31. (poezie, cybersonet)

Să îmi prefaci soartă gândurile
rele începând de mâine când zorile
zilei vor valsa cu minutele dimineții
care-mi pregătește de fiecare dată
aceiași porție de sentimente și trai
în speranțe înflorite dintr-un colț de
gând bun desprins din albastrul
cerulu

după gratii întunericul

ca o fantomă uriașă

înghite lupi și iepuri/ lei și căprioare

deopotrivă

mirosul de apocalipsă

(ne) soarbe plămânii

plouă cu cenușă în viscere

prin(tre) cadavre

râuri de smoală

nu e nevoie de puști

moartea își ia tributul

dansând în vârfu

Eu știu, există Moș Crăciun.
Mai știu că este darnic și e bun
Și nici măcar un nume n-a uitat
De când prin lume-a colindat.

Și nu-i poveste, chiar e viu
Iar lucru acesta-l spun că știu;
La ușă-mi vine zilnic an de an,
Dar mă prefac că habar n-am.

Din t

Nu-i mai place-n locul acesta unde
întunericul s-a aşternut ca o perdea
întinsă la o fereastră pe care n-ar putea s-o
zărească nici dacă ar folosi o lupă pentru a
vedea dacă are geamul curat să poată razele
s-alinte viaţa-n voie aşa cum mereu le place

imagine: Elian Băcilă

Când întunericul își varsă lacrima neagră
pe drumul razelor de soare
dorind să astupe bucuriile vieții
pe unde pașii oamenilor se rătăcesc
lăsându-se prinși în capcanele
împrăștiate de soarta jucăușă printre
crengile copacului fi

Nu pot dezlipi o rază din soare
pentru a te-nfășura cu ea pe dinafară
să-ți încălzească ființa pe dinăuntru
niciodată să nu-ți zgârâi sufletul
pe unde te duci sau te uiți
atunci când eu sunt departe
dar chiar dacă nu pot s-o dezlipesc
să te-nsoțească dragul

Întunericule nu vreau să te mai văd

eşti atât de slăninos şi de guşat

în greutatea urii ce se revarsă-n valuri

din sufletele neştiutoare de iubire

cel mai obez gol pe care l-am întâlnit

vreodată pe unde mergem şi simţim.

Oricât de tare îl doare pe trup

(dur