Cu mers uşor-mărunt şi gârbovit,
Pe-acelaşi drum ştiut şi colbuit
Iar vine toamna, sură, slăbănoagă,
Să lase câmpurile o pârloagă.
Ca o bunică vine, vine din poveste,
Dar nimănui nu a dat semn sau veste.
Ştie el lutul care-i este rolul,
De-aceea nu a anunţat ogorul.
Şi cum păşeşte ea, aşa beteagă,
De funie din greu trage-o mârţoagă.
Un amârât de nor murdar, glodos,
Bătrân ca ea, dar foarte credincios.
Cu bidineau prinsă-n cingătoare
Ea verdelui îi şterge din vigoare.
Împrăştie uşor, dar nu la nimereală,
Un fir de aur, strop roşu şi cerneală.
Bălăngănindu-şi trupul vechi în soare,
Calmă, cu mâna ei tremurătoare,
Arama-ncinsă din clopote dogite
Gândi pădurii că îi sunt potrivite.
Şi-aruncă peste frunze valuri, valuri
De cald să ţină ramului, vii şaluri,
Ciudate combinaţii calde de culori
Furând din ape, soare şi din flori.
Şontâc, şontâc păşind o pată brună
Din mers o scapă în obraz de prună.
Gutuilor burtoase le-a agăţat de gât
Tot aurul dosit pe care l-a avut.
Sfielnică, cum mama ei odată,
Din nuc o nucă cade dezbrăcată.
Împleticindu-se-n cârcei de viţă
De ciudă, frunza-i face ferfeniţă.
Prin boabele de vie din ciorchin
Bunica toamnă presară fin pelin.
Vârtos îndeasă zahăr, cu toptanal
De-arome le plezneşte burdahanul.
Şi adunându-şi apoi toată vlaga
Smunceşte brusc din funie mârţoaga.
Buimacul nor din somn aşa trezit
Tunând pe plans se puse ca trăznit.
Veniră fraţii lui mai zgomotoşi,
Mai dezlânaţi, apoşi şi mocirloşi.
Pe frunte ca o mamă toamna îi sărută,
Dar prefăcuta între ei i-asmută.
De capul lor, ca orbii, îi lasă să se bată.
Dintr-o pănuşă, buna, îşi face o covată
Şi cum venită a fost aşa e acum dusă,
Neinvitată şi nici la masa pusă.
-Îmi pare zarea tristă şi-i răcoare,
Se zgribuleşte o floare de cicoare.
Te-a părăsit norocul frunză de trifoi…
Priveşte sus, cocorii pleacă de la noi.
E ăsta semn că toamna a fost pe aici.
Vai mie, mi se face pielea de arici!
-A fost, a fost, îngână trifoiul sub oftat,
Tu nu te uiţi la mine cât sunt de şifonat?
Veronica Şerban
(octombrie 2018)
(foto:sursa internet)
-->