținem însă în formă sistemul imunitar
De mâine și eu și primăvara vom locui-n solar.
Ne vom plimba de mână prin stratul cu marole,
Cu pătrunjel, mărar, cu ceapă verde și fasole.
*
Cât țânc am fost n-am fost atât de-ascultător
Cum sunt acum; încrederea o am la purtător,
Speranța e la mine; o să renasc călit din toate.
Imun-îs la microbi, prostie și nu mai spun la câte alte...

Veronica Șerban

Dragii mei, aveți grijă de voi!

Sper că sunteți bine, sănătoși și la suflet la fel de frumoși.

La mulți ani, femeie,
Geniala Domnului idee!

Primăvara aduce-n zori
Flori gingaşe pentru flori.
Şi-ntr-o zi de 8 din Marte
Zeci de bucheţele-mparte:

Pentru alese domnişoare
Gingaşe mărgăritare.
Soacrelor acre, dulcele,
Buchet galben de lalele.

Dulci, suave panseluţe
Pentru blânde bunicuţe,
Iar nepoatelor ghiduşe
Bucheţele de brânduşe.

Soaţelor ce-s răsfăţate
Doar zambile parfumate,
Iară doamnelor discrete
Un mănunchi de violete.

Dalb buchet de ghiocei
Pentru îngeri de femei
Ce de veghe stau mereu
Lângă bunul Dumnezeu.

De sunteţi fiice, iubite,
Bunicuțe-n păr albite,
Soacră, noră, ori nepoate
Vă iubim nespus pe toate!

Să vă fie chipul flori,
Zâmbitor, plin de culori,
Iar în ochi lacrimi vă fie
Doar de pură bucurie!

Şi, cum una-i floare anume
Ce ne-a dat viaţă şi nume,
Pentru acea care mă-clin,
Pentru harul ei divin,

Pentru că dă vieţii sens,
Clipei adânc înţeles,
Pentru cea mai mândră floare
Dintre flori, nemuritoare,

Azi, în zi de sărbătoare,
Pe sub licăriri de soare,
Flori de colţ scânteitoare
Dărui mamei iubitoare.

La mulţi ani tuturor florilor din lume, iar dumneavoastră, domnilor, vă doresc să vă bucuraţi în fiece clipă de florile alături de care viaţa se vrea să meargă mai departe!

Veronica Șerban

În sobă o scânteie se tăvălea-n cenușă.
Te-ai strecurat în casă, dar n-ai deschis ca omul nici o ușă.
Încet pășești să nu ne tulburi somnul, nimeni să nu te vadă,
dar eu te simt, îmi treci prin vene și ca prin vis te-aud;
mă-ntrebi ce face tata, a pus la sapă coadă?!
Căci uite iarna-i gata, moare blestemata și-atâtea-s de făcut
când ies gândacii Domnului la soare...
Pe lângă mine tata șade trist, posomorât, îți spun.
Eu nu-ți pot ține locul. Și nici lui de urât nu-i țin,
darmite, cum ca tine, să-i fiu de ajutor?!
Și plouă, plouă mamă, plouă din ajun, răpăitor.
E plin ochi polobocul și-n spume dă pe-afară
parcă-ar veni potopul din zi de Sântilie.
Prin sat, de-o săptămână, o primăvară tristă, străvezie,
din casă-n casă umblă împleticită și întreabă
de știe careva pe cineva, pentru o vreme,
să-i dea ceva de-a gurii cât timp ea face treabă.
Alaltăseară tata, gândindu-se la tine, i-a deschis portița.
Mototolindu-și între degete rochița înflorată
pășea săltat în urma lui cum tu pășeai odată când, deodată,
ei bine, mamă, ce să vezi? Minune!
Mai știi, tu dragă, salcia căprească de la gard -
uitat-am cum îi spune - pân’ să ajungă copilița-n prag
tuleiele dintâi au și-nceput să-i crească verzi pe ram.
Gălbuii mâțișori cât unghia, de-un gram,
zburdau precum nătângii iezi. Până și eu ca ei mă zbenguiam.
Doar tu lipseai de lângă noi să-i vezi...să-mi spui
că multă minte n-am!
Să între-n tindă nici pomeneală n-a vrut copilița.
Pe prispă singură-a rămas să-și sfâșie rochița.
Smulgea din ea bucată cu bucată
cum tu făceai cordeaua, nici lungă, nici prea lată,
să legăm fluturași la vie, și toată noaptea a moșit grădina.
În zori fugi la tine-n cer; din raze curgea miere caldă ieri
și o lumină binefăcătoare dezmorți din somn albine pofticioase.
Buimace gâzele dădeau binețe vișinului care huzuruia
de-atâta bine în floare, ogrăzii rotocol făceau într-o mirare -
tot cum le știi, zumzăitoare - adulmecând rușcuțe* lipicioase
oprindu-se amețite pe firave picioare în stratul cu zambile.
O, Doamne, mai dă-mi zile, să poată mâinile-astea ostenite
să mânui hârlețul, sapa și lopata! cerea tata cu suspine
gândind cu drag la tine cum îi cântai odinioară
”Mărie și Mărioară, ia un par de mă omoară...”
în timp ce-mprăștia zâmbind gunoiul la tinere tulpini .
Dar, știi tu mamă, oricât ne-ar fi nouă de greu și ție bine
urâte-s anotimpurile fără tine!

Veronica Șerban

(foto: sursa internet, mâțișorii de la salcia căprească)

Să aveți parte de o primăvară frumoasă așa cum este sufletul dumneavoastră!

că erai, Doamne, viu
cu mult mai tânăr decât te știa odată
imaginația mea bogată de copil
pentru un cârmuitor al lumii.
Pe cărarea cu rouă pietruită
din lumea cunoscută numai ție
că vii,
se făcea,
cu pași lini, cu brațele pline de fuioare
să-mi aduni recea sudoarea de pe fruntea istovită
în catifeaua nuferilor din palma ta.
Fără să mă cerți,
fără să te înfurii
se făcea că vii
să pui capăt gâlcevii dintre gânduri
în tainici zori cu zâmbet pământean
să sorbi suspinul înăbușit,
să mă aperi de cel rău, de cel viclean,
să scoți spinul din talpă, din palmă, din inimă
te așteptam iar și iar...
Până se făcea
că vii
să-mi pui prișnițe din sărutări peste genunchi, peste coate
pe sufletul bolnav, dacă se poate,
să mă întorci pe altă parte
să-mi treacă durerile brusc și dorul
și toate metehnele pe pustii să le duci, departe...
Și, când nu am mai avut nimic să-ți ofer de pe-aici,
sau să-ți cer de pe-acolo,
se făcea că vii,
ca pentru ultima oară
peste moșia numai și numai a ta,
să mă învelești, cum mama obișnuia,
cu bucăți mici, albastre, de cer
tivit cu o fâșie de noapte înstelată,
așa cum erau cearșafurile noastre de altă dată,
pe sub care visele deveneau realitate...
Udând brândușe de primăvară, de toamnă
și toate buruienile verii
din sânul tău câmpie înflorită, Doamne,
ochilor mei
li se termină lacrimile;
aievea se termină lumina.

Veronica Șerban
(22.09.2019)

Iar e frig, urât pe-afară;
ninge peste mine iară.
Eu, cu palmele lopeți,
scot găleți după găleți
de-amintiri de sub nămeți.
Nu știu despre starea mea
dacă ai vrea să știi ceva
și, mi-am zis, nu ar strica,
chiar de vorbele par goale
tot ce am, tot ce mă doare,
să așez într-o scrisoare
și să ți-o trimit matale.
Dar de când nu merg la școală
n-am nici toc, n-am nici cerneală,
nici hârtie n-am de scris.
Pot să-ți scriu, Doamne, pe-un vis?!
Însă nici somn nu mai am.
Am în față un ochi de geam
din fereastra plictisită
de priviri, de plâns, scârbită*;
răsuflarea mea domoală
îl preschimbă în albă coală
când oftam și respiram
luciul lui îl zgâriam
cu tot ce-mi trecea prin minte.
Gura nu rostea cuvinte.
Buzele-mi stăteau cuminți.
Ochii căutau la sfinți.
Brațele pe lângă trup
se foiau, albine-n stup
se foiau, în jos, în sus,
pod pe inimă s-au pus,
iar pe fruntea cărăruie
o broboană suie, suie...
Nu se zvântă; nu e rufă;
nici de agrișă nu-i tufă,
fără pic de viață-i, rece.
Se înșiruie și-mi trece
lungă, fără de sfârșit,
cu un fel de zornăit
pe obrazul văruit,
peste părul despletit
și-n suspin scurt, ascuțit
sparge noaptea.
Stol de gânduri amărâte,
amintiri câte și câte
rătăcite nu știu cum
s-au înzăpezit pe drum
și iernează în mine acum.
Doamne, iartă, te-am trezit?
Vorbe gura n-a grăit.
Numele-ți silabiseam
când cu sufletul scriam
și de mine îți povesteam
aburind un ochi de geam.
Mergi în pace de te culcă.
Iarna noaptea-i neagră, lungă...

Veronica Șerban
(20.09.2019)

În jurul mesei se împuținaseră gurile
și hărmălaia se împuținase;
toate vocile ascuțite, joase,
repezite, s-au înstrăinat.
A rămas doar un ecou înfundat.
De când din beznă n-au mai fost scoase
pe lingurile de lemn sleiul se uscase;
nici una nu mai săruta buza străchinii.
Osul polonicului coclise,
nu mai căra tocmagi, hălci de carne făcute bucăți,
nici zamă limpede ca alte dăți nu mai căra;
nimeni de gleznă nu-l mai apuca.
În ogradă nu mai era picior de cocoș.
Bunica în podul casei urcase
oloiul de umplut borș,
apoi se porni cu un caier în furca de tors
la neamuri prin câmpul ierbos.
Zori albaștri nu mai înseninau ziua.
Părea că cerul turbase.
Numai vântoase se anunțau și ploi.
După ce se corcise romanița
nici o iarbă nu mai era bună de ceai
până și pochivnicul se mutase de la noi.
De duminică cine să mai aibă habar...
În livadă sub scoarța de măr în chihlimbar
dorm furnici surprinse în somn.
Nemaigăsind loc în suflet
amărăciunea s-a urcat în cireș.
Rătăcind de mult parfumul
se târăște greu căpșunul
făcând înconjur la casă.
La masă! La masă! Mă strigă acum vrăbii mărunte.
Fără jenă, fără crez mi-o iau înainte
jefuitorii depozitelor de vremuri grele ale confraților
grauri cu aripi triunghiulare
și tot nesătui plecă spre sud.
Eu unde, în care miez, să mă ascund să iernez
când la capătul poveștii este a nu știu câta dimineață
care pedepsește firul de ață pietrificându-l
pentru că uitase în câte bucăți
să mai împartă mămăliga?

Veronica Șerban
(2020)

m-am împrietenit cu durerea
încă din pântecul tău
eram o rană
noapte de noapte m-a durut carnea
gingiile când mi-au dat dinții de lapte
mă vindeca o îmbrățișare
o mână îmi ștergea fruntea de sudoare
cu alta îți alinai focul din sfârcul pieptului prin mișcări circulare
primeam la fiecare erupție în dar o sărutare
ni se amestecau lacrimile
în aceeași mare
pe limba mea, mamă, gângureai
din asta nu se moare
apoi se iveau zorii
puțin câte puțin mă năpădea ca iedera durerea
ea surdă
eu mută
alcătuiam perechea ideală
nu știu care de care ascultă
amândouă gata de luptă
ea multă
eu în derută
o atacam
să nu-mi fac iernile de râs
de cele mai multe ori învingeam
cădeam frântă
ea râde umilitor
numai eu aveam răni adânci care dor
dar simțeam cum pe oase crește carnea de mulțumire
cum petale la floare
cum în ram fructul
sugând la sânul pământului
semănam a învingător.
Când sufletului o să-i crească aripi
tot atât de tare o să-l doară?
Spre vindecare să-i dai, Doamne, o sărutare.

Veronica Șerban

La mulți ani, sărac, bogat
Tată, fiu, soră și frate,
Vouă, dragi prieteni, de pe-ici, de mai departe,
La mulți ani, cu sănătate!

Peste sufletul palat
Fii tu însuți împărat.
Viața în secundă prinsă
Doar de meri să-ți fie ninsă,
Ninsă doar cu bucurie
Ca un vers de poezie.
Tot cu inima zâmbește
Celui care te privește.
Pacea-n suflet să domnească
Semenii să te iubească.
Lasă pașii să te poarte
În alte vise mai departe,
Ce-i trecut e bun trecut;
Speră, nu te da bătut!
Sănătos să fii la minte,
Precum pruncul, fii cuminte.
Fii mai blând, mai iertător,
Înțelept fii, răbdător,
Fii mai darnic, fii mai bun;
Știu că poți, pe noul drum!

Pentru-ai voștri copii mari
Lângă ei tineri vlăstari.
Pentru-ai voștri copii mici
În privire licurici.
La nepoți și la nepoate
Multă, multă sănătate!
Și nu uitați: omul sărac
E poate mult mai bogat
Decât, vai săracul, om bogat!

Anul acesta nou să fie
Plin de dragoste, o chimie
Între voi și cei din jur;
Vorba să vă fie murmur.
Nici la bine, nici la greu
Nu-l uitați pe Dumnezeu.
Îți doresc anul ce vine
Să-ți aline din suspine,
Să te-mbrace cu lumină
Și să-ți ierte orice vină.

La mulți ani, 2020! Tot perechi și voi să fiți cum e anul ce-l începeți.

Cu tot dragul, Veronica!

(foto: sursa internet)

Eram cinci când am plecat prin vecini la colindat.
O căciulă, cât o șură, înghițea ochi, nas și o gură
Strâmbă rău, de ger mușcată, până la genunchi căscată.
Vechi palton de-împrumut, greu, la poale descusut,
‘N jos de umeri mă trăgea; m-afundam ca o ghiulea
Sub ninsoarea ce cădea; mie, nici că îmi păsa.
Trenchea-flenchea umblam visând, când de cârd
M-am rătăcit; nu știu cum, nici nu știu când.

Și ningea, Doamne, ningea…cum bunica povestea:
Cât o poamă pădureață, cât un gălbenuș de rață
Cădeau fulgii, ca atunci, când bunicii erau prunci.
Prin zăpada afânată rătăcit umblam de ceată.
Traista goală flutura. Fugăream fulgii de nea
Iar cu limba afară scoasă din ninsoare lipicioasă
Ca din cozonac gustam. Doamne, câtă minte aveam!
Pentru ce-s plecat, uitasem. Lângă îngeri mă mutasem
Alb ca ei dar zgribulit; nu mai spun cât fericit!
Depărtat eram de case. Frigul se-aciuia prin oase.
Pui de om te-ai rătăcit, sau prin lume ai pornit?
M-a-ntrebat o stea din cer colindând cu Lerui ler.
Sub ninsoarea luminoasă mi-arăta drumul spre casă.

Poarta larg era deschisă. Ghem bunica, albă, ninsă,
M-aștepta îngândurată. Eu, cu mintea înghețată
Dar cu fața-mbujorată, am uitat că-s într-o gheată;
Și pășeam țanțoș, voios, cum se ține un cocoș.
-Dragul maici, s-a-noptat. Ai gătit de colindat?
Te-așteptam cu ceai fierbinte lângă toate cele sfinte.
Câți colaci ai adunat, mere, nuci, din colindat?!
-Drept să zic, n-am numărat - am mințit nerușinat-
Tare-am fost preocupat, cum mata m-ai învățat,
Să colind cât mai frumos; am stat tot cu ochii-n jos.
Când pe drum mă întorceam șapte lupi mă fugăreau.
Câinii noștri-s mititei, lupii, îți jur, mai mari ca ei,
Cam cât un vițel erau; și flămânzi… ce mai urlau…
Și-atunci, ca să scap de ei, lor le-am dat din colăcei.
Fugind banii i-am scăpat. Uite, buzunaru-i spart.
Îi găsesc la primăvara; când s-o dezgheța pe-afară.
Mă privești cam nu știu cum. L-am pierdut pe Moș Crăciun?!

-Ascultând aceste toate, cum să-ți spun eu, măi nepoate,
Cât ai fost la colindat șapte lupi, au tot urlat.
Nu ca ai noștri căței, cum îi știi, leșinați și mititei.
Nici viței abia-nțărcați nu erau, erau lupi adevărați;
I-am zărit de la fereastră, uriași cât junca noastră!
Și acum vreau ca să închei. Moșul, speriat de ei,
Prin noian făcând cărare și-a luat sacul în spinare
Și pe uliță în sus a fugit, cu capul sus. Și s-a tot dus.
Peste geamul înghețat un nas lung a desenat.
Asta am văzut târziu; altceva, sincer, nu știu.

-Dar, bunică…-Nici un dar. Nu vreau altă minciunică.
De când mama m-a făcut lupi în sat nu am văzut!
Hai, că-i noapte, treci în pat. Și mâine-i de colindat.
Până-n zi de Sânt Vasile; Așa-s pe-aici datinile.

Și, să mă învețe minte c-am mințit, n-am fost cuminte,
Iar de ea n-am ascultat, buna, cum s-a luminat,
Mi-a dat să fac rezumat și-apoi să-l trec pe curat
La povestea de la radio; știți voi, aia cu Pinocchio.

Veronica Șerban

(foto: sursa internet)

Crăciun fericit!

De la un om mare, pentru omul mic, o povestioară

cu un copil peltic

Doamne, Doamne

Să știi că eu mă spăl pe dinți în fiecale seală.
Îmi pun singul pijamaua asta loz cu elefanți și,
înainte de a mă băga în pat, lepet toate poeziile desple lațe.

Știu o mulțime.
Dacă ai timp, dacă nu ai altceva mai impoltant de făcut, desigul,

ți le spun în seala asta pănă îmi vine somnul.
Mama zice că mă ajută să scap de ”L”–ul ăsta nesufelit.
O să scap eu și de asta întl-o zi; poate o să cadă
așa cum a căzut plimul dinte de lapte. Nici nu am simțit.

Deloc nu m-a dulut. Vezi, aici? Acum în locul lui clește altul.
Și tu te spălai pe dinți când elai mic, nu-i așa?
Cled că ți-au spus pălinții tăi că este foalte impoltant.

Pentlu că mi-e teamă de întunelic, până îmi vine somnul, stau cu lumina aplinsă.
Ți-aș spune și ție lugăciunea cu Îngelașul, dal
după cum auzi sunt peltic și ai lâde și tu de mine
cum lâde mama, tata, bunica… ce mai, toți din casă lâd.
Ei spun că sunt amuzant, așa cum sunt.

Le place de mine și al vlea să lămân mai mult timp așa mic, că sunt simpatic,

dal eu mă supăl și plâng.
Cel mai tale mă supăl și plâng când băiatul vecinului, i-am uitat numele,

stligă la mine: DE-FEC-TU! DE-FEC-TU!
Nu-i așa că nu sunt defect?! Tu, ce clezi?

Abia aștept să clesc.
Ultima dată când m-a lipit mama de tocul de la ușă aveam puțini centimetli.
Îți dai tu seama, nici un metlu nu aveam?!
Tu poate nu te supeli din toate alea.
Ești mai male și ai mai multă minte decât toți oamenii la un loc.
Așa te laudă bunicul.
Poți să păstlezi un seclet? Îmi place Alina.
Când a venit la ziua mea m-a sălutat pe oblaz.

De atunci, în toate pauzele la glădi, ne ținem de mână.
Nu știu încă dacă să o sălut sau nu. Mai văd eu.
Tu ai plietenă? Mie poți să-mi spui. Plomit să nu spun la nimeni. Dacă vlei, jur.
Hai, vino lângă mine sub plapumă. Clezi că nu ai loc?!
Ba da, ai loc. Mă fac eu mai mic și încăpem amândoi.
Dacă și ție ți-e teamă de întunelic, uite, ți-am lăsat lumina aplinsă, să nimelești patul.
Vezi să nu calci pe jucălii. Fii atent! Toate țipă.
Și, să nu fii supălat dacă nu știi lugăciunea, te învăț eu.
Tu doal tlebuie să lepeți după mine. E simplu.
De ce volbesc în șoaptă?! Păi, să nu o tlezim pe mama.
E foalte obosită, sălaca! Muncește mult; știi tu,
ca toate femeile cu familie. Și mă mai ale și pe mine și,
ascultă-mă, nu-i deloc ușol să clești un copil.
Îți spun eu asta, dacă nu știi.

Hai, vii odată?!
Că mi-e somn și mie și mâine mă tlezesc dimineață să melg la glădi.
Poate o sălut pe Alina...
Și nu te-am învățat lugăciunea de noapte bună...
Of, Doamne, Doamne!
Dal, nu fi tlist. Timpul încă nu-i pieldut.
Mai este și mâine o zi.

Veronica Șerban

”Să nu uiți, pe lumea asta totul este de vânzare;
până și sufletul are un preț!
Doar amintirile nu se pot vinde.”

Podul casei era locul preferat
unde își dădeau întâlnire anotimpurile vacanțelor.
Asta era demult, tare demult, pe vremea poveștilor care
începeau întotdeauna cu a fost odată, ca niciodată…
Acum, acolo, nu se mai întâmplă nimic interesant.
Inima se lasă sfâșiată până la rădăcină
de amintiri încă proaspete și scumpe când le răscolesc.
Cărți grozave, nemaipomenite, dorm în cufărul bunicii
pe voalul ei de mireasă cu buchetul de lăcrămioare pe piept.
Jucării stricate ce nu și-au găsit meșterul, păpuși cu ochii scoși,
cu pieptul sfâșiat de firi curioase cu degete nervoase,
stau într-un picior rezemate de pereți afumați.
Deasupra lor atârnă un săculteț cu prune uscate.
O minge bosumflată a făcut riduri; prea timpuriu dezumflată
a prins mucegai lângă o ramă prăfuită care la rândul ei
strânge la pieptu-i fragil de sticlă o imagine
dintr-un veac necunoscut de cei din prezent.
Luna nu mai încape prin ochiul de geam îmbătrânit
lăsat dinadins întredeschis pentru ea.
Câteva învăpăiate raze din același soare vechi de mii de ani
se furișează cotrobăind după Dumnezeu mai știe ce.
Prin hornul ce traversează podul s-a stins căldura.
Nucile aurii nu se mai fugăresc gălăgioase.
Îmbrăcate în rochii brun-roșcate, aproape spre negru,
scot la lumină de sub fustele lor copilași albi inelați,
neastâmpărați care le mănâncă de vii sânul și sufletul.
Podelele au rămas cu același vechi și prost obicei;
scrâșnesc din dinți în somn.
Dulapul vechi din lemn de nuc nu se sinchisește de nimeni și
își expune vechiturile ca la talcioc.
Umerașe lăcuite, înghesuite unul în sufletul celuilalt, icnesc
sub greutate catifelelor cu dantele îngălbenite.
Și apoi, de cine s-ar jena vechitura?
De masa rotundă ce stă ca o depravată cu cracii în sus
după ce peste ea s-au lăfăit atâtea bunătăți de Paște, de Crăciun

și nu mai știu câte parastase? Nu aș crede.
De scaunele cu tapițeria roasă de atâtea și atâtea șezuturi
mai mari, mai mici, mai cărnoase, mai ciolănoase?
Stau acum toate într-o rână claie peste grămadă, absente. Nici atât.
Sau, crezi că se jenează de covoarele îmbibate cu praf, strânse sul și

îmbălsămate cu naftalina și săculeți de tânără lavandă pe care familii de moliile

o îndrăgesc la nebunie și din ei acum își duc zilele? Nici pe departe.
Sau poate, de perdelele croșetate din ață albă de papiotă
obosite să tot țină de un veac în brațe căni uriașe
cu buchete albe de trandafiri? Nicidecum.
Putregaiurile par că se ascund oarecum rușinate
după faldurile grele ale draperiilor dosite în cel mai întunecat colt.
Toate obiectele se cunosc între ele, se știu de o viață;
de ce s-ar mai jena unul de celălalt?
Ce liniște absurdă în mansardă!
Un ecou parfumat cu scorțișoară se plimbă bezmetic pe tavan
chemând la masă guri salivând după orezul cu lapte.
Lingurile metalice loveau grăbite buza farfuriei, prânzul era zgomotos mai ieri,

era întrecere la masa, târziu venea liniștea.
Viața se odihnea pe unde o apuca vremea, pe lăicer, pe prispă.
Soarele nu adormea. Și nici pasărea; dădea sub dogoreală din aripă.
Până la vremea cinei tot raiul dormea.
În nici o camera nu era suferință.
Doar nerăbdarea de-ar crește odată mari sălășluia între pereți.
Și timpul; timpul care și atunci ca și acum se zgâiește
prin ferestrele lipicioase bătute-n cuie precum Isus,
lipindu-și obrajii de cercevelele ferestrele vopsite în verdele speranței

mirându-se cât de repede a putut să treacă peste tot, conștient fiind că
spre acele locuri nu mai este cale de întoarcere.
Din casa cu podul plin de vacanțe nici un blestem nu s-a înălțat
nici spre cer, nici asupra pământului, nici a semenilor.
În aerul umed de toamnă încă mai plutește Tatăl nostru și Crezul.
Toți ai casei au crescut.
Unii au ajuns în cer, într-atât au crescut de mult.
Alții, care nu au avut aripi, s-au făcut tot una cu pământul.
Câțiva au plecat în lume, de parcă lumea exact pe ei i-ar fi așteptat

cu brațele deschise să le dea covrigii din coada câinilor.
Negăsind cheia care se rătăcise cu mult timp în urmă
într-unul din buzunarele de la șorțul bunicii, ultimii plecați
au lăsat ușa neîncuiată la casa cu podul plin de vacanțe,
hotarele pradă buruienilor, via blestemaților de grauri,
nectarul florile în grija albinelor, ograda în paza cerului și
casa în plata Domnului.
Tot ei, ultimii, au înfipt adânc în inima curții un par ascuțit
în vârful căruia au spânzurat o pancartă pe care au mâzgălit în fugă

cu ce au avut la îndemână, dar cu litere de tipar
DE VÂNZARE
iar dedesubt au înghesuit un minuscul număr de mobil.
De ce, Doamne, când mă rugam să cresc m-ai ascultat, de ce?!
mă întreb
privindu-l pe bătrânul poștaș care
încă mai aduce corespondența la casa fără număr
și o lasă pe pragul ușii, vânturilor.

Veronica Șerban

O să vină?! N-o să vină?!
Se întreabă sufletul fără de vină.
Am în piept un mic copil.
Vrea un brad real, alpin,
Sub el daruri să primească
Celor dragi să mulțumească.
Îi sunt mamă, îi sunt tată,
Sunt bunică, câteodată.
Cum îl știu nevinovat
Să-l refuz, n-ar fi păcat?!
Trist om sunt pe dinafară;
Ca-n trecut sărac sunt iară
Și-anul acesta, dar nu-i bai,
O să-împodobesc un pai.
Dar cum paiu-i prea subțire
Greutăți pe el nu ține
Și de râs să nu mă fac
Cât sunt, Doamne, de sărac,
Voi tăia din prun un crac;
Ăl uscat, fără de roade,
Și-așa de pomană șade.
Vai, ce caraghioasă cracă!
Sper copilului să-i placă-
Nu prea seamănă a brad,
Zici că-i jordia din gard-
Important moșul să vie,
Asta-i marea bucurie!
Înzestrat cu-n dram talent
Îl împodobesc atent.
Nuci, în foi de staniol,
Ca să nu le dau de gol,
Învelesc, le-agăț pe ram;
Uite acum și globuri am.
Tot pe ramura de prun
Mere și-o gutuie pun.
Ici și colo, mai în spate,
Spânzur prunele uscate.
Din hârtie creponată,
Cum am învățat odată,
Coșulețe fac cu scame,
Vârf le umplu cu bomboane.
N-am ninsoare adevărată
Am doar fulgi mărunți din vată.
Suflu cald, un fir de viață;
Pomul, parcă prinde viață,
De verdeață ușor se umple
Din călcâi până la tâmple.
Și din lacrimi țurțuri fac;
Știu copilule, nu-ți plac.
Ce-ar fi să renunț la ei,
Și în pom s-agăț cercei,
Sau figuri cu inimioară
Să înșir acum pe sfoară,
Iar pe ramul cel de sus
Punem steaua lui Isus?
Mai așez, legată-n funde,
Și-o ghirlandă de cuvinte,
Replici fără nemurire
Zic eu, pline de iubire,
Peste trupu-i mărunțel.
Spune tu, măi suflețel,
Nu-i așa, că-i frumușel?
Să tot stai pe lângă el.
Iar în seara din ajun
Sigur vine Moș Crăciun.
Poate nu-i dezamăgit
Cum e bradu' împodobit.

Pentru aducere aminte
Îi fac poză, mai înainte.
Însă în vechiul aparat
Filmul, cred, s-a terminat.
Azi n-am poză, asta e!
Așa-s eu, de modă veche.

Veronica Șerban