Postările lui Veronica Șerban (129)

Filtrează după

Te iert

Te iert chiar dacă timpul nu ne iartă
Gândul dușman ascuns adânc în noi
Ce inima despică cum ramul din altoi
Cu vorba grea scrâșnită într-o șoaptă.

Prin amintiri găsit-am numai zloată .
Le-aș vrea spălate cu torențiale ploi
Când iert, dar timpul nu curge înapoi
Să-împrăștie furtuna grea, iscată.

Îți iert și pașii rămași pe veci strigoi
Iar zâmbetul, ți-l trec de acum la ticuri.
Mai iert și neputința visului în doi

Când timpul strică tot neînvățat cu trucuri.
Adulmecând iubiri cu alte gusturi noi
Ne umplem astfel viața, cu nimicuri.

Veronica Șerban

( Foto: sursa internet)

1209105749?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

De ce ți-aș fi eu ție dragă

De ce ți-aș fi eu ție dragă,
Eu cea cu buza ca de fragă,
Norocul prins din păpădie,
Așa cum numai tu-mi spui mie?

Cu umerii mărunți cât nuca
Ți-alerg prin gânduri ca năluca.
Cu trup subțire de zvârlugă
Poveste-ți sunt cât noaptea-i lungă.

Iar când dă floarea de cais
Mi-s mai frumoasă ca un vis
Și strălucesc peste zăpezi,
De dragul meu te-naripezi.

Te cert, apoi cu drag te iert
Și strâns te țin din nou la piept.
Și râd și plâng, îs toată-o spaimă
Când mă îmbracă iar o toamnă.

Te-alung din vis și iar te chem
Și să te pierd oh, cât mă tem!
Și te-aș iubi și de-ai fi stâncă.
De-aceea dragă îți sunt, încă?

Veronica Șerban

(Foto:sursa internet)

1201964444?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

Valentin și Valentina

El iubea pe Valentina.
Ea pe Valentin iubea.
Nu-ndrăzneau să-și spună vina
Nici el ei, iar ea nu prea.

Ieri la horă se-ntâlniră.
În opinci el puse foc
Din priviri scântei săriră
Când o prinse de mijloc.

- Maica-mea te vrea de noră.
Ea roșise ca un frag.
El snopi opinca-n horă
Vrând să-i cadă și mai drag.

Când pe ulițele ninse
Gerul aprig năvălea
Pe-nserat, mărturisise
Dorul ce îl răscolea.

- Valentină, Valentină,
Lasă furca și fuiorul,
Cu omătul din grădină
Vino să umplem ulciorul.

Pe sub cerul plin de stele
Laolaltă culegând
Tătăneasă, viorele,
Ne-ar uni același gând.

Ah, te-aș rupe dintre muguri
Într-o zi de făurar
Te-aș sădi cu drag în crânguri
Să-mi fii margini de hotar.

Zici că n-am prea multă minte
Și pe glume-s pus, pe joc,
Cum te știu așa cuminte
Numai tu mi-aduci noroc!

Nu vreau zestre, Valentino,
Eu te iau așa cum ești.
Să te pregătești de nuntă
Șapte zile, ca-n povești.

Ea codindu-se, sfioasă:
- Valentine, tu-mi ești drag,
Dar mai bine vină-acasă
Mamei să mă ceri din prag.

Vom chema la nuntă satul
Când îi via de cules.
Până să-înceapă lăsatul
Vei gusta fructul ales.

Veronica Șerban
(februarie 2014)

(foto: sursa internet)

1057913270?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

Mai ninge-mă, iubite

Când șoapta-i despărțită în silabe
Și sărutări pe buze ne sunt sclave
Mai ninge-mă, iubite, iar cu o iarnă
În lungi troiene, ca un imn de slavă.

Amarnic dor ascuns ne zăpăcește;
Cum un copil dorit de sân scâncește.
Te-aştept sub avalanșa de iubire
Să-mi ningi iubite-o nouă amintire.

De-ar fi să lași, el timpul, să discearnă
Mai aprig ninge-mă, cu încă-o iarnă.
Fără să-ți iei adio, fără un bun rămas
Mai nins în cerul gândurilor fă popas.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Poem nenumerotat ( Ăsta-i rostul)

Ramură de sălcioară
Îți plâng mugurii pe-afară
Primăvara vor la soare
Raze vii să-i înfășoare.

De pe trunchiul noduros
Chipuri de copil frumos
Cu ochi verzi ca de smarald
Scoate și-i ține la cald

Să se-ntreme la picioare
Și să prindă aripioare.
Rod din miez de inimioară
Să-i înveți când să-i răsară.

Să-i înveți și-o rugăciune
Din a ta înțelepciune;
Toamnei să nu poarte pică
Când le smulge o frunzică,

Dar nici iernii amărăciune
De-i preschimbă în tăciune.
Ăsta-i rostul, odrăslim,
Pe pământ de când venim.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Să nu uităm de Eminescu

Ca torentul trece vremea
Smulgând clipei zgomot, vuiet
Te-a uitat, bădiță, lumea;
Slova-ți pre puțini o au în suflet.

.. Și de când te-ai dus, bădiță,
Tot o jale-i peste noi;
Mor și plopii ce odată
Îți umbreau dorul de doi.

Au rămas câțiva la număr,
Nici cu soț, nu au noroc.
Încrustați sub zeci de nume
Cad mușcați de vânt și foc.

Oh, bădiță, să nu știi
Cum vandali-ți dau târcoale
Și te smulg din temelii
Din somnul Măriei Tale,
Iar din locul de odihnă
Unde ți-ai dorit să fii,
Mi te lasă fără nume
Cei ce se pretind că-s vii!

Azi ,“din valurile vremii”,
Te-aș aduce înapoi
Să vezi țara ta de glorii
Cum se-neacă în noroi.

Te-a uitat, lumea, bădiță
Și prieten și dușman...
Doară luna te așteaptă
Printre nuferi, an de an.

Înger blând și-a lui nălucă
Slobozit din vechiul cufăr,
Suspinând presoară-n luncă
Flori albastre, flori de nufăr.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Asediul de azi noapte

Azi noapte, în orașul de sub munte
A nins apocaliptic, a nins ca-nainte;
Dorm pe sub felinarele de nea orbite
Răzlețe bănci în sarcofagii albe văruite.

Nici urmă pe alei, nici păsări la taifas;
Sinistra iarnă a făcut în parc popas.
Înaintând tăcută scufundă pas cu pas
În alb mormânt cetatea într-un ceas.

Zidind între pământ și cer o punte
Oștiri de fulgi, în coborâri abrupte,
Își scuturau vestonul și bărbile cărunte
Asediind azi noapte orașul de sub munte.

Veronica Șerban
(ianuarie 2019)

(foto: Alex Pers Photography))

737519594?profile=RESIZE_710x

Citeste mai mult…

Pe vremea când eram copii

Mai știi...

pe vremea când eram copii
vântul era vrăjitor; dădea nume caraghioase copacilor,
nu asculta de nici o bunică,
nu tremura înaintea nimănui de frică,
era mai tot timpul singurel, nimeni nu se juca cu el.
Pe atunci,

toate ierburile îl aveau pe vino-ncoace;
păpădia abia mai ținea în frâu herghelii de noroace,
mușețelul rănile drumului vindeca
și pe-a noastre dureri, ca din senin le lua,
colțurile colțuri nu mai aveau,
puii rătăciți nu erau,
erau câteva păsări fugace ce alergau încolo și-ncoace
cu bucăți de toamnă în cioc.
Doar șerpii aveau venin, oamenii îl cunoșteau prea puțin.
Împreună cu moșii, trandafirul și iasomia trăiau;
ei îi hrăneau, ei îi îmbrăcau,
noi îi chemam adesea la masă să le spunem ce mai e nou pe acasă.
Ne purtau în vremurile acelea visele în palme mereu.
Știam unde este Dumnezeu,
iar bătrânii nu aveau ani;
așa erau ei mărunți, gârboviți, diafani cu barbă de nea
și tare bine le mai stătea așa

mai ales când amăgeau un dor
cu o poamă uscată în pod sau pe cuptor.
Ziua avea un pumn de ore mai mult decât noaptea;
le împărțeam cu dărnicie în stânga și-n dreapta
și tot mai rămâneau câteva
să construim o poveste din care nu lipseam noi, ei și toți ai noștri
pe sub magică stea.
Noaptea se făcea mică, mică cât un degetar,
o punea bunica pe inelar în timp ce bunicului ciorapii îi cârpea.
Pe vremea aceea, când eram copii, vara
pe fiecare în parte ne hrănea
cu un sân de cireșe mari cât inima boului și tot nu ne sătura;
fiindcă avea atâta treabă de nu-și vedea capul până toamna târziu

numai după miezul nopții se culca,
pe când noi ne grăbeam să creștem
cu singură grijă ce o aveam, să iubim.
În vremea aceea candela niciodată nu obosea să lumineze
pe lângă etamină brodată cu fir de mătasă,
de unde tot tânără și frumoasă,
Maica Domnului, milostivă, pentru noi se ruga
și toți de la mic la mare eram iertați din mila Sa.
Pe atunci

nu știam să împodobim bradul de Crăciun,
doar crengi uscate de prun,
dar știam cu ochii închiși Tatăl nostru
și toate tainele rugăciunilor complete.
Poate de aceea
întunericul nu-și găsea loc în suflete,
iar privirea ne era numai sărbătoare...
și peste noi ningea, ningea numai și numai cu floare
de mălin, de măr și cireș,
dar cele mai gustoase erau florile de salcâm.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Pentru anul care vine

Pentru anul care vine
La mulți ani, mulți ani cu bine!

Se-aprinde anul nou ca o făclie.
Speranțele pe vechea temelie
Contur să prindă, să rodească
Și-n noul an să se-mplinească.
Să aveți parte numai de iubire,
De multă sănătate, fericire.
Fie ce clipă tot un veac vă fie
De sfântă pace și-aleasă bucurie.
Fie-vă gândul limpede lumină,
În suflet nu-nflorească flori de vină
Și nici un drag de lângă voi nu plece
Cu-amărăciune viața să vă-ntunece.
Să vă-aducă ziua, ceasul,
Durabilă izbândă la tot pasul.
De vii speranțe parte să aveți
Pline vă fie limpezi dimineți,
Iar nopțile vă fie pentru-odihnă
În ele să puteți visa în tihnă.
Vă însoțească viața tot mereu
Gândul cel bun din anul nou.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Să fie mereu Crăciun

Eu știu, există Moș Crăciun.
Mai știu că este darnic și e bun
Și nici măcar un nume n-a uitat
De când prin lume-a colindat.

Și nu-i poveste, chiar e viu
Iar lucru acesta-l spun că știu;
La ușă-mi vine zilnic an de an,
Dar mă prefac că habar n-am.

Din tolbă lui îmi lasă puțintel,
Iar eu sunt mulțumită; cum altfel
Să cer mai mult decât aduce
Când, Doamne, știe cât pot duce?

De-ar fi mereu, mereu Crăciun
Am fi și noi oameni mai buni
Ne-ar fi privirea blândă, luminată,
Iar inima ne-ar fi mult mai curată.

Dar e Crăciun o dată-n an;
În rest e atât de greu să fii uman...
O mare de întuneric peste noi,
Iar în lăuntru nostru doar noroi.

Să fie, fie tot mereu Crăciun
Cu vestea bună adusă în ajun
Că s-a născut Isus Preasfânt
Să mântuiască omul prin Cuvânt!

Veronica Șerban

Crăciun fericit!

461730446?profile=original

Citeste mai mult…

În ajun de sărbători

Din graba pregătirilor de sărbători să ne oprim un pic să mai zâmbim.

Doamne, vine iar Crăciunul!
Soața nu mai prididea de treabă,
Soțul umblă ca nebunul,
Iar piftia a prins să fiarbă.
Fierb sarmalele îndesate
Toate în foi de varză acră,
Focu-i dat la jumătate,
Ca atunci când fierbi o soacră.

Soața vrea și cozonaci;
Doamne, mâine e Crăciunul!
Frământând aluatu-n draci
Se-ntreba unde-o fi vinul?!
În cuptor numai jumară;
Casa-i cu parfum divin.
Gospodina-n beci coboară,
N-a găsit, la naiba, vin.

-Măi bărbate, ți-e de șagă,
Spune unde l-ai dosit?
Am muncit o zi întreagă
Însă vin nici c-am găsit.
Musafirii abia-l așteaptă,
Doamne, mâine e Crăciunul!
Zbiară soața disperată,
De-unde scoatem acum vinul?

În cuptor plânge friptura
După aroma lui dulceagă,
Cum și ție-ți plânge gura
După gustul lui de fragă.
Omule, mâine-i Crăciunul,
Pentru-a nu știu câta oară
Te întreb unde e vinul,
Spune-i scumpei soțioară?

-L-am băut de-acum o lună,
Zice soțul, calm, spășit.
Cred c-am fost trei împreună,
N-a fost greu de isprăvit.
Un pahar, poftim chiar două
Ne era pe zi îndeajuns,
Damigenele-amândouă
Pic cu pic pe rând le-am scurs.

-Doamne, o trece el Crăciunul
Și te las... și mă tot duc...
Să-ți rămână de cap vinul
Iar tu singur rămâi, cuc!
Căci cu tine, bag de seamă,
Duc doar viață de năpastă.
De azi grijă s-ai de hrană
Musafir sunt, nu nevastă.

Veronica Șerban

Dragă lume, dragi prieteni și neprieteni, sărbători cu sănătate și explozii de bucurii îți doresc! Crăciun fericit!


(foto: sursa internet)

452473276?profile=original

Citeste mai mult…

Au învățat cuvintele să tacă

Cum plouă cu amintiri decembrie, cum plouă...
Și surd e întunericul sclipind de promoroacă.
În mine au învățat din nou cuvintele să tacă;
Sub jurăminți fierbinți îmbracă haină nouă.

Să plouă cu uitări de tot să-mi treacă, să plouă
Peste trecutul ce nu vrea să îmbătrânească.
Ca o fantomă vremea în scurgere-ai firească
Ne-mparte fără milă, fără voia noastră-n două.

O aripă măiastră ce deschidea un paradis în piept
A fost odată gândul; rămas acum tăcut sihastru
Într-o muțenie mă-ndeamnă-n rugăciuni să-aștept.

Sub cerul acesta rotativ ce macină continuu albastru
Un viitor rapid ca râul din ce a mai rămas accept.
Și pe Născutul aducător de pace peste obrazul aspru.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Ghetuțele lui Nicușor

Într-o casă, mică, mică
Locuiește o pisică,
Un copil pe nume Nicu,
Cu bunica și bunicu.

Buna ține loc de mamă,
Oblojește orice rană.
Bunul loc de tată ține,
El aduce-n casă pâine.

-Noaptea asta-i fermecată,
Spune buna, hai odată,
La ghetuțe lustruiește,
Vine Moșul la ferestre!

Cum să treacă prin ogradă,
Pân' la streașină-i zăpadă?
Ghetele-s ca vai de ele,
Voi primi în dar nuiele...

În cea dreaptă intră apă;
Stânga-i, o ciubotă șchioapă
Lângă sora ei murată
Abia ține pasu’, înceată.

Inimioara lui fragilă
Ghetelor plângea de milă.
O să vină?! Nu-o să vină...
Gândi piciul și suspină,

Ghetele-mi sunt o rușine;
Ce moș s-ar gândi la mine?
Iar cuminte...a fost pisica,
Cum mereu spune bunica.

Dar de-o fi s-ajungi pe-aici
Moșule, vezi de bunici.
Lor le pune în ghetuță,
Sănătate, o mânuță.

Lung oftează Nicușor
Căutând un colțișor
Încălțările să-ascundă,
Nicidecum să stea la pândă.

Moșul Ene, moș milos,
Peste chipul drăgăstos
Cerne fir mărunt de somn
Adormind puiul de om.

Scuturând din barba deasă
Sân’ Nicoară intră-n casă.
Lângă cizme ponosite
În adânc de colț pitite

Ale lui ghetuțe-își lasă;
Iar din sac în sârg revarsă,

Cu-o blândețe așa firească,
Toată averea lui cerească.

Doi bunici și un nepot
Și-o pisică cât un ciot
Au cu toții ochiul umed;
În minuni și azi mai cred.

Veronica Șerban

(foto: sursa internet)

254051309?profile=original

Citeste mai mult…

Scrisoare pentru Moș Neculae

Astă seară, cum se știe,
Moșul sigur o să vie.
Pregătit e din tot anul
Să aducă cu toptanul
Dulciuri pentru fiecare,
De la mic la cel mai mare.

Moșul cel de altă dată
Când venea prin frig și zloată
Și-n brăduț ningea cu vată
Aducea rar ciocolată.
O banană, și-aia verde
Prinsă-n ram, abia se vede,
Caramele în ghetuță,
Când putea și o hăinuță
Pentru cel mai mărișor,
Lângă ea un merișor,
Patru nuci într-o mănușă,
Nelipsita nuelușă,
Asta nu ne bucura,
Dar nu știu cum el făcea
Căci pe ușă nu intra,
Nici pe coș nu cobora
Și nici tata nu era.

Moșule,
Din vechi icoane,
Azi, copiii sunt cu toane;
Vor tablete, telefoane,
Unii chiar aeroplane
Și nici vorbă de bomboane.
Nu vor minge, sau baloane,
Trenuleț, sau avioane,
Nici alviță, nici păpuși,
Nici măcar căței de pluș.
Zahăr candel, portocale,
Eugenii și halvale
Ei nici nu le-au cunoscut
Toate țin de-un timp trecut,
Eu, cu ele am crescut.

Te știu Moșule, exiști!
Pentru toți copiii, triști,
Bolnăviori sau chiar orfani,
Cu părinți care n-au bani,
Nu e vina lor, tu știi,
Adu, Moșule, când vii
Sacul plin cu jucării
Și deasupra bucurii.
Adu pace, sănătate
Cea mai scumpă dintre toate,
Pune soare în privire
Și-i încarcă de iubire
Fiindcă toți copiii lumii
La iubire au drept primii;
Suflet bun au și-s frumoși
Și mai cred încă în moși.

P.S.

Cred că m-ai recunoscut.
Sunt cea veche, am mai crescut,
Dar îți scriu ca în trecut.
Oare, îți cer foarte mult?!

Veronica Șerban

(foto sursa internet)

239886585?profile=original

Sărbători cu bucurie pentru toți copiii lumii, cât și a celui ce sălășluiește în fiecare din noi!

Citeste mai mult…

A nins

A nins cât pentru toate iernile sărmane,
Ca un refren sfâșietor a nins.
Dorm sfinții înghețați din reci icoane
Și-l caută pe Dumnezeu în vis.

Copacii tineri cu frunțile în cer înfipte
Pe brațe mirese par că țin
Din lut își trag speranța-n trupuri geruite
În așteptarea unui semn divin.

Scrâșnind înghite omătul orice zgomot.
Coșmarul iernii își arată colții;
Sub gerul înțepător de buza unui clopot
Se sparge un ecou în toiul nopții.

A nins cât să ajungă până peste poate,
Ca într-o dramă, a nins adevărat.
Atât de natural a nins și cu intensitate,
Doar mie iarna-mi pare că a exagerat.

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Ești încă frumoasă

Ești încă frumoasă cu tâmpla căruntă
Chiar dacă o secure ascuțită și mută
Ciuntește din pleata sălbatic de verde;
Pe locul ciuntit mai crește o nădejde.

Din pântec în forfot sămânța rodirii
Mai poate hrăni pofta hulpavă-a firii.
Cu sânii surpați îi plângi pe fii eroi,
Dar încă mai naști prunci frumoși și vioi.

De trai zbuciumat trupu’ a sare-ți miroase,
Dar lapte și miere îți curge prin oase.
Și încă răzbește sub neguri de fum
Din tine fân proaspăt cu tainic parfum.

Acel Dumnezeu ce nu uită dar iartă
Te ține de mână, pe brațe te poartă.
Te cerne în palme, te-ncearcă, de dragă
Ce-i ești, la pieptul lui te ține întreagă.

Ești încă frumoasă, bătrână cum ești,
Iar lutul din tine e plin de povești.
Și bine îți șade-n catrință și-n ie,
Cu brâu tricolor peste trup, Românie!

Veronica Șerban

Citeste mai mult…

Bucuria şi veselia lumii, Maria

Îngeri vin, în cor îţi cântă.
Îţi sărută mâna sfântă.
Şterge-ţi lacrimi, nu ofta
Maică, azi, de ziua ta.
Flori de crini îţi dăruiesc
Semn că paşii tăi iubesc;
Paşi mărunţi şi omeneşti
Te-au purtat, pură cum eşti,
Înspre acele lumi cereşti
Cu smerenie, iubire,
Fără pic de răzvrătire,
Pe noi să ne mântuieşti
De păcate strămoşeşti.

Tot de mâna lui creată,
Floarea cea nevinovată,
Picătura dintr-o mare,
Stea-n adânc şi stea sub soare,
EL zidit-a în tine toată
Dragostea adevărată.
Şi-apoi primul Lui cuvânt
Neînţeles de om de rând.
Şi-n cea tainică unire
Dumnezeu să-ţi fie mire,
Tu care însemni iubie,
Vasul preacinstit, curat,
Trupul cel făr' de păcat,
Bucurie şi a lumii veselie,
Pe tine, Sfântă Marie,
Din iubire te-a ales;
Ce-a sădit EL a cules.
Doar pe tine din copii
Mamă pruncului să-i fii
Te-a ales, copil dorit,
Întratâta te-a iubit!

Cum a vrut a fost să fie
De când te-ai născut, Marie!

Om ai fost şi tu ca mine;
Cunoscut-ai rău şi bine.
Adâncită în grea durere
Numai EL ţi-a dat putere.
Ochii tăi, ca de măslină,
Au vărsat fără de vină

Pe obrazul pai de grâu
Dat în copt, lacrimi în râu.
Vin eu azi să ţi-i sărut,
Din dureri să-ţi împrumut.

Tot mai des scrutez înaltul;
Nu mai am pe nimeni altul
Mai aproape, cum tu eşti
De trăiri ce-s omeneşti.
Iată de ce îndrăznesc
Înspre tine să privesc.
Vin cu gânduri de iubire,
Cu flori spre împodobire,
Numai tu ceri mântuire,
Pentru păcătoasa fire
Celui care ne ascultă,
O, măicuţa mea Prea Sfântă,
Azi şi-n fiecare zi.
Binecuvântată fii!

Veronica Şerban
(8 septembrie 2018)

(foto: Crini imperiali, Octav Băncilă)

1979402063?profile=original

Citeste mai mult…

Neinvitata toamnă

Cu mers uşor-mărunt şi gârbovit,
Pe-acelaşi drum ştiut şi colbuit
Iar vine toamna, sură, slăbănoagă,
Să lase câmpurile o pârloagă.

Ca o bunică vine, vine din poveste,
Dar nimănui nu a dat semn sau veste.
Ştie el lutul care-i este rolul,
De-aceea nu a anunţat ogorul.

Şi cum păşeşte ea, aşa beteagă,
De funie din greu trage-o mârţoagă.
Un amârât de nor murdar, glodos,
Bătrân ca ea, dar foarte credincios.

Cu bidineau prinsă-n cingătoare
Ea verdelui îi şterge din vigoare.
Împrăştie uşor, dar nu la nimereală,
Un fir de aur, strop roşu şi cerneală.

Bălăngănindu-şi trupul vechi în soare,
Calmă, cu mâna ei tremurătoare,
Arama-ncinsă din clopote dogite
Gândi pădurii că îi sunt potrivite.

Şi-aruncă peste frunze valuri, valuri
De cald să ţină ramului, vii şaluri,
Ciudate combinaţii calde de culori
Furând din ape, soare şi din flori.

Şontâc, şontâc păşind o pată brună
Din mers o scapă în obraz de prună.
Gutuilor burtoase le-a agăţat de gât
Tot aurul dosit pe care l-a avut.

Sfielnică, cum mama ei odată,
Din nuc o nucă cade dezbrăcată.
Împleticindu-se-n cârcei de viţă
De ciudă, frunza-i face ferfeniţă.

Prin boabele de vie din ciorchin
Bunica toamnă presară fin pelin.
Vârtos îndeasă zahăr, cu toptanal
De-arome le plezneşte burdahanul.

Şi adunându-şi apoi toată vlaga
Smunceşte brusc din funie mârţoaga.
Buimacul nor din somn aşa trezit
Tunând pe plans se puse ca trăznit.

Veniră fraţii lui mai zgomotoşi,
Mai dezlânaţi, apoşi şi mocirloşi.
Pe frunte ca o mamă toamna îi sărută,
Dar prefăcuta între ei i-asmută.

De capul lor, ca orbii, îi lasă să se bată.
Dintr-o pănuşă, buna, îşi face o covată
Şi cum venită a fost aşa e acum dusă,
Neinvitată şi nici la masa pusă.

-Îmi pare zarea tristă şi-i răcoare,
Se zgribuleşte o floare de cicoare.
Te-a părăsit norocul frunză de trifoi…
Priveşte sus, cocorii pleacă de la noi.

E ăsta semn că toamna a fost pe aici.
Vai mie, mi se face pielea de arici!
-A fost, a fost, îngână trifoiul sub oftat,
Tu nu te uiţi la mine cât sunt de şifonat?

Veronica Şerban
(octombrie 2018)

(foto:sursa internet)

1979401879?profile=RESIZE_1024x1024

Citeste mai mult…

Uneori

uităm
că am fost locomotiva responsabilă,
vagonul cu pasageri clandestini,
că suntem o sală mare de aşteptare
lângă un peron de gară
vânzolit de gânduri
prin care a trecut cu paşi mărunţi răbdarea,
speranţa şi în fugă timpul.
Uităm
că am fost o lume
în care braţele ne erau unelte,
umerii talere,
dar învăţăm să rămânem
o ţară cotropită de amintiri,
un pumn de lut năpădit de ierburi.
Uităm
că am fost vioara întâi,
un duet, o fanfară,
un cuvânt dintr-un poem al unui poet,
o duminică
şi cel mai demult primăvară.
Uităm
că am fost
bucuria firului de iarbă care ne-a mirosit urma,
încântarea prafului de pe drum,
opreliştea din calea vântului,
dar învăţăm că strada nu este pentru paşi
ci pentru gânduri.

Veronica Şerban
(14.10.2016)

Citeste mai mult…

În cheiul ochiului visat

Nu te uita în ochii mei
sunt ei albaştri, dar nu-s răi.
Par uneori periculoşi,
poţi să te-nneci, când sunt apoşi.
De nu-i cunoşti salvare n-ai,
pe-ntinsul lor nu-i nici un pai
de care poţi a te-agăţa,
râmâi cu verbul A VISA!


În ei nu creşte o speranţă;
să emigrezi de la distanţă,
din partea ta, ar fi un risc,
de aceea, omule, îţi zic,
să nu încerci să navighezi
pe-ntinsul lor, că eşuezi.

Vapoare-n mal nu acostează
căci malu-i tot pustie oază;

secat mi-e locul de izvor
ce se alimenta din dor;
verdeţuri nu mai izvâcnesc
în peisajul trist, grotesc.
Nisipul ars, sub ploi topit
de crunte valuri bântuit,
doar în ghioc loc şi-a găsit.
Îl poartă fluxul în şuvoi-
de-aceea malurile-s moi-
şi-apoi refluxu’, în sens contrar,
izbind pereţii unui far
îl duce-n larg, mai mult târâş,
când el visează la urcuş...

Din mâlul adunat de ploi
corabiei îi trebuie doi
să iasă-n larg trimfătoare.
Şi, după care hartă, oare,
tu marinar, eu temătoare,
să ne ghidăm spre un liman
zi-mi tu, că eu, habar nu am?!
Iar dacă aştepţi un semn divin,
sau îi ceri sprijin lui Merlin,
din aer m-ar întruchipa-
cu primul val m-aş răsturna
hăt dincolo de orizont-
tu încercând să treci înnot
te-ai avânta pe un ţărm străin,
dar cu albastru mai puţin.

Cum vezi, albastrul ochilor,
Se-arată uneori înşelător.
Şi-n cheiul ochiului visat,
un visător rămâi, neancorat.

Veronica Şerban

Citeste mai mult…
-->